Genialii

În Genialii, Nassir Ghaemi studiază îndeaproape carierele și situațiile de criză ale unor lideri notabili precum Lincoln, Churchill, Ghandi, Martin Luther King, Jr., JFK și alții pentru a-și construi un argument pe cât de controversat, pe atât de convingător: aceleași trăsături caracteristice persoanelor cu tulburări mintale – realismul, empatia, reziliența și creativitatea – îi fac pe aceștia cei mai buni lideri în vremuri de criză. Combinând analiza pătrunzătoare a dovezilor istorice cu ultimele cercetări din domeniul psihiatriei, Ghaemi demonstrează cum aceste calități au contribuit la un leadership de excepție în cele mai potrivnice circumstanțe.

Ipoteza lui Ghaemi este robustă și expansivă, explicând de ce oamenii perfect sănătoși precum Neville Chamberlain și George W. Bush au fost niște lideri atât de slabi. Deși oamenii sănătoși sunt lideri mai buni în vremuri pasnlce, sănătatea mintală poate reprezenta o labilitate severă în momente de criză.

Analiza îndrăzneață și documentată a lui Ghaemi ne oferă noi și puternice instrumente pentru a afla cine ar trebui să ne conducă. Dar mai presus de toate, ne încurajează să regândim perspectiva actuală asupra bolii mentale ca fenomen eminamente negativ.

Nassir Ghaemi este profesor de psihiatrie și farmacologie la Centrul Medical Tufts din Boston, unde conduce programul de tulburări mentale.

Mulțumiri ... 9

Introducere. Legea inversă a sănătății mintale ... 11

Partea 1. Creativitatea ... 31

Capitolul 1. Băgați spaima în ei: Sherman ... 33

Capitolul 2. Muncește din greu – și nu uita de reclamă: Turner ... 50

Partea a II-a. Realismul ... 59

Capitolul 3. Dacă-i cap, câștig eu, dacă-i pajură, tot mai am o șansă ... 61

Capitolul 4. Ieșirea din sălbăticie: Churchill ... 67

Capitolul 5. Amândoi citesc aceeași Biblie: Lincoln ... 78

Partea a III-a. Empatia ... 87

Capitolul 6. Neuron, oglindă... oglinjoară ... 89

Capitolul 7. Suferințele lui Mahatma: Gandhi ... 96

Capitolul 8. Psihiatrie pentru sufletul Americii: Martin Luther King ... 108

Partea a IV-a. Reziliența ... 123

Capitolul 9. Mai puternic ... 125

Capitolul 10. Un temperament de primă mână: Roosevelt ... 138

Capitolul 11. Boala lovește în Camelot: Kennedy ... 155

Partea a V-a. Tratamentul ... 177

Capitolul 12. O reușită psiho-chimică spectaculoasă: Înapoi la Kennedy ... 179

Capitolul 13. Hitler în delir ... 198

Partea a VI-a. Sănătatea mintală ... 219

Capitolul 14. Liderii hornocliți: Bush, Blair, Nixon și alții ... 221

Capitolul 15. Stigmatul și politica ... 268

Epilog ... 277

Note ... 284

Introducere

LEGEA INVERSÃ A SÃNÃTÃȚII MINTALE

„Gen. Wm. T. Sherman este nebun”, scria pe prima pagină a ziarului Cincinnati Chronicle în noiembrie 1861. Generalul William Tecumseh se „smintise cu totul” și fusese schimbat de la conducerea Armatei Unioniste aflate în Kentucky; camarazii săi, familia și subordonații erau cu toții de acord că acesta suferea de paranoia. Pe drum spre casa lui din Ohio, Sherman a replicat, cu o simplă ridicare din umeri:)n vremurile astea, este greu de spus cine-i sănătos și cine e nebun.”

