www.FotoMars.ro

Când gândirea pur logică tinde, prin mijlocirea abstractului, să depăşească planul fenomenelor pentru a sesiza Principiul transcendent al acestora, ea este pusă în situaţia de a-şi recunoaşte limitele - trasate de condiţionările cunoaşterii distinctive - şi neputinţa sa de a le depăşi; nu pentru că le-ar recunoaşte întotdeauna, căci altfel nu ar exista sisteme filosofice, dar propriile piedici arată că nu este suficient să construieşti teorii pentru a sesiza Realul în sine. Doar doctrinele tradiţionale şi, prin urmare, „inspirat” merg dincolo de cercurile vicioase ale mentalului şi arată calea de ieşire spre Intelectul pur, universal şi „necreat”.

Aşa cum ne învaţă Kabbala - şi, de asemeni, în maniera cea mai directă cu putinţă, neoplatonismul şi vedantismul - Spiritul rezidă în străfundurile sufletului, deşi îl transcende. Sufletul şi toate manifestările formale sau distincte, fie ele interne sau externe, izvorăsc din el, dar el este fără formă şi fără distincţie ; în el, subiectul şi obiectul cunoaşterii nu sunt decât unul: Spiritul se cunoaşte în întregime, este Cunoaşterea totală şi tot ce este cognoscibil în sine şi în lucruri.
Gândirea nu este decât un plan de reflexie individuală şi formală a ceea ce poate fi cunoscut de Cunoaştere sau de Spirit; ea se mişcă întotdeauna între un subiect mental, sau cel care gândeşte, şi un obiect mental, sau ceea ce se reflectă în gândire. Dar ceea ce se reflectă în gândire, nu este asimilat de ea decât în forma sa mentală, nu în forma sa concretă - fie corporală, fie subtilă -şi nici în realitatea sa supra-formală, spirituală şi universală. Astfel, gândirea este o oglindă psihică şi raţională a tuturor lucrurilor inteligibile, oglindă ce nu devine niciodată ceea ce reflectă. Gândirea nu îi permite celui care gândeşte să asimileze, doar prin ea, realitatea obiectului mental: ea rămâne cunoaşterea simbolică a lucrurilor, cunoaştere ce îl apropie pe gânditor de ele, dar nu îl identifică efectiv cu ele. Gândirea face să dăinuie încă dualismul între subiect şi obiect într-o asemenea măsură încât omul, care nu se cunoaşte pe sine însuşi decât prin ea, nu se cunoaşte cu adevărat şi nu reprezintă pentru el însuşi decât propria sa formă mentală, gândul sau imaginea pe care şi-o face despre sine. Acest dualism, inerent gândirii, este cauza îndoielii şi a erorii; Spiritul, dimpotrivă, este unitatea reală a subiectului şi a obiectului de cunoscut, iar această unitate este certitudinea, adevărul cunoşterii.

Adevărul nu ar putea fi găsit doar prin gândire, adică prin intermediul unei facultăţi care, datorită naturii sale dualiste, nu poate depăşi cu totul abisul propriilor îndoieli. În schimb, omul nu poate găsi Adevărul fără ajutorul gândirii, pentru că el este o fiinţă gânditoare şi dacă gândirea nu ar avea nici un raport cu Adevărul, omul nu ar avea nici o legătură conştientă cu el. Un lucru este sigur : noţiunea mentală de Adevăr există; gândirea îl opune erorii şi îl identifică cu conceptul de Real. Aceasta indică, ad extra, un raport între gândire şi Adevăr, „raport” care, ad intra, nu este altceva decât Spiritul. Spiritul este acela care conduce la Adevăr. Gândirea este linia de unire între om şi Spirit, dar se interpune între ei, în acelaşi timp ca un obstacol din cauza dualismului său „organi”, ale cărui expresii sunt îndoială şi eroarea; de asemenea, gândirea nu ar putea să depăşească eroarea şi să se integreze în Adevăr fără a se conforma Spiritului şi, în final, să dispară în el.