Moartea și doliul

„Redactarea unui studiu care tratează despre moarte și doliu se confruntă cu o mare dificultate, pentru că moartea și doliul, care au fost dintotdeauna într-o anumită măsură teme nedorite, în zilele noastre au devenit aproape intolerabile. Creștinismul nu numai că n-a evitat, dar a și biruit cu desăvârșire moartea, și de aceea este și singurul care poate și trebuie să răspundă nevoii imperioase a unei înfruntări a morții și doliului, pe care civilizația contemporană a învăluit-o într-o tăcere discretă.”

I. Introducere ... 7

II. Despre teologia morții ... 19

1. Teologia vechi-testamentară a morții ... 21

2. Teologia creștină a morții ... 24

3. Concepțiile poporului nostru despre moarte și expresia ei culturală ... 41

4. Evoluțiile contemporane ale teologiei apusene a morții ... 48

5. Concepția populară despre moarte și abordarea populară a morții în Apus ... 52

III. Starea de durere ... 63

6. Concepția care s-a consacrat în tradiția noastră despre starea durerii ... 64

7. Incursiune în recentele eforturi de definire a stării de suferință în Apus ... 73

8. Despărțirea și energiile ei sufletești ... 91

9. Sentimentele vinovăției și mâniei în starea de durere ... 100

10. Concluzii ... 114

IV. Tânguitul și doliul ca moduri de exprimare ale durerii pe care o provoacă moartea ... 117

11. Tânguitul si doliul în tradiția iudeo-creștină … 118

12. Slujba de înmormântare … 148

13. Tradiția noastră populară despre doliu și plâns … 162

14.Concepțiile psihologiei, psihiatriei și tanatologiei în Apus despre doliu … 189

V. Înfruntarea doliului …  261

15. Serviciile profesionale de asistență a celui îndurerat … 263

16. Principiile generale ale asistării celor îndurerați … 298

17.Moduri de asistare a celui îndurerat în diferitele stadii ale evoluției doliului … 311

18. „Învierea” mortului, ca încununare și întregire a procedurii doliului … 343

II. DESPRE TEOLOGIA MORȚII

Telefonul din biroul Bisericii Sfântul Gheorghe sună. Răspunde preotul paroh. La celălalt capăt al firului se aude o voce bărbătească tulburată:

– Cu părintele Gheorghe, vă rog!

– Părintele în persoană la telefon!

– Părinte, fiul doamnei G. a murit într-un accident de mașină acum câteva ore, și v-am rămâne îndatorați dacă ați veni să vorbiți cu mama lui!

– Vin cât pot de repede! a răspuns preotul.

Părintele Gheorghe era un preot încă tânăr, care slujea la Biserica Sfântul Gheorghe de aproximativ doi ani și care cunoștea destul de bine familia doamnei G. Creștina aceasta îl chema în fiecare lună pentru sfeștanie și, din discuțiile pe care le-a avut cu ea, a aflat destule despre familia ei. Domnul și doamna G. erau de vârstă mijlocie și aveau un fiu pe care-l iubeau mult: Ionel, student în anul al doilea la facultatea de matematică-fizică. Părinții aveau o mare slăbiciune pentru unicul lor fiu, de care erau mulțumiți și mândri. Acesta era un tânăr care promitea multe și care răspundea pe măsură iubirii și așteptărilor părinților lui. Înainte cu un an, familia își cumpărase o mașină și Ionel mergea cu aceasta la facultate, unde s-a întâmplat tragicul accident. A murit pe loc și părinții au aflat de cumplitul eveniment cu puține ore înainte de primirea acestui telefon de către părinte. Rudele au telefonat la biserică, cunoscând relația doamnei G. cu părintele Gheorghe, în speranța că prezența preotului va aduce oarecare mângâiere nefericitei mame.