Își va recâștiga mandatul și va ajunge un simbol al urgiei războiului și un exponent al terorii psihologice omul rămas în istorie pentru decimarea Atlantei și pârjolirea pământurilor Georgiei în marșul său devastator către mare. Este o figură iconică în istoria Americii și, totuși, puțini americani cunosc un aspect esențial al firii celui care a aplicat politica „pământului pârjolit”, modelând astfel războiul modern, de la atacul asupra Londrei, bombardarea orașului Dresda și Bătălia de pe Bulge, la războaiele din Vietnam, Bosnia și Irak.

Există dovezi istorice care sugerează că Sherman suferea de psihoză sau tulburare bipolară – caracterizată de variații extreme ale stărilor psihice, ale vitalității și ale capacității de funcționare a individului. Este suficient chiar și un singur episod maniacal pentru a fi diagnosticat ca maniaco-depresiv; în realitate, majoritatea oamenilor afectați de această boală suferă mai ales de depresie. Înainte de criza din Kentucky, se pare că Sherman a mai avut patru episoade depresive majore, dintre care primul s-a consumat la vârsta de 27 de ani, simptomele fiind acelea de disperare, inerție, insomnie și lipsă de apetit. Îi fusese greu să se deprindă cu viața cazonă și se simțea controlat excesiv de socrul său. Cel de-al doilea episod s-a petrecut la vârsta de 37 de ani, când Sherman a întâmpinat dificultăți în cariera de bancher. După câțiva ani a urmat un alt episod, provocat din nou de greutăți materiale. Altul, la vârsta de 58 de ani, după 13 ani de la terminarea războiului, a avut loc după ce fiul său cel mare, Tom, un bărbat cu o depresie severă și cu episoade de vagabondaj, care a murit, în cele din urmă, într-o instituție, a refuzat să studieze dreptul, așa cum dorea Sherman și a decis, în schimb, să devină preot iezuit. (Un unchi din partea tatălui lui Sherman suferea, de asemenea, de o depresie recurentă, legătură genetică ce întărește acest diagnostic.)

Sherman nu și-a recunoscut niciodată boala mintală. În Memoriile publicate În 1875, i-a acuzat pe alții pentru propriile lui greșeli și a ocolit chestiunea sănătății sale mintale. Istoricii au acceptat această generoasă imagine de sine timp de peste un secol, până În 1967, când Stephen Ambrose a afirmat pentru prima oară că Sherman suferea de o tulburare maniaco-depresivă. Stările lui psihice au fost investigate mai minuțios abia În 1998, odată cu lucrarea istoricului Michael Fellman. Diagnosticul psihiatrie retrospectiv este supus riscului și provizoratului. Totuși, acest lucru nu trebuie să ne facă să renunțăm la a urmări pista indicată de documente sau, așa cum riscăm în cazul lui Sherman, să ignorăm posibilitatea ca un om care a produs atâta suferință să fi suferit mult la rândul său.

Cei mai mulți oameni pornesc de la o ipoteză fundamentală și cât se poate de logică: toți credem că sănătatea mintală produce rezultate bune, iar nebunia este o problemă. Cartea aceasta susține că nebunia generează rezultate bune cel puțin într-un domeniu de importanță crucială, în timp ce sănătatea mintală este o problemă. În situații de criză, ne descurcăm mai bine dacă suntem conduși de lideri bolnavi mintal, decât de oameni sănătoși.

Există trei tipuri de lideri pentru contexte diferite. Liderul de vreme bună izbândește în perioade obișnuite, dar în vreme de criză ar trebui ținut departe de sceptrul puterii. După cum vom vedea, liderul tipic de vreme bună este idealist, un pic prea optimist în privința lumii și a lui însuși; nu e sensibil la suferință, deoarece nu a avut parte de ea. Adesea provine dintr-un mediu privilegiat și nu a fost Încercat de greutăți; se consideră mai bun decât semenii lui și nu reușește să vadă ce are în comun cu aceștia. Trecutul i-a fost favorabil și de aceea încearcă să-l apere; nu se adaptează bine la schimbare. Vedem asemenea lideri de vreme bună peste tot în jurul nostru – directorul, responsabilul de departament, șeful vecinului, președintele băncii sau al țării. Încă un lucru: este sănătos mintal. Nu a suferit niciodată de depresie, de episoade maniacale sau de psihoză. Nici măcar nu a mers vreodată la psihiatru.

