Omul și absolutul după doctrina Kabbalei

Când gândirea pur logică tinde, prin mijlocirea abstractului, să depășească planul fenomenelor pentru a sesiza Principiul transcendent al acestora, ea este pusă în situația de a-și recunoaște limitele - trasate de condiționările cunoașterii distinctive - și neputința sa de a le depăși; nu pentru că le-ar recunoaște întotdeauna, căci altfel nu ar exista sisteme filosofice, dar propriile piedici arată că nu este suficient să construiești teorii pentru a sesiza Realul în sine. Doar doctrinele tradiționale și, prin urmare, „inspirat” merg dincolo de cercurile vicioase ale mentalului și arată calea de ieșire spre Intelectul pur, universal și „necreat”.

Așa cum ne învață Kabbala - și, de asemeni, în maniera cea mai directă cu putință, neoplatonismul și vedantismul - Spiritul rezidă în străfundurile sufletului, deși îl transcende. Sufletul și toate manifestările formale sau distincte, fie ele interne sau externe, izvorăsc din el, dar el este fără formă și fără distincție ; în el, subiectul și obiectul cunoașterii nu sunt decât unul: Spiritul se cunoaște în întregime, este Cunoașterea totală și tot ce este cognoscibil în sine și în lucruri.
Gândirea nu este decât un plan de reflexie individuală și formală a ceea ce poate fi cunoscut de Cunoaștere sau de Spirit; ea se mișcă întotdeauna între un subiect mental, sau cel care gândește, și un obiect mental, sau ceea ce se reflectă în gândire. Dar ceea ce se reflectă în gândire, nu este asimilat de ea decât în forma sa mentală, nu în forma sa concretă - fie corporală, fie subtilă -și nici în realitatea sa supra-formală, spirituală și universală. Astfel, gândirea este o oglindă psihică și rațională a tuturor lucrurilor inteligibile, oglindă ce nu devine niciodată ceea ce reflectă. Gândirea nu îi permite celui care gândește să asimileze, doar prin ea, realitatea obiectului mental: ea rămâne cunoașterea simbolică a lucrurilor, cunoaștere ce îl apropie pe gânditor de ele, dar nu îl identifică efectiv cu ele. Gândirea face să dăinuie încă dualismul între subiect și obiect într-o asemenea măsură încât omul, care nu se cunoaște pe sine însuși decât prin ea, nu se cunoaște cu adevărat și nu reprezintă pentru el însuși decât propria sa formă mentală, gândul sau imaginea pe care și-o face despre sine. Acest dualism, inerent gândirii, este cauza îndoielii și a erorii; Spiritul, dimpotrivă, este unitatea reală a subiectului și a obiectului de cunoscut, iar această unitate este certitudinea, adevărul cunoșterii.

Adevărul nu ar putea fi găsit doar prin gândire, adică prin intermediul unei facultăți care, datorită naturii sale dualiste, nu poate depăși cu totul abisul propriilor îndoieli. În schimb, omul nu poate găsi Adevărul fără ajutorul gândirii, pentru că el este o ființă gânditoare și dacă gândirea nu ar avea nici un raport cu Adevărul, omul nu ar avea nici o legătură conștientă cu el. Un lucru este sigur : noțiunea mentală de Adevăr există; gândirea îl opune erorii și îl identifică cu conceptul de Real. Aceasta indică, ad extra, un raport între gândire și Adevăr, „raport” care, ad intra, nu este altceva decât Spiritul. Spiritul este acela care conduce la Adevăr. Gândirea este linia de unire între om și Spirit, dar se interpune între ei, în același timp ca un obstacol din cauza dualismului său „organi”, ale cărui expresii sunt îndoială și eroarea; de asemenea, gândirea nu ar putea să depășească eroarea și să se integreze în Adevăr fără a se conforma Spiritului și, în final, să dispară în el.

Prefață... 5

TORA ȘI KABBALA... 12

CONTEMPLAREA ASPECTELOR DIVINE... 20
I. Unitatea Sephirotică... 20
II. Ierahia sephirotică... 40

