Rețetar duhovnicesc sau Doctorie duhovnicească adunată din lume

Preasfințitul Ieremia Zăvorâtul a fost cel mai bun prieten al Sfântului Inochentie al Hersonului. A fost cel care i-a tuns in călugărie pe Sfântul Teofan Zăvorâtul și pe Mitropolitul Macarie Bulgakov, renumitul istoric bisericesc. S-a bucurat de deplina dragoste și încredere a Sfinților Filaret al Moscovei și Filaret al Kievului. Rugăciunile alcătuite de el au intrat in pravila zilnică a Cuviosului Ioan Krestiankin, marele duhovnic al Rusiei contemporane. În fine, a fost unul dintre acei ierarhi învățați care au strălucit nu doar prin lumina rece a erudiției, ci prin căldura simplității și a smereniei, arătându-se nu numai „indreptător credinței”, ci și „chip blândețelor”.

Smerenia l-a împiedicat să-și publice numeroasele volume de predici și învățături, care abia acum încep să vadă lumina tiparului în Rusia. Pentru prima oară în limba română, vă oferim și noi, din moștenirea ascetică a acestei personalități de excepție, un „rețetar” duhovnicesc care respiră nu pedanterie și uscăciune academică, ci adevărata seninătate și bucurie a trăirii in Duhul Sfânt.

Episcop din ascultare ... 5

30 de doctorii pentru începutul de drum ... 45

31 de întăritoare pentru cei ce continuă calea ... 71

30 de leacuri pentru tămăduirea deplină ... 107

Episcop din ascultare

Preasfințitul Ieremia Zăvorâtul, episcop de Nijnii-Novgorod și de Arzamas (ca mirean, Irodion Ivanovici Soloviov), s-a născut în ziua de 10 aprilie a anului 1799 în familia paracliserului din satul Gheorghievskoe, gubernia Orel. Satul era numit astfel de la biserica ridicată în cinstea Marelui Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruință. În familie domnea duhul evlaviei, și acesta s-a revărsat cu deosebire asupra micului Irodion. Mai târziu, vlădica avea să își amintească: „Părinții mă vegheau cu o deosebită luare-aminte. Pentru mine era rânduită rugăciune de obște a întregii familii. Adeseori, așezându-mă pe laviță în fața sfintelor icoane, mă puneau să citesc acatistul Preadulcelui Iisus și acatistul Sfântului Nicolae. Mama mea nu avea altă povață, altă rugăminte cu lacrimi către copilul său multiubit, decât aceasta: roagă-te, roagă-te, roagă-te totdeauna, roagă-te în taină, roagă-te noaptea, roagă-te înainte de orice lecție și de orice treabă.” Atmosfera cucernică din familie se vădea și prin pelerinajele făcute an de an la Mănăstirea Maicii Domnului din Zadonsk, unde din anul 1783 odihneau moaștele Sfântului Tihon din Zadonsk. Aceste pelerinaje, istorisirile despre viața sfântului auzite din pruncie de la oameni care îl cunoscuseră bine, s-au întipărit pentru totdeauna în amintirea lui lrodion.

lrodion a primit bazele educației în familie, iar apoi în orașul Livnî, de la: diaconul Ignatie, care l-a pregătit atât de bine pentru admiterea în seminar, încât în anul 1810 a fost primit direct în clasa a patra a seminarului din Sevsk. Seminarul se afla în Mănăstirea Sfintei Treimi, unde locuia și arhiereul locului, drept care elevii erau întotdeauna sub supravegherea chiriarhului. Conducerea seminarului l-a remarcat pe silitorul lrodion, și în ziua de 21 noiembrie 1914 Vlădica Dositei l-a hirotesit întru citeț. L-au remarcat și tovarășii de învățătură, însă vădita lui cucernicie le era nesuferită: din imboldul diavolului, vedeau în ea numai fățărnicie și adeseori îl ocărau, iar uneori chiar îl băteau. Erau însă și alți băieți, care, asemenea lui, năzuiau din toată inima către Dumnezeu. Cu aceștia se afla în legături de prietenie. De pildă, în ultimele clase de seminar a stat în aceeași bancă cu Vania Borisov, care avea să devină Sfântul Ierarh Inochentie al Hersonului. Prietenia dintre ei a rămas nedestrămată de trecerea anilor.