Aristotel a fost primul care a abordat legătura dintre geniu și nebunie, în urmă cu 2.500 de ani, iar în plină eră romantică – în secolul al XlX-lea –, psihiatrul italian Cesare Lombroso a definit această legătură într-un mod convingător, care s-ar putea traduce prin ecuația simplă Nebunie = geniu. EI credea că cele două nu pot exista independent. Pe de altă parte, statisticianul și fondatorul geneticii comportamentale, Francis Galton, a adoptat punctul de vedere opus, pe care îl putem rezuma astfel: Sănătate mintală = geniu. Galton susținea că inteligența – cel mai puternic indicator al unui creier sănătos – produce geniul. Amândoi considerau că geniul are origini biologice, dar unul credea că Își are rădăcinile în boală, iar celălalt în sănătate.

Aceste două puncte de vedere s-au infiltrat în cultura occidentală, majoritatea preferându-l lui Lombroso pe Galton. În această carte, voi adopta punctul de vedere al lui Lombroso, însă cu câteva rezerve. De-a lungul lucrării, urmăresc o lege fundamentală care derivă din studierea relației dintre boala mintală și calitatea de lider. Am putea să o numim Legea Inversă a Sănătății Mintale:

În vremuri liniștite, când domnește pacea, iar vaporul națiunii trebuie condus doar înainte, în postura de lideri funcționează bine oamenii sănătoși mintal. Când în lume e tumult, însă, cel mai bine funcționează liderii cu afecțiuni mintale.

Patru factori fundamentali ai bolii mintale par să susțină guvernarea pe timp de criză: realismul, reziliența, empatia și creativitatea. Acestea nu sunt doar trăsături de caracter conturate imprecis; ele au semnificații psihiatrice bine definite și au fost studiate pe larg în mod științific. Folosesc acești termeni cu semnificațiile lor științifice și nu cu sensurile lor obișnuite. Dintre ele, cel mai mult au fost studiate creativitatea și empatia, dar reziliența și realismul sunt la fel de importante pentru un lider și au fost analizate în detaliu de cercetătorii contemporani. Toți acești patru factori însoțesc depresia, iar doi dintre ei (creativitatea și reziliența) se regăsesc în psihoze. Cu excepția rezilienței, niciunul nu este specific altor boli mintale (ca schizofrenia sau tulburările de anxietate). Depresia îi face pe lideri mai realiști și mai empatici, iar maniile îi fac mai creativi și mai rezilienți. Depresia poate să apară independent de alte boli și să furnizeze unele dintre aceste beneficii; însă din alăturarea maniei la depresie – tulburare bipolară – pot rezulta abilități de lider chiar mai mari. În această carte voi analiza opt mari lideri politici, militari și economiei ale căror vieți și activități profesionale indică diverse aspecte ale legăturii dintre calitatea de lider și nebunie: William Sherman, Ted Turner, Winston Churchill, Abraham Lincoln, Mahatma Gandhi, Martin Luther King, Franklin Roosevelt și John Kenney. Ofer, de asemenea, contraexemple de lideri sănătoși mintal, „normali”, care au eșuat în momente de criză: George W. Bush, Tony Blair, Richard Nixon, George McClellan și Neville Chamberlain. Aceste contraexemple sunt importante: nu caut boala peste tot și cu orice preț; constat că majoritatea liderilor noștri sunt sănătoși mintal, dar, din punctul meu de vedere, acesta este un potențial impediment în vreme de criză.

