Adevăr Divin
Moșul din Carpați (Neofit Pustnicul) (vol. 9)
| În Moșul din Carpați, pe urmele lui Neofit Pustnicul, părintele Ghelasie zugrăvește o icoană a vieții duhovnicești în modalitatea creștinismului carpatin. |
25.00 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Apare deosebit de percutantă această progresie non-liniară a verbului, în care alternează pasaje de consistență filocalică, întâmplări de Pateric și reflecții ce cuprind conexiuni și confruntări ale viziunii creștine cu diverse concepții științifice, filosofice și religioase, până la texte de o mare densitate teologică, în lumina unei trăiri mistice de înaltă ținută. Scoțând din vistieria Cuvântului „vechi și noi″, valorizând pământul deopotrivă cu cerul, autorul isihast ne așază în fața Chipului în care ființa noastră, pe măsura părtășiei la Trupul lui Hristos, se redescoperă întru deplinătate. Florin Caragiu |
Cuprins:
Prefață ... 5 |
Fragment:
ZEII își pierd Chipul *
În Iudeea a apărut o Cometă care se vede și Ziua în amiaza mare. Nu s-a mai pomenit așa ceva. Se șoptesc tot felul de zvonuri, unele prevestitoare de rău. Mai ales la curtea Regelui Irod este o teamă crescândă. Iată că mai sosesc în Ierusalim și Trei Magi. Cer să intre la Irod. Întreabă de nașterea UNUI MARE REGE, prevestită tocmai de Cometa pe care o văd toți. Irod, fricos, dă ordin să fie primiți cu toată pompa. Un tălmaci ce-i însoțea pe Magi repetă lui Irod Marea Veste și totodată întrebarea: „Unde este locul în care s-a născut MARELE REGE?” Pesemne credeau că este chiar „Fiul lui Irod”. Irod, ca să nu-și demaște supărarea, cu un zâmbet forțat le răspunde că și el a auzit de această veste, mai ales că semnul Cometei îi este mărturie. Și el este în cercetarea locului. Dă ordin la o gardă regească să-i însoțească pe Magi. Convocă de asemenea pe Arhiereii Ana și Caiafa și pe toți ai Templului să discute problema aceasta. Multe secte apărute recent vorbeau de Venirea Lui MESIA. Oare să fie chiar El? .. Mai circulau niște zvonuri prin preajma Templului, că apar adesea niște Lumini ce se întrevăd în Sfânta Sfintelor, chiar niște Îngeri ce săvârșesc un ritual secret... ** Mare zarvă în Marea Piramidă din Egiptul sacru. Marele Zeu din camera de Taină azi-noapte a murit. Statuia impunătoare a căzut de pe pedestal și capul i s-a rupt. L-au pus la loc, dar nu mai „răspunde” la ritualul magic obișnuit. Duhul din marele Zeu s-a dus ... Zeul a murit... Toți cei mai apropiați ai Piramidei sunt înfricoșați și neliniștiți. Piramida era considerată „prefigurarea nemuririi”. Iată că moartea a început cu însuși marele Zeu considerat nemuritor... A doua zi au mai găsit și alți Zei căzuți și sfărâmați. Mai mult, și imaginile de pe pereții de piatră se cojeau inexplicabil. Trăznetul se produse cu vestea că Marele Preot al Piramidei a paralizat. Nu mai poate vorbi, face doar gesturi neînțelese... Se cheamă de urgență „succesorul”, un tânăr impunător și aspru... Îngenunchează înaintea bătrânului Preot ca să-i dea „ungerea” de „urmaș”... Bătrânul muribund nu mai știe să pună mâna pe capul noului Preot... I se pune de ceilalți... dar cine știe „formula magică” a transmiterii „duhului de succesiune”?... Noul Preot a primit sau nu „duhul de urmaș”?... O groază cutremurătoare îi cuprinde pe toți. Marele Zeu a murit, Marele Preot moare, Succesorul nu mai primește cu adevărat „duhul preoției”... Ce se prevestește oare? Egiptul sacru nu mai are „duhul Zeilor”... Preoția Piramidei s-a sistat.: A treia zi se face înmormântarea Marelui Preot. Regele este de asemenea bolnav și nu poate veni la ceremonie, îl înlocuiește un nepot de-al său... Noul Mare Preot este palid și parcă nu are nimic sacerdotal în el... Tocmai acum sosește și Magul ce participase la căutarea