Iluzia iubirii

Prefață
Mulțumiri
Introducere

Capitolul 1. Trei modele psihologice ale funcționării umane

Capitolul 2. Cele trei procese fundamentale ale Eului care conduc la maturitatea psihică

Capitolul 3. Tulburările de personalitate, privite din exterior

Capitolul 4. Cele două apărări ale femeii maltratate: apărarea morală împotriva obiectelor rele și apărarea prin clivaj

Capitolul 5. Procesul ciclic al molestării și întoarcerea victimei la cel care o abuzează

Capitolul 6. O abordare din perspectiva relațiilor de obiect a psihoterapiei femeii bătute

Bibliografie

Paradoxul întoarcerii la partenerul agresiv

Aspectul cel mai complicat din scenariul abuzului se referă la întoarcerea frecventă a victimei la agresor, după ce aceasta a fost grav bătută. Misterul acestui comportament aparent irațional se diminuează dacă este înțeles ca făcând parte dintr-un evantai mai larg de comportamente similare, toate având legătură cu întoarcerea unei persoane la cei care maltratează (mai mult sau mai puțin) adică la cei care cauzează suferință. De exemplu, formele cele mai blânde ale acestui pattern de întoarcere la cei care ne dezamăgesc sunt descrise neîncetat în literatura din dome­niul motivațional, în niște cărți extrem de populare, cum ar fi: Femei care iubesc prea mult a lui Robin Norwood sau Bărbații care urăsc femeile și femeile care îi iubesc de Susan Forward și Femei deștepte, alegeri prostești (Smart Women, Foolish Choices) de Cowan și Kinder. Acest proces repetitiv de întoarcere la persoana care a cauzat suferință apare sub o formă aparentă de romantism și iubire. Iar aceste cărți se concentrează asupra femeilor care se întorc la bărbații care le resping.

O formă secundară de întoarcere la „celălalt“ care ne-a cau­zat suferință apare la „adulții-copii“ de ambele sexe care au fost neglijați și abuzați în timpul copilăriei lor. Contrar aștep­tărilor noastre, acești „adulți“ adesea îmbătrânesc fie locuind cu părinții lor, fie îi vizitează constant, în același timp neglijând sau evitând orice altă relație adecvată cu un adult. Aproape de neconceput, acești adulți (unii dintre ei pacienți de-ai mei) se întorc din nou și din nou la părinții care i-au neglijat în copilă’! rie. Acești copii deveniți adulți se întorc la părinții care obișnu­iau să îi abuzeze fizic și care și acum îi critică și îi denigrează fără oprire. Bineînțeles, nu toți copiii deveniți adulți, victime ale unor părinți abuzivi, și-au părăsit părinții pentru a se întoarce mai apoi la ei. Mulți dintre pacienții mei, având părinții dece­dați, reușesc să găsească indivizi noi, soți, prieteni sau rude, care să îi trateze tot la fel de rău ca părinții lor. Experiența mea ca psiholog m-a convins că cea mai mare provocare pentru per­soanele cu trecut nesatisfăcător și disfuncțional este de a scăpa de persoanele apropiate care le-au frustrat în copilărie, sau, în alte cazuri, de a evita indivizii noi din viața lor care au aceleași caracteristici negative și distructive precum cele ale părinților, care i-au frustrat și i-au privat de afecțiune. Tiparul de întoarce- ‚ re din nou și din nou la părintele sau la partenerul care a cauzat suferință este modelul pentru întoarcerea la un partener care apelează la abuzul fizic. Aceste comportamente sunt identice, din punct de vedere psihologic, și diferă numai din punctul de vedere al gradului de severitate.

Această luptă fără sfârșit împotriva respingerilor suferite în copilărie și compulsia, care decurge în urma relației de respin­gere dintre copil și adult, de a se întoarce la persoanele care au cauzat suferință este un subiect ce nu se limitează numai la domeniul psihologiei. Romancierii au folosit, de asemenea, atașamentul copilului față de părinții abuzivi ca temă majoră a operelor lor, ca în cazul romanului Complexul lui Portnoy scris de Philip Roth. Acest roman se concentrează asupra agoniei nesfâr­șite trăite de protagonistul Alexander Portnoy în urma suferin­țelor cauza te de mama sa manipulatoare. Dacă privim cu mai multă atenție acest roman, observăm că Portnoy nu se poate elibera de sub influența exercitată de mama sa asupra vieții sale din cauză că aceasta este extrem de puternic internalizată în psihicul său.

