AJUN DE CRÃCIUN
Zăpada inundase străzile orașului adormit parcă în
amorțeala gerului.
Copacii erau încărcați cu luminițe colorate, vitrinele
magazinelor sclipeau de ghirlande, iar în casele oamenilor mirosea a cozonac și
se împodobea pomul de Crăciun. Copiii erau cei mai fericiți, repetau cu glas
cristalin bătrânele colinde și poeziile, așteptându-l pe Moșul cel bun.
Spre marginea orașului, la ușa unui spital cenușiu și tăcut a
oprit cu zgomot o ambulanță venind de la Casa de Copii. Din ea a coborât un
băiețel firav, cu chipul palid, tușind mereu. Avea vreo șapte anișori și părea
bolnav de plămâni. A fost repartizat în grija doctorului Stoica și apoi îndrumat
spre un mic salon, unde l-a întâmpinat o fetiță zglobie, îmbrăcată curat:
– Pe mine mă cheamă Silvia. Dar pe tine? Copilul i-a
răspuns:
– Marius.
– Dar unde este mama ta, de ce n-a venit cu tine? a
continuat să-l întrebe fetița.
– Mama?! s-a mirat Marius. Mama mea nu mai este, mama a...
mama nu știu unde este... Eu sunt de la Casa de Copii.
După ce a îngăimat aceste cuvinte, s-a cuibărit într-un pat,
un pat alb de fier cu vopseaua scorojită. Tusea l-a năpădit din nou și, înfrigurat, s-a învelit în pătura de
spital uzată. Silvia îl privea îndelung, gânditoare.
În salon a intrat zgomotos o femeie dolofană, măturând în
grabă. Aceasta era infirmiera Geta, cunoscută în tot spitalul pentru lăcomia ei.
Când o auzeau venind pe hol, copiii își ascundeau repede dulciurile în noptiere.
Și acum Silvia fusese nevoită
să-i dea o ciocolată în schimbul unei mult dorite lenjerii curate. Arătând spre Marius, fata i-a zis infirmierei:
– Uitați, el este de la Casa de
Copii, nu are mamă și nici pe nimeni altcineva.
– Da, săracul... mi-e milă de el...,
i-a răspuns femeia în treacăt, ascunzând ciocolata în
buzunar și ieșind grăbită din salon.
A urmat apoi vizita doctorului. A
intrat în salon pe la ora zece, însoțit de o asistentă.
– Cum îți mai este, Silvia? a întrebat
el, oprindu-se la patul fetiței. Arăți mai vioaie...
– Mult mai bine, i-a răspuns fetița.
Dar știți, vine Crăciunul...
– Da, știu... dacă o să fii cuminte
în continuare, ai să pleci acasă, bine?
Doctorul i-a mai spus ‚câteva cuvinte
asistentei, apoi s-a așezat pe marginea patului
lui Marius.
– Ce faci, tinere? l-a întrebat.
Marius, zgribulit într-un colț de
pat, îl privea cu teamă. De la cei mari el nu primise până acum decât certuri,
vorbe urâte și bătăi, iar despre spital, injecții și ace știa din auzite doar lucruri înfricoșătoare pentru cei câțiva
ani ai lui.
– Lasă că rezolvăm noi și problema ta, puiule, i-a mai
spus doctorul mângâindu-l pe creștet.
După ce l-a consultat cu atenție, i-a stabilit un
tratament, apoi a pornit spre ieșire. Din prag s-a mai întors o dată spre ei, amenințându-i
în glumă cu degetul:
– Să fiți cuminți, copii, că altfel... și arătă cu
subînțeles spre cutia cu seringi și flacoane pe care o ținea asistenta...
Marius și Silvia au rămas singuri. «Ce doctor bun... ce
doctor bun... », gândea băiețelul, în
timp ce tusea îi zdruncina iar plămânii. După-amiază, mama Silviei a venit încărcată
cu tot felul de bunătăți, cu prăjituri, ciocolată și fructe. Marius le-a văzut pe
toate, a înghițit în sec și a rămas cu privirea pierdută undeva, departe. Într-un
târziu s-a dezmeticit și a început să ronțăie niște biscuiți, desertul de la
prânz. Mama Silviei l-a privit duios și i-a întins câteva napolitane. Marius
le-a primit cu bucurie și era atât de emoționat, încât nici nu le-a mai simțit
gustul.
Îmbujorată de fericire, Silvia discuta cu mama ei despre
împodobirea bradului și venirea lui Moș Crăciun. Ascultându-le, băiețelul și-a
amintit câteva imagini șterse... un brăduț cu beteală și steluțe și el stând jos și încercând să
desfacă un pachet; alături zărea parcă umbra unei femei tinere, dar toate acestea erau atât de îndepărtate...
După o scurtă bătaie în ușă, salonul s-a umplut de
veselia unor fetițe cu obrajii roșii de ger. Erau prietenele Silviei. Au îmbrățișat-o, dându-i
rând pe rând mici cadouri, în timp ce Silvia le povestea cu entuziasm fel de
fel de lucruri. Când, arătând discret spre Marius, le-a șoptit «El este de la
Casa de Copii», toate și-au întors privirile mirate spre băiat. Rușinat, Marius s-a
îngrămădit și mai mult sub pătură. El nu avea pe nimeni, nu aștepta pe nimeni
și n-avea la cine să se gândească. Era atât de străin... Tusea năvăli
Pag. 5 – 9 | 
Adevăr Divin
