www.FotoMars.ro

„Iubirea şi sexul nu sunt „invenţii” umane, ci ne sunt date, deja, ne sunt scrise în gene, sunt rădăcini ale destinului nostru şi, în consecinţă, nu ne putem sustrage trăirii şi manifestării lor. Măcar o dată în viaţă fiecare fiinţă este atinsă de aripa dulce a lui Cupidon, care face inima să tresalte şi gândul să alerge necontenit către un iubit sau o iubită. De-a lungul vieţii fiecare om se confruntă cu trezirea şi cu manifestarea puternicului instinct sexual, în acelaşi timp, prin care viaţa însăşi tresaltă, pregătită fiind să creeze prin noi oameni care duc viaţa mai departe, sublimând-o, crescând-o, îmbunătăţind-o. Combinaţiile genetice mereu noi perfecţionează parcă trăsăturile fiinţelor, aşa încât oamenii devin în timp mai frumoşi, mai armonioşi, poate chiar mai sănătoşi, în vreme ce psihologia lor se diversifică şi sub impactul educaţiei şi al trăsăturilor dobândite.

Chiar dacă iubirea e în visele fiecărui om de pe Pământ şi, se pare, o nevoie fundamentală a sufletului, iar sexualitatea se impune şi ea ca nevoie a trupului şi a sufletului, faptul că sunt atât de obişnuite cum îi sunt unui om mâinile sau picioarele, nu ne sunt cunoscute în aspectele lor cele mai subtile.

Sexul este recunoscut ca cel mai puternic instinct al fiinţelor vii, vehicul al informaţiei care poartă viaţa. Cu alte cuvinte, ne este scris să ducem viaţa mai departe şi natura a găsit o cale tulburătoare pentru ca noi să nu ne putem sustrage acestei „misiuni”: plăcerea, exprimarea dragostei pentru altă persoană, regăsirea de sine, conştienţa de sine, exprimarea emoţiilor frumoase, sublimarea şi accesul fiinţei în imperiul trăirilor sublime. Iubirea, pe de altă parte, a trezit în sufletul omenesc idealuri înalte, cel mai înalt dintre toate fiind setea lui de divin şi exprimarea celor mai frumoase trăiri în relaţia cu tot ce-i viu. Iubirea ne este destin şi încă unul atât de măreţ! Ne este destinat să cunoaştem o mulţime de forme de iubire şi, într-un fel sau altul, în orice stare a conştiinţei am fi, nu trecem prin această viaţă fără să simţim dulcele ei fior, dulcea ei mângâiere, dulcea ei amărăciune, dulcea ei sfâşiere şi izbânda ei. Până şi cele mai primitive conştiinţe au parte de alintul dragostei, până şi prin ele curge ambrozia luminii ei, până şi frunzele, şi florile, şi animalele, pe care le credeam inferioare nouă, se manifestă cu iubire în diferite împrejurări, anulându-ne superioritatea şi îngâmfarea.

Iubirea face dintr-un câine o fiinţă sensibilă, care veghează pe mormântul stăpânului său şi nu mai pleacă de acolo până ce moare el însuşi. Există un film celebru, „Câinele” se numeşte: ar trebui să-l vedeţi şi să ştiţi că acel câine există în nenumărate exemplare în lumea aceasta. Ar fi bine să observăm că animalele, păsările, plantele, florile, toate fiinţele vii manifestă iubirea, sensibilitatea şi frumuseţea lăuntrică, unele dintre ele mai presus de ceea ce poate omul să imagineze. Iubirea ne face şi pe noi să fim oamenii care n-am ştiut vreodată că am putea fi, să ne dedicăm total lui Dumnezeu, să ne dedicăm complet altei fiinţe, să ne sacrificăm pe noi înşine pentru un copil, pentru o femeie sau pentru un bărbat, pentru un părinte sau pentru un prieten. Iubirea, această energie care curge subtil prin fiinţele vii, se iveşte în interiorul nostru ca bucurie de a privi o floare, de a o îngriji, de a o alina, ca putere de a admira frumuseţile naturii, ca dragoste pentru copii, ca bucurie de a crea, ca inteligenţă, ca înţelepciune, ca forţă creatoare şi, mai ales, ca emoţie profundă, care leagă bărbatul de femeie şi femeia de bărbat.

Ce este această putere miraculoasă care ia atâtea chipuri în interiorul nostru şi ne face s-o manifestăm fără să fim conştienţi măcar că asta facem, dar să gustăm trăirea ce ne parvine prin ea? Cum se poate ca ceva ce nu se vede şi nu se poate atinge prin nici un simţ fizic să aibă atâta putere încât să se manifeste prin toate simţurile, prin corp, prin suflet, prin minte, prin tot ce suntem noi şi, dacă nu-i simţim prezenţa, dacă n-o mai percepem şi nu ne mai inundă lăuntric cum se face că ne simţim fără viaţă? Nu cumva iubirea e mult mai mult decât am ştiut, decât am înţeles, nu cumva n-o înţelegem tocmai pentru că ne este prea aproape, în trup, în sânge, în suflet, în adâncurile fiinţei, în aspiraţii şi-n speranţe, în vise şi-n nădejde? Fiinţa umană suferă de un fel de „sindrom al obişnuitului, un sindrom al familiarului”, pe care Iisus l-a ilustrat prin parabola în care ne spune că „nimeni nu-i profet în ţara lui”. Asta înseamnă că avem o dificultate înnăscută de a percepe extraordinarul/divinul din „apropiere”, iar iubirea şi sexualitatea ne sunt atât de apropiate, sunt atât de profund scrise în noi încât tocmai de aceea nu le recunoaştem esenţa divină. Parfumul iubirii şi al sexualităţii, coborât din ceruri, ne învăluie şi ne dezvăluie, se dezvăluie, în acelaşi timp, la limita dintre conştienţa şi inconştienţa noastră şi de aceea le preţuim la limită, chiar dacă le căutăm cu îndărătnicie şi cu insistenţă.