În decursul cercetării mele, am ajuns la concluzia că boala mintală a influențat istoria chiar mai mult decât îmi imaginasem la început. Câțiva lideri importanți din timpul Războiului Civil american erau bolnavi sau anormali din punct de vedere mintal: Lincoln și Shermnan, așa cum voi arăta mai târziu, dar și Ulysses Grant, alcoolicul; poate și Stonewall Jackson: chiar și Robert E. Lee, conform dovezilor care îi confirmă depresia și un trecut familial marcat de boli mintale. Despre toți marii lideri ai celui de-al Doilea Război Mondial se poate dovedi, cu probe rezonabile, că au fost bolnavi sau anormali mintal: Churchil, Franklin D. Roosevelt și Hitler, după cum vom vedea; pe lângă ei, Stalin și Mussolini, care au cunoscut episoade depresive severe și probabil chiar și maniacale. Două personalități marcante ale mișcării pentru drepturi civile din America, John Kennedy și Martin Luther King, au fost, de asemenea, anormali din punct de vedere mintal.

Cred că aceste exemple sunt mai mult decât pure coincidențe și curiozități istorice. Ele sugerează existența unui tipar care, dacă este adevărat, a fost ignorat de către istorici și de publicul larg, dar care pare să fi modelat cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea mai mult decât oricare altă forță. Odată ce Începem să privim istoria prin această lentilă, nu mai putem nega raza de acțiune și importanța legăturii dintre nebunie și leadership.

Aceasta este o carte de psihologie și istorie; se situează la intersecția îndelung contestată a două discipline diferite. Dar nu este o carte de psihoistorie. Psihoistoria este o disciplină discreditată – și nu fără motiv. Nu trebuie decât să citim cartea de la care a început totul, Woodrow Wilson, scrisă de însuși fondatorul disciplinei, Sigmund Freud, împreună cu politicianul american (și pacient al lui Freud) William Bullitt. Acolo putem găsi pasaje precum acesta:

„În timpul războiului, [Wilson] a dus o povară grea pentru un om care avea grave probleme cu articulațiile; și, deși era în continuare chinuit de indigestie și de severe dureri de cap, nu a cedat nervos. Superego-ul său, narcisismul, acțiunile îndreptate către tatăl său, pasivitatea față de acesta și formațiunea reacțională împotriva pasivității față de tatăl său își găseau toate debușeuri extrem de satisfăcătoare în război.” (p. 197)

Nu este de mirare că istoricii sunt alergici la interpretările psihoistorice. Cartea propunea o analiză psihologică atât de slabă, încât fiica lui Freud și cei mai apropiați discipoli ai acestuia au interzis publicarea ei, iar când lucrarea a apărut, în cele din urmă, în 1969, au căutat să arate că doar o foarte mică parte fusese scrisă de Freud. Pentru mulți istorici, psihiatria și psihologia sunt sinonime cu psihanaliza și orice interpretare psihologică pare menită să se afunde în speculații nesfârșite pe tema traumelor suferite de personalitățile istorice în timpul primilor ani de viață. Și, într-adevăr, până de curând, istoricii aveau dreptate. În Statele Unite, psihiatria și psihologia au suferit multă vreme de infatuare în relația lor cu psihanaliza. Abia în ultimele două decenii a fost plasată psihanaliza pe locul meritat – nu desființată, ci considerată nenecesară și insuficientă în sine. (Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă am fi de acord că întreaga economie este explicată de teoria marxistă; psihiatria a fost până de curând dependentă de psihanaliză în acest mod.)

Obsesia psihanalitică a fost înlocuită de o perspectivă științifică și salubră asupra bolii mintale. Această psihiatrie, despuiată de cultul său psihanalitic, poate deveni o unealtă extrem de utilă pentru istorici...

Noua psihiatrie începe în același punct unde începea și medicina, căutând căi obiective de a diagnostica boala. În medicina internă, doctorii fac o anamneză – o istorie a semnelor și simptomelor și a evoluției lor în timp. Psihiatrii și istoricii fac același lucru. Cu toate acestea, medicul are la îndemână o resursă pe care nu o au psihiatrii și istoricii: patologia. Medicii s-au contrazis multă vreme; unul diagnostica un pacient cu o anumită boală, iar altul putea oferi un cu totul alt diagnostic pentru aceeași anamneză. Dar medicina s-a schimbat dramatic din momentul în care patologul a putut preleva o bucată de țesut pe baza căruia să stabilească diagnosticul corect. Medicii pot discuta cazul în fața unui auditoriu, în timp ce studenții privesc, fiecare oferind argumente pentru a susține un anumit diagnostic, iar la sfârșitul unei ore de discuții, patologul se poate ridica, poate pune o lamelă sub microscop și poate dezvălui răspunsul corect.

