Adevăr Divin
Opere esențiale (vol. 2)
Interpretarea viselor
| Visul ne însoțește în toate momentele vieții noastre. Visăm nu numai noaptea, ci și ziua, cu ochii deschiși. De obicei, nu punem mare preț pe visele noastre, pentru că le considerăm plăsmuiri lipsite de realism. |
69.00 48.30 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Prin Interpretarea viselor, una dintre cărțile mari ale secolului XX, Freud ne reînvață să apreciem visele. În calitate de „cale regală de acces la inconștient″, visul ne conduce în profunzimile sufletului nostru, dezvăluindu-ne dorințele cele mai ascunse. Dar nu numai atât. Interpretarea viselor oferă instrumentele pentru a descifra orice produs cultural la care participă inconștientul, de la literatură și artă la religie și morală. |
Cuprins:
Notă introductivă la actuala ediție în limba română |
Fragment:
1. Literatura științifică asupra problemei viselor
În paginile care urmează voi demonstra că există o tehnică psihologică ce permite ca visele să fie interpretate și că, folosind acest procedeu, fiecare vis se va prezenta ca o formațiune psihică purtătoare de sens, care poate fi aliniată într-o anumită poziție în activitatea psihică a stării de veghe. Voi mai căuta și să clarific procesele pe care se bazează caracterul ciudat și obscur al visului și din ele voi trage o concluzie în ceea ce privește natura forțelor psihice din a căror acțiune concordantă sau contradictorie se produce visul. Ajuns aici, prezentarea mea se va întrerupe, căci ea va fi atins punctul în care problema visului confluează cu probleme mai cuprinzătoare, a căror soluție va fi luată în considerare în alt material. Voi face acum nu numai o trecere în revistă a realizărilor unor autori mai vechi, ci și asupra stadiu lui în care se află astăzi problemele visului în știință, deoarece pe parcursul studiului nu voi avea prea frecvent prilejul să mă întorc asupra ei. Înțelegerea științifică a visului a realizat foarte puține, chiar în ciuda unor eforturi de mai multe mii de ani. Acest fapt este recunoscut de către marea majoritate a autorilor, astfel că pare superfluu să fac trimitere la câteva voci disparate. În scrierile pe care le voi menționa la sfârșitul lucrării mele se află multe observații incitante și o bogăție de material interesant pentru tema noastră, însă nimic sau foarte puțin în ceea ce privește natura visului sau rezolvarea definitivă a enigmelor acestuia. Încă și mai puține au trecut, desigur, în cunoașterea profanilor educați. Care a fost, în preistoria umanității, concepția popoarelor primitive despre vis și ce influență a avut aceasta asupra formării ideilor lor despre lume și despre suflet – iată o temă ce prezintă atât de mult interes, încât regret că trebuie să renunț la tratarea ei în acest context. Recomand cunoscutele scrieri ale lui Sir J. Lubbock, H. Spencer, E.B. Tylor ș.a, și adaug că putem deveni conștienți de aria de influență a acestor probleme ,și speculații numai după ce vom rezolva sarcina pe care o avem în față: „interpretarea viselor”. Un ecou din concepția primitivă asupra visului se află, desigur, la baza aprecierii visului la popoarele din Antichitatea clasică. Ei porneau de la premisa că visele se află în relație cu lumea unor ființe supraumane în care credeau și că ele aduc revelații din partea zeilor și demonilor. Mai mult, lor li se impune a ideea că visele aveau pentru visător o intenție semnificativă, anume aceea de a-i prevedea viitorul. Extraordinara variabilitate în ceea ce privește conținutul și impresia viselor făcea să fie dificilă urmărirea unei concepții unitare asupra acestora și cerea multiple diferențieri și grupări ale viselor, în funcție de valoarea și de gradul în care se puteau baza pe ele. La anumiți filosofi ai Antichității, judecarea viselor nu era, desigur ,independentă de poziția pe care o acordau divinației. În cele două lucrări ale lui Aristotel care tratează despre vis, visul devenise deja obiect al psihologiei. Aflăm că visul nu este trimis de zei, nu este de natură divină, ci de natură demonică, o dată ce natura este demoni că, și nu divină, adică visul nu provine din vreo revelație supranaturală, ci decurge din legile spiritului uman, oricum înrudit cu divinitatea. Visul este definit ca activitate psihică a celui care doarme, în măsura în care acesta doarme. Aristotel cunoaște unele dintre caracteristicile vieții onirice, de exemplu faptul că visul transformă stimuli mici, interveniți în cursul somnului, în ceva mare („credem că mergem printr-un foc și că ne înfierbântăm, când de fapt are loc doar o încălzire ne semnificativă a cutărui sau cutărui membru”) și din acest comportament trage concluzia că visele pot foarte bine să îi trădeze medicului primele semne, imperceptibile ziua, ale începutului unei alterări a corpului. Se știe că, înainte de Aristotel, anticii nu considerau visul ca o mărturie a sufletului care visează, ci ca o inspirație din partea zeilor și cele două curente opuse pe care le vom găsi de fiecare dată în aprecierea vieții onirice s-au făcut cunoscute încă de pe vremea lor. Se diferențiază între, pe de o parte, vise adevărate și valoroase, trimise visătorului pentru a-l avertiza sau pentru a-i vesti viitorul și, pe de altă parte, vise vanitoase, înșelătoare și de nimic, a căror intenție este de a-l induce pe acesta în eroare sau de a-l duce la pieire. Gruppe (1906, vol. 2, 930) re dă o astfel de clasificare a viselor, după Macrobius și Artemidoros: „Visele erau împărțite în două clase. Prima era influențată numai de prezent (sau de trecut), dar era insignifiantă în raport cu viitorul; ea cuprindea insomnia, care reda nemijlocit reprezentarea dată sau contrariul ei, de exemplu foamea sau potolirea acesteia, și care extind cu ajutorul fanteziei reprezentarea dată, cum este de exemplu coșmarul, ephialtes. Cealaltă clasă trecea drept determinantă pentru viitor; de ea aparțin: 1) profeția directă primită în vis oraculum), 2) prezicerea unui eveniment viitor (visio), 3) visul simbolic, care are nevoie de o tălmăcire somnium). Această teorie s-a păstrat timp de multe secole.” Această apreciere variabilă a viselor era strâns legată de problema unei „interpretări a viselor”. Dat fiind că de la vise în general oamenii se așteptau la concluzii importante, dar nu înțelegeau imediat toate visele și nu puteau ști dacă un anumit vis de neînțeles nu se va dovedi totuși semnificativ, au fost impulsionați să facă eforturi pentru a înlocui conținutul de neînțeles al visului printr-unul univoc și deci mai semnificativ. În Antichitatea târzie, cea mai mare autoritate în interpretarea viselor a fost Artemidoros din Daldis, a cărui lucrare detaliată (Oneirocritica) ne despăgubește pentru scrierile cu același conținut care au fost pierdute. Teoria preștiințifică despre vis a anticilor se afla desigur în acord deplin cu întreaga lor viziune despre lume, care proiecta ca realitate în lumea exterioară ceea ce avea realitate doar în interiorul vieții psihice. În plus, ea ținea seamă de impresia principală pe care o percepe viața vigilă, prin amintirea despre vis rămasă de dimineață, căci în această amintire visul se opune celorlalte conținuturi psihice, ca fiind ceva străin, care se originează întrucâtva într-o altă lume. Ar fi greșit, de altfel, să credem că teoria originii supranaturale a viselor duce lipsă de adepți în zilele noastre; făcând abstracție de toți scriitorii pietiști și mistici – care au dreptate să păstreze ocupația asupra resturilor din domeniul altădată întins ale supranaturalului, atâta timp cât acest teritoriu nu este cucerit de explicațiile științifice – întâlnim și bărbați inteligenți și fără înclinații către aventură care caută să își susțină credința religioasă în existența și implicarea forțelor spirituale supraomenești tocmai pe baza neclarității manifestărilor onirice (Haffner, 1887). Valorizarea vieții onirice de către unele școli filosofice, de exemplu, schellingienii, este un ecou clar al caracterului, în Antichitate incontestabil, divin al visului. Nu este încheiată nici dezbaterea asupra forței sale divinatorii, de a prezice viitorul, deoarece încercările psihologice de explicație nu ajung pentru stăpânirea materialului adunat, oricât de clar ar înclina simpatiile fiecărui om care împărtășește modul de gândire științific spre respingerea unei astfel de afirmații. o istorie a cunoașterii noastre științifice în problema visului este greu ge scris, deoarece în această cunoaștere, oricât de valoroasă s-ar fi dovedit în unele puncte, cu greu se poate remarca un progres în niște direcții anumite. Nu s-a ajuns la formarea unei structuri fundamentale de rezultate sigure, pe care să construiască apoi următorul cercetător, ci fiecare autor reia aceleași probleme ca de la origine. Dacă aș fi dorit să țin cont de succesiunea temporală a autorilor și să relatez pe scurt care au fost perspectivele asupra problemei viselor pe care acesta le-a enunțat, trebuia să renunț la schi- pag. 23 – 27 |