Aproape totul despre iubire, dragoste și sex

„Iubirea și sexualitatea – rădăcini ale destinului omenesc”

Iubirea și sexul nu sunt „invenții” umane, ci ne sunt date, deja, ne sunt scrise în gene, sunt rădăcini ale destinului nostru și, în consecință, nu ne putem sustrage trăirii și manifestării lor. Măcar o dată în viață fiecare ființă este atinsă de aripa dulce a lui Cupidon, care face inima să tresalte și gândul să alerge necontenit către un iubit sau o iubită. De-a lungul vieții fiecare om se confruntă cu trezirea și cu manifestarea puternicului instinct sexual, în același timp, prin care viața însăși tresaltă, pregătită fiind să creeze prin noi oameni care duc viața mai departe, sublimând-o, crescând-o, îmbunătățind-o. Combinațiile genetice mereu noi perfecționează parcă trăsăturile ființelor, așa încât oamenii devin în timp mai frumoși, mai armonioși, poate chiar mai sănătoși, în vreme ce psihologia lor se diversifică și sub impactul educației și al trăsăturilor dobândite.
Chiar dacă iubirea e în visele fiecărui om de pe Pământ și, se pare, o nevoie fundamentală a sufletului, iar sexualitatea se impune și ea ca nevoie a trupului și a sufletului, faptul că sunt atât de obișnuite cum îi sunt unui om mâinile sau picioarele, nu ne sunt cunoscute în aspectele lor cele mai subtile.
Sexul este recunoscut ca cel mai puternic instinct al ființelor vii, vehicul al informației care poartă viața. Cu alte cuvinte, ne este scris să ducem viața mai departe și natura a găsit o cale tulburătoare pentru ca noi să nu ne putem sustrage acestei „misiuni”: plăcerea, exprimarea dragostei pentru altă persoană, regăsirea de sine, conștiența de sine, exprimarea emoțiilor frumoase, sublimarea și accesul ființei în imperiul trăirilor sublime. Iubirea, pe de altă parte, a trezit în sufletul omenesc idealuri înalte, cel mai înalt dintre toate fiind setea lui de divin și exprimarea celor mai frumoase trăiri în relația cu tot ce-i viu. Iubirea ne este destin și încă unul atât de măreț! Ne este destinat să cunoaștem o mulțime de forme de iubire și, într-un fel sau altul, în orice stare a conștiinței am fi, nu trecem prin această viață fără să simțim dulcele ei fior, dulcea ei mângâiere, dulcea ei amărăciune, dulcea ei sfâșiere și izbânda ei. Până și cele mai primitive conștiințe au parte de alintul dragostei, până și prin ele curge ambrozia luminii ei, până și frunzele, și florile, și animalele, pe care le credeam inferioare nouă, se manifestă cu iubire în diferite împrejurări, anulându-ne superioritatea și îngâmfarea.
Iubirea face dintr-un câine o ființă sensibilă, care veghează pe mormântul stăpânului său și nu mai pleacă de acolo până ce moare el însuși. Există un film celebru, „Câinele” se numește: ar trebui să-l vedeți și să știți că acel câine există în nenumărate exemplare în lumea aceasta. Ar fi bine să observăm că animalele, păsările, plantele, florile, toate ființele vii manifestă iubirea, sensibilitatea și frumusețea lăuntrică, unele dintre ele mai presus de ceea ce poate omul să imagineze. Iubirea ne face și pe noi să fim oamenii care n-am știut vreodată că am putea fi, să ne dedicăm total lui Dumnezeu, să ne dedicăm complet altei ființe, să ne sacrificăm pe noi înșine pentru un copil, pentru o femeie sau pentru un bărbat, pentru un părinte sau pentru un prieten. Iubirea, această energie care curge subtil prin ființele vii, se ivește în interiorul nostru ca bucurie de a privi o floare, de a o îngriji, de a o alina, ca putere de a admira frumusețile naturii, ca dragoste pentru copii, ca bucurie de a crea, ca inteligență, ca înțelepciune, ca forță creatoare și, mai ales, ca emoție profundă, care leagă bărbatul de femeie și femeia de bărbat.
Ce este această putere miraculoasă care ia atâtea chipuri în interiorul nostru și ne face s-o manifestăm fără să fim conștienți măcar că asta facem, dar să gustăm trăirea ce ne parvine prin ea? Cum se poate ca ceva ce nu se vede și nu se poate atinge prin nici un simț fizic să aibă atâta putere încât să se manifeste prin toate simțurile, prin corp, prin suflet, prin minte, prin tot ce suntem noi și, dacă nu-i simțim prezența, dacă n-o mai percepem și nu ne mai inundă lăuntric cum se face că ne simțim fără viață? Nu cumva iubirea e mult mai mult decât am știut, decât am înțeles, nu cumva n-o înțelegem tocmai pentru că ne este prea aproape, în trup, în sânge, în suflet, în adâncurile ființei, în aspirații și-n speranțe, în vise și-n nădejde? Ființa umană suferă de un fel de „sindrom al obișnuitului, un sindrom al familiarului”, pe care Iisus l-a ilustrat prin parabola în care ne spune că „nimeni nu-i profet în țara lui”. Asta înseamnă că avem o dificultate înnăscută de a percepe extraordinarul / divinul din „apropiere”, iar iubirea și sexualitatea ne sunt atât de apropiate, sunt atât de profund scrise în noi încât tocmai de aceea nu le recunoaștem esența divină. Parfumul iubirii și al sexualității, coborât din ceruri, ne învăluie și ne dezvăluie, se dezvăluie, în același timp, la limita dintre conștiența și inconștiența noastră și de aceea le prețuim la limită, chiar dacă le căutăm cu îndărătnicie și cu insistență.