Când a ajuns la casa familiei G., părintele Gheorghe a fost îndrumat de o rudenie în camera de primire, unde a văzut-o pe doamna G. într-o stare vrednică de plâns, înconjurată de mai multe persoane. La întâlnirea cu părintele Gheorghe, doamna G. a izbucnit în plâns și, printre suspine, i-a spus: „Părinte Gheorghe, l-am pierdut pe fiul meu!” Părintele Gheorghe, cu oarecare nervozitate, s-a apropiat de doamna G., și-a pus mâna pe grumazul ei și i-a șoptit: „Dumnezeu l-a luat!”

Doamna G. și părintele Gheorghe, prin aceste două scurte fraze, și-au exprimat o mulțime de sentimente și convingeri. Doamna G. și-a exprimat convingerile ei despre urmările vieții de după moarte și părintele Gheorghe a formulat o teologie despre moarte, pe baza căreia trebuia să-și susțină în continuare abordarea pastorală a doamnei G. Dar era ortodoxă învățătura despre moarte pe care a exprimat-o părintele Gheorghe?

Prin formula: „Dumnezeu l-a luat!’: a mărturisit că Dumnezeu a provocat moartea lui Ionel, deci Dumnezeu este pricina morții. Dacă însă Creatorul este pricina morții lui, atunci moartea ar trebui să fie bună. Dacă moartea este bună, ar trebui să provoace bucurie și nu mâhnire, și atunci părintele Gheorghe s-ar cuveni să se străduiască s-o ajute pe doamna G. să simtă această bucurie. Este însă adevărată această învățătură a Bisericii despre moarte, pe care a expus-o părintele Gheorghe?

Exemplul părintelui nu este unic în practica bisericească bimilenară. Erezia a pătruns pe nesimțire în viață Bisericii când Ortodoxia mărturisitoare nu era pusă la îndoială câtuși de puțin.

Purtarea părintelui Gheorghe s-a repetat în nenumărate rânduri și cu mai multă superficialitate, și astfel s-a împământenit o oarecare confuzie în jurul temei, cauzei și proveniențe! morții. Confuzia aceasta a avut și are urmări însemnate în activitatea pastorală a Bisericii și, în final, asupra celor păstoriți.

Dacă Dumnezeu este pricina morții, atunci moartea ar trebui să ne bucure și, prin urmare, mâhnirea și doliul s-ar cuveni să fie osândite, ca niște manifestări ale necredinței. Acest lucru s-a întâmplat de multe ori, însă izolat în Biserica Ortodoxă, în timp ce alte denominațiuni creștine au acceptat concepția în mod oficial și în general, și astfel au-avut o influență decisivă, în paralel cu dezvoltarea culturii, care a provocat o creștere ne confirmată, indiscutabilă, dar însemnată a psiho-patologiei.

Este neîndoielnic faptul că această interpretare greșită a teologiei vechi-testamentare și creștine a morții și-a făcut simțită prezența destul de des, fie la nivel de convingeri formulare neoficial, fie la nivel de afirmații oficiale.

O cercetare documentată a teologiei morții în Vechiul Testament și în credința creștină nou-testamentară, în afara faptului că este indispensabilă pentru precizarea unei abordări teologice a doliului, ar ajuta probabil și la înțelegerea cauzelor acestei interpretări greșite.

1.Teologia vechi-testamentară a morții

În general, Vechiul Testament exprimă o atitudine de acceptare a morții și cuprinde sâmburele teologiei creștine despre această realitate. Totuși, în teologi a vechi-testamentară există o anume incoerență în ceea ce privește realitatea ultimă.

Despre cauza morții, Vechiul Testament oferă o scurtă explicație în capitolul al treilea al cărții Facerea, de unde reiese că moartea n-a fost cuprinsă în planul inițial al lui Dumnezeu, ci a fost urmarea neascultării protopărințHor (v. Facerea 3, 4; Sirah 25,24,4; Ezdra 3, 7, 21; 7,118).

