COPILÃRIA - PRIMA AVENTURÃ
Drumul
meu a fost o întreagă epopee născută din simpla dorință a unui copil de a
descoperi necunoscutul. Povestea mea începe încă de pe vremea în care abia
reușeam să înțeleg mediul în care
trăiam. Aveam trei ani când observam cu uimire roșeața norilor la asfințitul
soarelui de vară și căutam să înțeleg de ce diferă atât de mult lumina de seară
față de cea pe care o vedeam în toiul zilei.
Stăteam cocoțat pe vârful unei movile de nisip din curte, care era pregătită de
tatăl meu pentru a turna beton în zona dintre casă și poartă, unde se făcea
deseori noroi pe vreme ploioasă. Minute în șir, cât a durat asfințitul văzut de
mine, stăteam și admiram acea minune de lumini și umbre. Mă gândeam că, poate
după ce cresc, voi vedea mai bine ce se află dincolo de case și pomi și voi
găsi răspunsuri la întrebările care se nășteau în mintea mea de copil. Țin
minte momentul în care căutam ultima rază de lumină cu o oglindă ridicată pe un
băț lung, orientată astfel încât să mai văd câteva clipe Soarele.
Mare mi-a fost mirarea când, la întrebarea mea inocentă - de ce dife-ră lumina
de zi de lumina de noapte? -, tatăl meu mi-a spus că Soarele își schimbă lumina
la asfințit din cauza faptului că obosește și, așa cum fac și eu când mi-e somn,
își închide treptat ochii. Așa se explică, spunea el, de ce vedem tot mai puțin
ceea ce este în jurul nostru și de ce noaptea aprindem lumina pentru a ne vedea
unul pe celălalt. Răspunsul era bun la acea vreme, pentru că puteam să mă culc
liniștit, știind faptul că Soarele se culcă de asemenea și doarme, ca și mine.
Cu toate acestea, curiozitatea mea, chiar și la vârsta aceea, nu cunoștea
limite. Am visat la un moment dat că mă jucam în curtea casei și Soarele era
sus pe cer. Dimineață m-am trezit un pic uimit, pentru că Soarele, așa cum
făceam și eu, trebuia să fi dormit. Atunci mi-am pus problema dacă eu am dormit
cu adevărat sau nu, ori poate că am uitat faptul că m-am jucat? Această
situație a creat în mintea mea fragedă o întrebare esențială: ce se petrece
noaptea, atunci când - în mod logic, spuneam eu - toată lumea doarme? Zi după
zi, această preocupare mi-a creat nevoia introspecției și analizei. Mă întrebam
cum aș putea face să rămân treaz și să observ ce se întâmplă noaptea.
Încercările mele au eșuat o vreme, pentru că noaptea, inevitabil, eram răpus de
oboseală. După o perioadă mi-a trecut prin minte că, dacă nu pot să rămân
treaz, atunci măcar să încerc să țin minte ceea ce visez și așa poate că voi
găsi o explicație la nelămurirea care mă preocupa în acea perioadă. Orele mele
de somn și-au reluat cursul firesc, însă ceva nou s-a petrecut cu mine. Am
început să fiu foarte atent și asta mi-a creat o capacitate deosebită de a
putea să-mi amintesc visele de peste noapte.
Curând, preocuparea a devenit obișnuință. începând de la vârsta de trei ani și
până pe la patru ani, reușisem deja să observ că există o diferență între vis
și realitatea de zi cu zi. Descoperisem faptul că, dacă atunci când mă trezeam
mai rămâneam puțin în pat, într-o stare de semiadormire, puteam să mă mai joc
cu copiii de „dincolo". Ei se aflau în lumea așa-zisă a viselor, la fel ca
și acel soare plăcut care emana o lumină delicată. Am început să practic des
acea tehnică de a rămâne între vis și realitate, descoperind că în acel fel mă
încărcăm cu o fericire savuroasă. Astfel, motivația mea inițială s-a
amplificat, căci găsirea unor prieteni de joacă mi-a mărit dorința de a reuși
să fiu cât mai conștient în perioada somnului.
Mintea inocentă de copil a încercat totuși să găsească o soluție. Logica mi-a
spus că cei cu care mă jucam în vis erau, de fapt, vecinii mei de pe străzile
lăturalnice. Ca să dovedesc aceasta, am urmărit în repetate rânduri să-i caut,
dar nu reușeam să îi găsesc, decât atunci când adormeam.
Mi-am întrebat părinții despre acei copii și răspunsul lor jucăuș a fost că în
vis eu mă jucam cu copiii din alte lumi, care se găsesc de fapt în cer. Ei se
refereau la îngeri, dar ce știam eu atunci despre acele entități divine?!? |