Marelui Rege născut în ludeea. El era de fapt „succeșorul”, dar în lipsă îi luase locul cel de-al treilea. Magul Pelerin avea o ;,Lumină” aparte pe față ce iradia în toți. Aveau majoritatea : părerea de rău că nu primise el „succesiunea” de Mare Preot...” Afară, lângă marea Piramidă, Sfinxul nu mai are strălucirea ochilor ca înainte... parcă a îmbătrânit dintr-o dată ... Surâsul său scrutător de-abia mai este... *** În marea Indie sosește și Pelerinul ce adusese ofrande Marelui Rege născut în ludeea. Se întâlnise cu Magul Egiptului și cu încă un Mag al Traciei, așa din întâmplare, în călătoria sa spre Egipt. Ajuns în India obosit, aude tot felul de vești. Statuile Zeilor din Temple cad pe jos sfărâmându-se. Zeii nu mai răspund de cele mai multe ori, parcă le-a „murit duhul”. Foarte mulți Înțelepți, chiar tineri, mor pe capete, așa dintr-o. dată. O proliferare de demonizați se observă peste tot. Chiar în familiile bune și de vază apare câte unul posedat de duhuri rele... Pe străzi nebunii parcă se înmulțesc, iar epilepticii fac crize tot mai violente și dese. Marele Lama murise nu de mult. Noul Lama parcă nu se mai putea găsi și mulți intraseră în panică. Se văzuse și în India Cometa Nașterii Marelui Rege din Iudeea. MOȘUL, Rememorarea ORIGINILOR Chemarea de Taină Aurel nu împlinise încă zece ani când Bunicul său îl duse pentru prima dată la Mânăstirea din Munți. Bunicul alb și gârbovit, ca un Moș-Crăciun, dar cu Ochii limpezi și vioi, mergea adesea la Mânăstirea din Munți, unde se zice că în tinerețe a vrut să se facă monah-călugăr, dar Mama sa bolnavă și văduvă l-a oprit. – Petrică, nu mă părăsi, că faci mare păcat. Dacă așa a vrut DUMNEZEU să te am doar pe tine ca singurul Copil, tu trebuie să „constitui” Neamul nostru și poate ți se va împlini și dorința ta, printr-un Copil sau Nepot. Păstrează „Chemarea ta de Taină” și însămânțeaz-o în cel care o va „Rodi”, care îți va fi „întruparea celei de-a Doua Inimi”. Așa Bunicul s-a căsătorit, a avut trei băieți și patru fete, dar în niciunul nu s-a arătat „Semnul Chemării de Taină”. Nepoțelul Aurel pare că are ceva... A rămas orfan de la Fata cea mijlocie, care paradoxal l-a supărat cel mai mult. S-a căsătorit de mai multe ori, iar în ultimul timp a fugit cu un necunoscut; se zice că Învățase vrăji și că a murit, unii zic că într-un acces de nebunie, alții că ar fi fost omorâtă. Pe Aurel l-a născut cu puțin înainte de a fugi, și el, Bunicul, l-a crescut cu mare greutate, mai ales că era firav și mereu pândit de moarte. Se pare că micuțul Aurel era făcut pentru „altă lume” și tocmai acest fapt îi dădea speranță Bunicului, că în sfârșit „visul său de Taină” va fi împlinit de acesta. Încă de mic, în Aurel se observa o Taină care creștea odată cu vârsta. – Bunicule, mi-ai promis că mă duci la Mânăstirea unde ai vrut să rămâi mata și acolo mă voi întâlni cu Pustnicul din Munți, care îmi va fi „Tatăl cel de Taină”, cel cu Chipul totodată de „Pământ și de Cer”. Bunicule, de când mi-ai vorbit de Cer mi-a intrat la Inimă un „ceva” ce se mărește odată cu mine. Este și un „Glas și un Chip „, ca acela din ICOANA noastră cea veche și ștearsă, căreia nu i se mai vede Fața, dar care mie mi se arată adesea cu o înfățișare așa cum zici mata, ca deodată de pe Pământ și din altă lume. ICOANA noastră strămoșească este mâncată de carii, și se topește într-o cenușă gălbuie zi după zi. Dar eu văd totuși un „Ceva Viu” care o ține cu o Putere de Taină. Când stau la Rugăciune în Fața ei, parcă mi se arată „Acel” Chip ca un „Moș Sfânt ce mă Cheamă”. O, ce Bucurie iese din această Chemare!... Bunicul la început s-a înspăimântat, să nu fie cumva vreo prevestire de moartea nepoțelului, dar se întări și nădejdea că „Taina sa” este cea care „Rodește” în