Ceva ne scapă în legătură cu aceste energii fantastice, iar acest ceva pare a fi tocmai esența divină pe care n-o putem surprinde mai mult decât între clipe și-n clipe, ceva ne face să le banalizăm și să le dăm, ori să le „vindem” pentru siguranță și confort, pentru bani, pentru poziții sociale, pentru diferite motivații omenești, să punem toate acestea mai presus de grația și binecuvântarea de a le trăi la cel mai înalt nivel posibil. Și-n privința iubirii și a sexualității Egoul omenesc își revendică puterea, poate mai ales aici lupta lui cu Dumnezeu e mai cutremurătoare: mintea separă iubirea de sex și-n acest fel omul pare să rămână prizonier al voluptății, al seducției și al simțurilor apropiate de trup, împiedicând sau surpând astfel pătrunderea energiei divine și a conștienței în planurile fizice. Iubirea nu e un discurs omenesc, cât mai degrabă unul divin, o energie care curge și se imprimă în fiecare celulă, ne umple și ne acoperă cu trena ei de lumină, dar nu fără a o chema, a o accepta și a o visa, nu fără a-i spune „da”, nu fără a ne abandona ei. Rezistența omului la iubire e mai puternică decât el însuși știe, dar consecința ei este materializată în suferință, eșec, în azvârlirea lui printre relații nesemnificative sau în unele nefericite, în exacerbarea miturilor seducției și ale sexualității la întâmplare și, în esență, în perpetuarea inconștienței umane, care ne ține captivi și ne împiedică evoluția spirituală.
Despre unele dintre aspectele tainice ale iubirii și ale sexualității puteți citi în cartea de față, despre relația dintre corp, emoții și gânduri, despre necesitatea de a învăța iubirea și a readuce în obișnuința percepției relația firească dintre iubire și sex. Academicianul Ovidiu Bojor vă poartă prin imperiul istoriei plantelor, ele însele „ființe vii”, prietene ale oamenilor și vindecătoare ale unora dintre cele mai sensibile părți ale ființei: trupul său, adică partea prin care se manifestă spiritul, sufletul și mintea omului. Veți găsi aici indicii și remedii, rețete și soluții pentru disfuncțiile sexuale, precum impotența, frigiditatea, ejacularea precoce sau alte boli ale organelor genitale (și nu doar ale lor), precum și referințe despre psihologia, spiritualitatea și sensibilitatea umană. Veți cunoaște mai bine plantele, deopotrivă afrodiziace și anafrodiziace, pe cele care nu trebuie consumate sau pe cele care trebuie consumate cu chibzuință, căci „doctorul divin” le-a conceput pe multe dintre ele ca medicamente, prevăzând – parcă – posibilitatea ca omul să se abată de la legile divine prin necunoaștere, neînțelegere, inconștiență și cine mai știe prin ce alte mijloace. Soluțiile, remediile, rețetele, elixirele și informațiile despre plante și acțiunea lor vindecătoare sunt documentate științific și la fel este documentat capitolul semnat tot de acad. Ovidiu Bojor despre „Fiziologia și psihologia vieții sexuale”. Perspectiva spirituală, semnată de mine, este mai degrabă rodul „observației” făcută prin prisma experienței spirituale, a căutărilor în domeniul spiritual și al percepției subiective. Avem aici o pledoarie pentru iubire și pentru refacerea legăturii firești între iubire și sexualitate, a cărei pierdere a creat un om atașat excesiv de lumea materială și de voluptățile ei. Sigur că istoria consemnează biblioteci întregi care s-au scris despre iubire și sexualitate, dar asta nu înseamnă că avem o cunoaștere absolută în privința acestor aspecte tulburătoare ale ființei, ba aș îndrăzni să spun – bazându-mă pe intuiție – că lumea va cunoaște taine incredibile ale iubirii și ale sexualității în viitor, când ele vor fi cercetate cu adevărat chiar în mediul în care se întâmplă: viața oamenilor care le trăiesc. Mediul natural este un laborator unic, în el se petrec experiențele cu întreaga sinceritate, în el totul se desfășoară dincolo de planuri și strategii, dincolo de Eul nostru adesea, și de aceea cred că, doar studiind iubirea și sexualitatea în mediul lor, le vom înțelege la alt nivel și vom putea inspira generațiile viitoare să se ridice mai mult și mai puternic din corporalitate și inocență sau teribilism în esența divină a energiilor care perpetuează viața, o sprijină și-o motivează.
Fie să vă găsiți leacul fizic, sufletesc sau spiritual și iubirea să vă fie călăuză și trăire!
Cu iubire pentru dumneavoastră,
Maria Timuc