Dumnezeu n-a creat moartea (V. Înțelepciunea lui Solomon 1,13), ci diavolul (v. Înțelepciunea lui Solomon 2, 4). Dumnezeu este Cel care dă viață (v, Macabei 7, 22; 14, 46) și Care a suflat duh de viață asupra omului (v. Facerea 2, 7). Dumnezeu i-a dat omului posibilitarea să aleagă între moarte și viață (v. Deuteronom 30,15; Facerea 2,17), iar el a ales moartea (v. Ieremia 8, 3).

Vechiul Testament nu susține concepția sentimentalisră că moartea este „firească’: o concepție necesară și folositoare a ordinii fizice, ci, dimpotrivă, că moartea este rea, amară, înfricoșătoare, cu alte cuvinte este ceva nefiresc, chiar dacă Biblia nu formulează explicit această conotație.’

Exemplul lui Adam conduce la părerea că orice moarte este osândă dreaptă. Rabinii formulează această învățătură clar, anume că „nu există moarte fără păcat. Cel care urmărește răul (v, Pilde 11, 19), care-l urmează (v. Pilde 8, 36), cel care ține minte răutatea (v. Pilde 12,28) este aflat de moarte. În timp ce milostenia (v. Tobit 4, 10) și dreptatea (v. Pilde 11,4) îl scapă pe om de moarte și-i dăruiesc viață (v. Pilde 11, 19). De aceea, și psalmistul se roagă: Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm intru moarte (Psalmul 12, 3). Domnul este Dumnezeu Care mântuiește și doar Acesta poate să-l ajute pe om să scape de moarte (v, Psalmul 67, 20). Acesta îl scoate pe om din întuneric și din umbra morții (v, Psalmul 1 06, 14). Când omul se pocăiește și se întoarce la Dumnezeu, Acela îl va izbăvi de moarte. El o va distruge în întregime (v, Osea 13, 14), pentru că are stăpânire și asupra vieții, și asupra morții (v. Înțelepciunea lui Solomon 16, 13).

Până aici, teologi a morții Vechiului Testament este clară, dar Vechiul Testament conține anumite versete care creează o anumită confuzie și care probabil dau posibilitatea unor răstălmăciri și interpretări greșite, pentru că se formulează părerea că moartea previne de la Dumnezeu.

În cartea Ieșirea, Dumnezeu îl amenință pe Faraon prin Moise că-l va face una cu pământul și îi va ucide poporul (v. Ieșirea 9, 15). În Leoitic și în cartea Numerii, Dumnezeu îi înfricoșează cu moartea pe israeliții care nu-L ascultă (v. Levitic 26, 25; Numerii 14, 12). Conform cărții I Regi, Dumnezeu nu zămislește doar viața, ci și „moartea” (v. I Regi 2, 6). În cartea I Paralipomena se menționează că Domnul a dat moartea in Israel (1 Paralipomena 21, 14). Dumnezeu amintește israeliților prin Prorocul Amos că a trimis moartea în drumul Egiptului și i-a ucis „prin sabie pe tinerii” lor (v. Amos 4,16). Îi amenință prin Prorocul Ieremia că-i va pierde prin foamete fi moarte, că va trimite acestora ciuma și moartea și sabia, până vor pieri din țara pe care le-o dăduse lor și părinților lor (Ieremia 24,10). De asemenea, Dumnezeu amenință Ierusalimul prin Prorocul Iezechiel că va trimite acestuia moarte și va pierde din acesta omul și dobitocul (Iezechiel14, 21). Conform autorului cărții Înțelepciunea lui Isus Sirab, nu doar viața, ci și moartea provine de la Dumnezeu (11, 14) și, conform scriitorului sfânt al cărții Înțelepciunea lui Solomon, Dumnezeu are stăpânire și asupra vieții, și asupra morții, și coboară la porțile locuinței morților și o ridică (Înțelepciunea lui Solomon 16, 13). Însă deosebirea dintre diferitele texte ale Vechiului Testament este aparentă. Este distincția simbolurilor pe care o impune problema comunicării. Adică, în anumite situații, Dumnezeu pare că amenință cu moartea pentru că oamenii cărora le adresează această amenințare doar prin prezentarea directă și concretă a urmărilor păcatului în care viețuiau ar fi fost mișcați suficient, încât să-si schimbe modul de viată. Nu aveau încă suficientă maturitate ca să poată percepe moartea amenințătoare, ca urmare a vieții lor păcătoase, drept o consecință a îndepărtării lor de Dumnezeu prin păcat. Variația simbolurilor folosite era indispensabilă, din motive pur pastorale.