micuțul Aurel. Trebuie să-l pună la „proba adevărată”, să-l ducă la Mânăstirea din Munți și acolo se va descoperi totul... Auzise de la un vecin că acum, de Rusalii,’ va veni și Pustnicul din Peșteră. O DOAMNE, de s-ar putea întâlni Nepoțelul Aurel cu „Pustnicul-Moșul”. Nu știe dacă este tocmai cel care venise și acum aproape cincizeci de ani, când a vrut și el să rămână în Mânăstire... Era tot așa o mare Sărbătoare și multă lume și cât a încercat, nu a putut vorbi cu el. Pustnicul era și el destul de tânăr, dar toți îi ziceau „Moșul din Peșteră”, ca Urmașul Bătrânului Pustnic care murise nu de mult. Dacă Aurel se va întâlni cu Pustnicul-Moș, va fi un semn al „Chemării de Taină”. Se zice, din tradiție, că fiecare Neam-familie trebuie să aibă „un Moș”, care este „a Doua Inimă” a Neamului respectiv. Fără aceasta Neamul se va distruge în curând. Este o mare Taină acest „Chip de Moș”! Neamul Bunicului părea că se distruge de un blestem amarnic. Din cei șapte Copii ai săi, doar unul mai rămase în viață, și nepoții erau bolnăvicioși și sub aceeași amenințare. Ce păcate grele le opreau Viața?... Din Strămoșii săi, niciunul nu a fost un „Moș-Sfântul Casei”; Fiecare Neam trebuie să aibă un Moș-Sfânt, care se zice că este Inima-a-Doua”, care rămâne „Nemuritoare” și din care izvorăsc celelalte Vieți ale urmașilor. DUMNEZEU nu Creează alte Suflete pentru Urmași dacă nu este un „Moș-Sfânt” al Neamului respectiv, pentru că numai o „IUBIRE de DUMNEZEU” va Naște și o „Iubire pământească”. Viața este o „IUBIRE întrupată”. Inima este tocmai Chipul Iubirii Întrupate. Inima are în ea cele „Două Iubiri”, a Lui DUMNEZEU și a Lumii, într-o UNIRE de Taină. Păcatul rupe Inima în două și desparte cele Două Iubiri. Reunirea lor nu se mai poate face prin aceeași Inimă, ci printr-o „a Doua INIMà de TAINÔ, care se va împleti cu Inima cea „înjumătățită” a Omului căzut din Rai. Este o mare Taină această „a Doua INIMÔ, care este Chipul Celor Sfinți. Fiecare Neam trebuie să aibă un Sfânt, ca prin „INIMA de Taină” să mai poată fi „Viață în Inima înjumătățită a lumii”. Moșul este Chipul celui care Întrupează INIMA de Taină. Omul este „UNIRE a Cerului cu Pământul”, ca Inima de Rai, pe care pierzându-o, a pierdut și Chipul Raiului. Iată că se poate câștiga o „a Doua INIMÔ, care readuce Chipul de Rai în afara Raiului. Bunicul trăia din plin Taina celei de-a Doua INIMI”. – DOAMNE, dacă Cerul și Pământul nu se UNESC, nu este o Împlinire a Vieții. În tradiția locului”, Chipul de Moș este această Taină. Chipul de Moș este Chipul deodată al Pământului și al Cerului în UNIRE, ca „FIUL” celor „Două Lumi”. Originea este în Scriptură, în Viziunea Proorocului care vede pe „CEL VECHI de Zile”, care paradoxal este cu Plete Albe, dar TÂNÃR la FAȚÃ. Așa FIUL Lui DUMNEZEU este însăși Taina acestui Chip. Chipul de Moș nu este de TATà DUMNEZEU, sau de FIU, ci de UNIREA de Taină a ambelor Chipuri, ca un paradox Suprafiresc pe care-l face FIUL Lui DUMNEZEU în Taina Creării Lumii. FIUL Lui DUMNEZEU este Întruparea Inimii TA T ÃLUI în UNIRE cu propria Inimă de FIU. TATÃL se arată la Față prin Chipul FIULUI și Chipul FIULUI prin Chipul TATÃLUI. Această „Arătare Suprafirească” este înfățișată în Chipul de Moș, Chip de FIU-Tânăr cu Plete de TATÃ-Bătrân și Chip de TATÃ-Bătrân cu Mâini și Ochi de FIU-Tânăr. Tare mult i-a trebuit Bunicului să înțeleagă cât de cât această Taină a Chipului de Moș, care UNEȘTE trecutul cu prezentul și-l face Viitorul nesfârșit. – Să știi, Aurele, îi spune nepoțelului său, la Mânăstire trebuie să vezi Taina Chipului de Moș. Toți Călugării, chiar dacă sunt Tineri sau Bătrâni, au Chipul de Taină al Moș ului, de Unire a Cerului cu Pământul, a Tatălui cu Fiul, a Lui DUMNEZEU cu Lumea. Ai grijă să te