Nu o dată lrodion a primit ajutor haric în problemele legate de școală; despre aceasta avea să scrie mai târziu în jurnalul său. Cu toate că îndeobște învăța foarte bine, avea un mare dezgust față de concepțiile străine de creștinism care se studiau la filosofie. La această materie întâmpina mari greutăți, și chiar luase la un moment dat hotărârea de a părăsi seminarul. S-a înțeles cu doi tovarăși de seminar să facă toți cerere de renunțare la seminar. După ce s-a rugat și L-a chemat pe Mântuitorul în ajutor, cum făcea înainte de începerea oricărui lucru, s-a apucat să scrie cererea. A făcut însă o greșeală, și a fost nevoit s-o ia de la capăt. S-a rugat cu și mai multă osârdie, făcând metanii mari, și s-a apucat de treabă, însă... a greșit iarăși – de data asta la alt cuvânt. Și așa, de șapte ori a rescris cererea, tot rugându-se și făcând metanii. Până la urmă, obosind de atâtea metanii fără a fi reușit să scrie fără nici o greșeală, le-a spus tovarășilor săi că o să depună cererea mai târziu. „Fără să mai amâne, ei și-au înaintat cererile, pe când eu am rămas – însă ei au fost pedepsiți public pentru indisciplină, pe când eu am scăpat de rușinea asta, de care dacă ar fi auzit părinții, s-ar fi îmbolnăvit.” Altădată a avut greutăți cu pregătirea pentru examenul la istorie bisericească. Neavând nădejde să-l treacă altfel, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pice biletul numărul 24, singurul la care putea să răspundă bine. A venit și clipa examenului. Tânărul seminarist a tras biletul cu inima cât un purice – și, minune, era biletul numărul 24... „Ceva asemănător s-a întâmplat cu Inochentie al Penzei: înainte de examen i s-a poruncit în vis să învețe o lecție pe care nu o știa; a ascultat, a învățat și – o, minune! – lecția aceea i-a picat la examen”, își amintea în jurnalul său Preasfințitul Ieremia.

În anul 1819, Irodion a absolvit seminarul, și în ziua de 10 septembrie a fost numit profesor de limba greacă și inspector al școlii teologice din Sevsk. Pe atunci, rector al școlii era ieromonahul Iacov (Vecerkov), care avea să devină mai apoi arhiepiscop al „Novgorodului; acesta, îndrăgindu-l pe tânărul său coleg pentru seriozitatea și chibzuința lui, îl îndemna să primească tunderea monahală. Simțămintele lui Irodion, care se afla în floarea tinereții și în plină putere, șovăiau: cu toată înclinarea lui către viața ascetică, el, văzând cucernicia părinților săi, se simțea atras și către viata de familie. Simțind această nehotărâre, se ruga Domnului să-l îndrume. În urma rugăciunilor, s-a răcit față de cele lumești și de câteva ori chiar s-a gândit să fugă din lume în taină – însă nefiind încredințat că înțelege bine voia lui Dumnezeu, s-a hotărât să se sfătuiască cu oameni mai încercați și a cerut ajutorul unui anume stareț Ghenadie, vestit pentru povețele sale ziditoare. Starețul l-a binecuvântat și i-a dat toiagul său, spunându-i să meargă să se călugărească în codrii Brianskului, fără să mai treacă pe acasă – însă Irodion, deprins să asculte de părinți, care voiau să-l vadă preot, nu s-a simțit destul de hotărât pentru a face un asemenea pas. Oricum, după trei ani și-a părăsit toate treburile lumești pentru a-și închina viața numai lui Dumnezeu. Tocmai atunci și-a amintit de el Preasfințitul Gavriil al Orelului și al Sevskului: știindu-l tânăr dascăl fără un rost temeinic, i-a propus o parohie în Bolhov și i-a dat binecuvântare să se căsătorească. Tânărul s-a dus la Bolhov; odată ajuns acolo, plin de aceleași îndoieli și de aceeași nehotărâre, s-a dus la mănăstirea din oraș ca să se roage pentru luminare de Sus. Frumusețea sfântului locaș l-a fermecat atât de mult, încât a văzut în ea adevărata sa mireasă. Luându-și rămas bun de la cea care trebuia să-i fie mireasă și de la părinții ei, a făcut cale întoarsă. În legătură cu aceasta, trebuie să pomenim o întâmplare minunată, pe care mai apoi preotul Iosif Vukolov a publicat-o în revista „Dușepoleznoe citenie”.