2. Teologia creștină a morții

Așa cum s-a amintit la începutul acestui capitol, practica pastorală a Bisericii a manifestat deseori, de-a lungul veacurilor, o incoerentă în privința cauzei și ființei morții, care s-a datorat unei răstălmăciri și interpretări greșite a revelației dumnezeiești.

Au fost consemnate versete din Vechiul Testament care au putut contribui la crearea acestei răstălmăciri, Noul Testament însă prezintă o teologie a morții mai clară, pe care o dezvoltă foarte eficient cei mai mulți dintre Sfinții Părinți ai Bisericii. Unele concepții patristice însă contribuie și ele la perpetuarea neclarității vechi-testarnentare. În general, aceste interpretări greșite apar în Apus și, de aceea, așa cum se va demonstra mai departe, abordarea pastorală și culturală a morții s-a abătut și ea de la calea ei în Occident. În anumite cazuri însă și concepțiile respective ale Părinților răsăriteni creează ne claritate și oferă pretextele pentru răstălmăciri și interpretări greșite. Din această cauză, chiar dacă abordarea pastorală și culturală a morții este mai sănătoasă în Răsărit, există exemple izolate de inconsecvență.

2. 1. Cauza morții

De vreme ce Dumnezeu este Viața, moartea nu este nimic altceva decât lipsa Vieții, păcatul este respingerea lui Dumnezeu și, prin urmare, a vieții, prin despărțirea de Acesta. Urmarea acestei respingeri și a despărțirii este moartea (v, Romani 5, 12, 21; 6,23; Iacob 1, 15)3. Păcatul este centrul morții (v. 1 Corinteni 15, 56).

Deoarece Dumnezeu este viață, nu poate avea nici o legătură cu moartea, care este negarea vieții și, prin urmare, nu poate fi și nu este creatorul morții (v. Înțelepciunea lui Solomon 1, 13). „Dumnezeu n-a zidit moartea’”, creatorul morții este diavolul”. pentru că este născocitorul păcatului (v. I Ioan 3, 8), care este cauza morții. Acela l-a predat pe om prin păcat (v. Romani 5,21) morții (v. Ioan 8,44) și mâhnirii? și are stăpânire asupra morții (v. Evrei 2, 14). Omul, în timp ce asculta de Dumnezeu, a devenit „stricăcios întru cele ne stricăcioase”, căci de bunăvoie s-a predat legăturii morții, prin neascultare.” El s-a făcut pe sine pricina morții”. Astfel, prin protopărintele Adam a intrat în lume păcatul, și prin păcat moartea (v. Romani 5, 12). Prin urmare, omul a primit sfatul diavolului și s-a predat stricăciunii și morții”, A dobândit moartea, îndepărtându-se de Dumnezeu” și aceasta a fost urmarea alegerii sale libere”.

Omul n-a fost creat de Dumnezeu nici nemuritor din fire, pentru că atunci n-ar fi avut posibilitatea să aleagă să rămână cu Dumnezeu sau să se îndepărteze de Acesta, dar nici muritor din fire, pentru că atunci Dumnezeu ar fi fost cauza morții.

Moartea vine în om prin neascultarea lui Adam, dar și prin păcatele tuturor celorlalți oameni (v. Romani 5, 12). Astfel, omul este responsabil pentru moarte fie prin păcatul lui Adam,

Pag. 19 – 25