O teorie privind întoarcerea victimei la persoana care a abuzat-o

Teoriile academice, în special teoriile psihanalitice, au un reprezentant care s-a zbătut să explice faptul că atașamentul persoanelor respinse față de cel care le-a cauzat suferință repre­zintă o problemă esențială a sănătății mentale - iar aici ne refe­rim la psihanalistul scoțian W.R.D. Fairbaim. El a lucrat din anul 1927 până în anul 1935 într-un așa-numit orfelinat public și a observat că acei copii care au fost obligați să se mute din fami­liile lor abuzive au rămas extraordinar de atașați de părinții lor, atât la nivel fantasmatic, cât și în realitate. Aceasta este o obser­vație foarte greu de acceptat din partea celor care se așteaptă la efecte total opuse. Adică ne așteptăm ca acei copii care au fost bătuți sau abuzați să fie temători, ezitanți și nerăbdători să scape de părinții lor. Fairbaim era foarte interesat de acest atașament extraordinar și le punea întrebări copiilor despre abuzurile pre­zente în casele lor. A fost surprins să descopere că acești copii abuzați spuneau cu insistență că părinții lor sunt buni și că ei, copiii, sunt de fapt cei ce cauzează probleme familiei. Aceste două observații l-au determinat pe Fairbaim să construiască un model psihologic conform căruia tulburarea emoțională este cea care stă la baza atașamentului copiilor față de părinții lor abuzivi și neglijenți.

Este un drum destul de lung de parcurs de la situațiile întâlnite de Fairbaim în orfelinat până la femeile bătute din ziua de azi; totuși, acesta este domeniul dezvoltat în cartea noastră. Descoperirile și observațiile acestui psihanalist modest, dar eminent, vor oferi răspunsuri pentru maniera în care adulții de altfel „sănătoși“ (atât bărbați, cât și femei) rămân și se întorc la relațiile abuzive (atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic), chiar dacă sunt expuși neîncetat la un comportament violent care le cauzează suferință. Problematica abuzului domestic ține cumva de domeniul urgenței, iar cititorul dorește să primească o explicație chiar din primele pagini. În realitate, procesele psi­hologice care stau la baza specificității atașamentului uman față de cei care ne abuzează și ne înjosesc sunt complexe și există o diversitate de teorii care pretind că investighează cel mai bine această problematică. Este important pentru cititor să înțeleagă aceste teorii diferite și să examineze interpretările corespunzătoare ale comportamentului violent care există în relațiile dintre bărbați și femei.

Doresc să încep acest itinerar explicativ prin prezentarea unui exemplu reprezentativ de pacient care se întoarce necontenit la „ceilalți“ care îi produc suferință. Pacientul este de gen mascu­lin, și am ales un bărbat pentru a ilustra faptul că întoarcerea la „celălalt“ care cauzează suferință are loc, în aceeași măsură, la bărbați și la femei, dar și că aceste forme blânde de întoarcere la partenerii care resping sunt legate de întoarcerea victimei bătute la cel sau cea care a abuzat-o. Atunci când vom înțelege complet de ce John se întorcea în mod repetat la femeia care îl exploata, vom ajunge la o explicație viabilă pentru variațiile profunde pe aceeași temă: întoarcerea victimei bătute la agresorul ei.

John era un tâmplar în vârstă de 40 de ani care suferea profund. Copilăria sa timpurie petrecută într-o zonă rurală din New England fusese tristă și extrem de singuratică. Tatăl său fusese profesor la liceu și își petrecea majoritatea timpului liber închis în camera sa, ascultând operă. Mama sa era o femeie foarte frustrată și exigentă care îl folosea pe John ca „bărbat“ în gospodărie de când soțul ei nu mai era disponibil. Relația dintre John și mama sa nu era plăcută, deoarece el părea că nu face niciodată destul de multe pentru ea. Ajuns adult, el nu se căsători se niciodată, ci, mai curând, intra în „relații“ cu femei exigente. În timpul primei ședințe de terapie a descris dificultățile neîncetate pe care le întâmpina cu partenera sa, Sue, în case căreia locuia. John se plângea încontinuu că Sue este egoistă, că nu se gândește decât la ea și că este irațională, dar că îi era greu să o părăsească. Ea conducea cu succes o afacere proprie cu cai și dresaj. Avea doi copii din prima căsătorie, Toby de 14 ani și Jean de 16 ani, care participau activ la afacerea cu herghelia. Sue era plecată la fiecare sfârșit de săptămână, pentru a le prezenta caii clienților săi la tot soiul de evenimente. Jean era responsabil cu exercițiile zilnice și cu programul antrenamentelor, în timp de Toby se ocupa de curățenia din grajduri și de hrănirea celor doisprezece cai pe care îi aveau. Rolul lui John era să remorcheze caii la aproape fiecare sfârșit de săptămână către competițiile diverse, să-i pregătească pe cei expuși, să le comande hrana, să-i hrănească și să supravegheze restul echipei. Singura neconcordanță din acest scenariu era că John ura caii și îi era teamă de ei plus că el avea deja o afacere care avea ca obiect conceperea și realizarea mobilierului de comandă, care îi ocupa tot timpul. Avea impresia că nevoile lui erau absorbite de nevoile partenerei sale care îi conducea întreaga viață. În ciuda nefericirii produse de această situație, începuse să se obișnuiască, plătea jumătate din chirie, gătea

Pag. 21 – 25