Uneori se fac și alte teste: analize de sânge sau tomografia computerizată a unui organ. Totuși, uneori, testele nu oferă răspunsuri sigure; ba chiar, câteodată, sunt greșite. Iar un doctor bun știe că testele ne ajută să ajungem la răspunsul corect aducând argumente care să se adauge anamnezei; testele în sine nu sunt metode sigure de diagnosticare a bolii. Desigur, testele pentru identificarea afecțiunilor de natură fizică se plasează adesea deasupra oricărei îndoieli, dar problema cu psihiatria – și cu istoria – este că acestea nu au la dispoziție astfel de teste precise. Nu se poate dovedi că un pacient suferă de schizofrenie făcând o analiză de sânge sau o tomografie craniană; iar’ dacă-acest lucru e adevărat pentru un pacient în viață care stă în fața psihiatrului, este evident adevărat și pentru o figură istorică din trecut.

Totuși, medicina a rezolvat de mult timp această problemă.

Numeroase boli din afara sferei psihiatriei pot fi examinate numai pe baza anamnezei – migrena, de pildă, ca și artrita reumatoidă și multe forme de epilepsie. Când întâlnesc asemenea cazuri, medicii sunt în aceeași situație cu cei care studiază boala mintală – nu au la dispoziție teste categorice. Rezolvarea vine dinspre domeniul epidemiologiei clinice, aceeași disciplină care a elucidat legătura dintre țigări și cancerul la plămâni. Când nu avem nicio dovadă categorică, soluția este să obținem date din mai multe surse independente; nicio sursă nu poate oferi destule informații pentru un diagnostic, dar toate laolaltă pot converge către un diagnostic probabil.

În psihiatrie s-au standardizat patru direcții specifice de informații: simptomele: moștenirea genetică, evoluția bolii și răspunsul la tratament.

Simptomele reprezintă cea mai evidentă sursă de informații: mulți dintre noi ne concentrăm numai asupra acesteia. Lincoln era trist? Acest simptom ar putea sugera depresia, dar, desigur, oamenii pot fi triști din multe alte cauze. Simptomele sunt adesea nespecifice si de aceea îndoielnice dacă sunt luate separat.

Moștenirea genetică reprezintă cheia diagnosticării bolilor mintale, deoarece afecțiunile cele mai severe – psihoza, de exemplu – sunt moștenite din familie. Studiile efectuate pe gemeni identici arată că tulburarea bipolară este de natură genetică în aproximativ 85% dintre cazuri, iar depresia – în jumătate dintre cazuri. (Cealaltă jumătate, în cazul depresiei, este dată de mediul înconjurător, motiv pentru care nici această sursă nu este suficientă dacă e luată separat.)

Poate cea mai putin apreciată, dar și cea mai utilă sursă de informații este evoluția bolii. Aceste afecțiuni urmează tipare specifice. Psihoza debutează în tinerețe sau mai devreme, simptomele apar și dispar (sunt episodice, nu constante) și de cele mai multe ori respectă un anumit tipar (de pildă, faza depresivă survine imediat după episodul maniacal). Depresia tinde să apară la o vârstă mai înaintată (pe la treizeci de ani sau chiar mai târziu) și are episoade mai îndelungate, dar care se produc mai rar. Când cineva suferă de una dintre aceste afecțiuni, evoluția simptomelor în timp reprezintă adesea elementul-cheie în stabilirea diagnosticului. Un vechi aforism vehiculat în psihiatrie spune că diagnosticul este pronostic: timpul stabilește răspunsul corect.

Cea de-a patra sursă de informații este tratamentul. Datele obținute pe această cale sunt mai puțin precise decât celelalte – și asta din mai multe motive. Uneori, oamenii nu cer sfatul medicului

Pag. 11 – 17