silești să le vezi „Fața de Moș „. Obișnuit se zice „Părinte, sau Avva”. dar în tradiția noastră pământeană înseamnă „Moșul”. Și Aurel tare se mai miră de acest paradox. Întâlnirea cu Pustnicul-Moș În sfârșit a sosit și marea Zi de Rusalii, când Bunicul cu Nepoțelul ajung la Mânăstire. Pentru Bunicul, care cunoștea locul, nu părea ceva prea neobișnuit, dar pentru Aurel totul este de pe „altă lume”. Un „Fior de DUH de Taină” îl străbate din Cap până în picioare. Ceva din Sine pare „Comun” cu acest” Loc de Mânăstire”. Chemarea lui era oare să se facă și el Călugăr?... Atenția lui era deocamdată marele moment al „Întâlnirii” cu Moș-Pustnicul. Lumea grămadă îl aștepta alături de Biserică, într-o mică grădină. Toți vorbeau de Taina Pustnicului Moș. Se zice că actualul Moș-Pustnic nu este prea bătrân, chiar pare mai tânăr față de ani săi apropiați de șaptezeci. Îl cheamă Neofit, după Numele de Călugăr, ca și pe „Primul Pustnic-Moș” care din Vechime se consideră a fi „Părintele” tuturor Pustnicilor-Moși din această regiune, unde se mai spune că însuși acesta a Tacut și Mânăstirea. De aici tradiția neabătută a locului, care consideră ca PÃRINTE SFÂNT pe Moș-Pustnicul. Mânăstirea ține astfel direct de autoritatea Pustnicului și totul decurge după „Sfaturile și vederile” sale. Este tradiția ca Viitorul Moș-Pustnic să fie mai întâi Călugăr în Mânăstire și de aici să se „aleagă” ca un „Chemat” al „DUHULUI Pustnicesc”. Unora dintre cei mai cu „HAR”, după diferite probe duhovnicești, li se dădea posibilitatea să stea adesea în Pustie, cu Moș-Pustnicul, unde se dovedea câtă capacitate de Suflet au. Pe lângă Moș-Pustnic mai trăiau și alți Pustnici, dar care țineau de Mânăstire. „Urmașul” Pustnicului-Moș era doar „Unul”, care reușea să „Întrupeze” cu totul „DUHUL de Taină” al Chipului de Moș-Pustnic. Mai mult, „Urmașul” era trimis pentru un timp la „Sfântul Munte Athos” în Grecia, din care apoi se întorcea și abia atunci primea zisa „Succesiune” de Moș-Pustnic. Se păstra tradiția din vechime a traco-dacilor, când „Urmașul” lui Zalmoxe și după el al „Marilor Preoți”, trebuia să „călătorească” în „ Țările Înțelepților”, după care se stabilea ca „Înțeleptul Divin” al Neamului Său și totodată „Unul” dintre Înțelepții Lumii. Moș-Pustnicul era astfel și un adevărat „Învățat”, care știa toate Limbile și Graiurile, atât ale Sufletului nevăzut, cât și ale celor văzute. Moș-Pustnicul întrunea în sine atât un „Suflet al- Cerului”, cât și un „Suflet al Pământului”, cu specificul unui „Suflet al Neamului”. Era „Alesul” Lui DUMNEZEU pe Pământ și totodată „Alesul unui Neam”, prin care DUMNEZEU se „Arăta” în Lume și Lumea putea să „Vadă” Cele DIVINE. Se povestește că aceste ținuturi au fost un „Loc al Pustnicilor-eremiților” încă din „moși-strămoși”, din vremuri ancestrale. Creștinismul s-a” altoit” pe această” Rădăcină Veche” și a „Odrăslit” un „Soi-Specific”, prin care ,,Duhul Pământului s-a Unit cu DUHUL SFÂNT Creștin” și a „ÎNTRUPATpe HRISTOS” în „Ieslea Carpatină”, între păstorii Traco-Daci și Daco-Romani. Au existat permanent .Pustnici și Călugări”, care totodată se deosebeau de alții, prin „specificul lor de ICONARI”. Nu atât în sensul că erau pictori de Icoane, ci în „modul” lor de Viață. Se vorbește de o „tradiție” că în acest Loc a fost „ultimul urmaș” al ultimului „Preot al Dacilor”, după cucerirea .de către Romanii lui Traian. Acesta s-a ”ascuns” în Munți sub „Chipul unui Iconar-Purtător de Icoană”. Mulți dintre Ostașii Romani erau deja Creștini și îi ocroteau pe toți cei care se arătau Creștini. Se zice, astfel, că Marele Preot a venit aici cu o „ICOANÔ, ce reprezenta pe ,,Fecioara cu Pruncul HRISTIC în Brațe „Trădat, l-au găsit, dar când au vrut să-I omoare, o minune, un Pag. 35 – 41 |