CREAȚIA, IMAGINE A LUI DUMNEZEU... 73

ÎMPÃRÃȚIA CERURILOR... 89

LUMEA CORPORALÃ ȘI ABISUL COSMIC... 123

MISTERUL OMULUI... 143

ÎNTOARCEREA LA UNU... 169

DESPRE MARELE NUME AL LUI DUMNEZEU... 181

CONCLUZII... 209

II. IERARHIA SEPHIROTICÃ

Kether-Coroana, numită și Kether elyon, Coroana supremă printre toate celelalte coroane divine, sephirothuri sau Principii universale, este întreaga Realitate increată și infinită a lui Dumnezeu. Nimic nu este în afara ei. Neantul nu există, pentru că, dacă ar exista, nu ar mai fi neant ci realitate din Realitatea sa.
Kether, singura Realitate, pe de o parte, rămâne ascunsă în sine însăși, în transcendența sa absolută și, pe de altă parte, se manifestă ca Imanență increată, în sânul propriei sale reflectări tranzitorii, creația.
Kether este Sinele, este Ipseitate pură, Esență supra-inteligibilă, Unitate fără urmă de dualitate. Este Realitatea fără condiție, fără nici o determinare: în Ea, Dumnezeu este ceea ce este dincolo de Ființă; căci Ființa nu face parte din Realul în Sine ci este prima lui afirmare.
Kether săIășluiește în Esența sa, în Supra-Ființa sa, mai mult decât conștientă de Sine însăși, fără să vrea ceva și fără să acționeze în vreun fel, căci Esența sa este totul, în Ea totul este Tot fără cea mai mică restricție, distincție, opoziție sau relație. Aici nu există nici subiect, nici obiect, nici cauză, nici efect; nu există decât Unu fără al doilea, Ipseitate fără alteritate, Totalitate indivizibilă.
Kether, în Esența sa pură și absolută, nu are aspecte; Ea este Realitatea etern misterioasă; nu există altceva care să poată fi comparat cu ea sau să i se poată asocia. Nu am putea vorbi despre ea decât cu condiția să negăm ceea ce Ea nu este sau să o situăm deasupra a Tot ce este inteligibil, deci să o de semnăm prin termeni care să fie negativi sau superlativi sau cel puțin interogativi.
Astfel, Kabbala referindu-se la Kether în sine o numește: Ain, „Neant”, Absența oricărei realități determinate sau condiționate: Non-Ființa sau Supra-Ființa, Non-Cauza, Absolutul; En Soph, „Non-limită”, Infinitul; Raza de-Razin, „Misterul Misterelor”, Suprainteligibilul sau Supraconștientul; Mi, „Cine?”, „eternul Obiect al căutărilor”; Attika de Anikin, „Bătrânul Bătrânilor” sau Principiul tuturor Principiilor universale; „Bătrânul venerabil” sau Principiul suprem. Infinitatea absolută a Esenței supreme, Ipseitatea pură a lui Kether exclude orice Alteritate și, pornind de aici, orice cunoaștere a Ei:
„Infinitul (En-Soph) nu poate fi cunoscut, pentru că nu am putea cunoaște ceea ce nu are nici început, nici sfârșit. .. Ce este începutul? Este Punctul suprem. începutul a tot, ascuns în Gândirea (divină, sinonimă cu Hokhmah, „înțelepciunea” supremă ce emană din Kether), și tot el este sfârșitul (oricărei emanații)... Dar dincolo de el (în Kether, Infinitul pur) nu există sfârșit, nici al intenției, nici al luminii, nici al „făcliei”; toate luminile depind de ea (Kether), dar ea nu poate fi atinsă. Este o Voință supremă, mai misterioasă decât toate Misterele. Este „Neantul” (Ain, care este Absolutul) (Zohar, Peqllde, 239a).
În același timp, Kether nu este doar Realitatea ce exclude tot ce nu este ea-însăși, ci, de asemenea, cea care include totul pentru că nu există nimic în afara ei. Kether exclude, în calitate de Ain-„Neantul”, tot ceea ce nu este ea-însăși. Ea include, fiindcă este En-Soph, sau Infinitul, ce cuprinde, în Unitatea Sa fără margini, tot ce este posibil. Astfel, fiind în întregime dincolo de ființă și de cunoaștere, în Esența Sa non-cauzaIă, singura Realitate, datorită Nelimitării Sale, capătă conștiința Posibilităților sale universale. Prin intermediul Ființei Sale cauzale, inteligentă și inteligibilă, Ea se cunoaște și Se afirmă ca Principiu ontologic necesar și unic:
„Eu sunt Cel ce sunt” (Ehyeh ase/zer Ehyeh)
(Exod 3, 14)
„Eu sunt Cel dintâi, Eu sunt Cel de pe urmă și afară de Mine nu este alt Dumnezeu! Cine este ca Mine să vorbească, să se facă cunoscut, să-Mi dovedească!... Este oare alt Dumnezeu în afară de Mine? Nu există o altă Stâncă (Ființă necesară), nu cunosc alta”.
(Is 44, 6-8)
„Înaintea Mea n-a fost făcut (nu s-a manifestat) nici un Dumnezeu și după Mine nu va fi altul. .. Eu sunt Dumnezeu”. Iibid., 43,10-13)
În Unitatea absolută a Supra-Ființei Sale (Ain), Kether nu poartă nici o urmă a multiplului și transcende Unitatea cauzală a Ființei Sale (Ehyeh) care conține, în Entitatea Aspectelor Sale inteligibile (adică, sephirothurile arhetipurile multitudinii cosmice: dualitatea în principiu. Dar Unitatea Ființei depășește, în același timp, orice dualism prin Infinitatea Sa ce se integrează – etern și fără nici o mișcare – în Esența pură și non-duaIă: Supra-Ființa. Așadar nu există sciziune în Unu, nici separare între Ființa și Supra-Ființa sau Non-Ființa sa, dar nu există nici confuzie ierarhică între ele. Dacă Non-Ființa cuprinde în mod indistinct Ființa – a cărei Esență pură și indeterminată este – ea nu „este” totuși, neavând nevoie să „fie”, pentru a fi reală; la fel, Ființa, deși „fiind” Non-Ființa, prin identitate esențială cu ea, nu este același lucru cu Non-Ființa în determinarea sa primară și ontologică.
Kether este, așadar, Principiul care se identifică în același timp cu Ain și cu Ehyeh, fără a aboli ierarhia gradelor universale; cu alte cuvinte, Kether este En Soph care, în Omniposibilitatea Sa, cuprinde în sine atât Ființa, cât și Non-Ființa, lăsându-i fiecăreia posibilitatea caracterului său propriu. De aceea, atunci când cercetăm această Unitate infinită care îmbrățișează totul, se vorbește de Kether sau de En Soph; și când vrem să desemnăm unul sau celălalt din cele două Aspecte Supreme ale Sale, ne referim fie la Ain, fie la Ehyeh.