Aceasta a avut loc la Elet, unde lrodion se dusese cu gândul de a se însura cu o oarecare fată, însă a mers mai întâi cu părintele Iosif să ia binecuvântare pentru căsătorie de la un stareț vestit, preotul Ioan Borisov. Părintele Ioan i-a primit cu bucurie, însă, punând la masă mâncăruri din carne, studentului i-a zis că el n-are voie să mănânce așa ceva; apoi, printre altele, le-a povestit o întâmplare din viața sa, cum era să se înece pe râul Sosna când i s-a răsturnat barca, cum și-a pierdut atunci toate lucrurile și i-au rămas numai două toiege și o cârjă arhierească, pe care le-a și scos fără întârziere din magazie. Pe unul dintre toiegele obișnuite i l-a dat părintelui Iosif, pe altul și l-a păstrat, iar cârja arhierească i-a înmânat-o lui lrodion, după care i-a părăsit îndată pe oaspeți, fără să dea vreo lămurire. Iată ce binecuvântare a primit viitorul vlădică, prin starețul care i-a arătat nu numai viitoarea lui slujire monahală, ci și pe cea arhierească!

Întorcându-se la Episcopul Gavriil, lrodion nu l-a mai rugat decât pentru un singur lucru: să intre la mănăstire. Vlădica nu i-a dat însă binecuvântare pentru mănăstirea din Bolhov, ci pentru aceleași meleaguri ale Brianskului spre care îl îndrumase starețul Ghenadie, și anume pentru Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Suponevo. Acolo, igumenul Ambrozie, întâi-stătătorul mănăstirii, l-a dat spre ascultare starețului Smaragd, duhovnicul obștii, om blând și vesel. În acea mănăstire smerită nădăjduia lrodion să își petreacă întreaga viață, însă Dumnezeu îi pregătise o altă cale.

Odată, starețul Smaragd i-a zis ascultătorului lrodion: „Uite ce el Ai trecut deja cu bine prin încercările ascultărilor mănăstirești. De acum te așteaptă o altă lucrare, o altă ascultare, de care ai fugit... Care, întrebi? Cea academică ... „lrodion n-a îndrăznit să cârtească în fața starețului, ci i-a scris prietenului său Inochentie Borisov, care pe atunci era deja bacalaureat al Academiei Teologice din Sankt-Petersburg.

În ziua de 8 septembrie 1824, ascultătorul Irodion Soloviov a plecat la Sankt-Petersburg, unde primise, cu binecuvântarea Vlădicăi Gavriil și cu mijlocirea prietenului său Inochentie, de la comisia instituțiilor de învățământ teologic dispoziția de a-și continua studiile. Pentru el însă aceasta nu era decât o ascultare primită de la starețul său. Mitropolitul Platon al Kievului, care i-a fost coleg, povestea că Soloviov venea la academie într-o dulamă umilă, încins cu curea de piele, și că toată purtarea lui dădea mărturie despre faptul că pentru el academia nu era decât o arenă unde trebuia să se desăvârșească în virtuțile călugărești. Totodată, pregătirea smeritului ascultător-student s-a dovedit a fi atât de

Pag. 5 – 11