Viața celui Între Sfinți
Părintelui nostru Nicolae, făcătorul de minuni
(6 decembrie)
Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic și mijlocitorul cel prea-ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părțile Lichiei, în cetatea ce se numește Patara, din părinți cinstiți și de bun neam, drept-credincioși și bogați. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună-credință în însoțirea cea legiuită și împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viața lor cea plăcută lui Dumnezeu și pentru multele milostenii și mari faceri de bine, s-a învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă – ei înșiși fiind rădăcină sfîntă – și s-a făcut cum zice psalmistul: „Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care și-a dat rodul său la vremea sa” (Psalmul 1:3). Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-au numit Nicolae, care se tîlcuiește ”biruitor de popor”; și cu adevărat s-a arătat biruitor al răutății, așa binevoind Dumnezeu spre folosul de obște al lumii.
După acea naștere, maica sa Nona a rămas stearpă pînă la dezlegarea din legăturile cele trupești, însăși firea mărturisind că nu este cu putință a se mai naște alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-I aibă și întîi și pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfințit cu darul cel insuflat de Dumnezeu. Căci n-a început a viețui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge țîță făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după nașterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, prin această stare dînd cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urma avea sa-l fie mare slujitor și întîi-stătător. Cind se apropia de pieptul maicii sale, se cunoștea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalți – pentru că numai din țîța cea dreaptă sugea lapte – având să dobîndească cu cei drept-credincioși starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi și postitor ales, căci miercurea și vinerea sugea lapte din țâță numai o dată; și atunci seara, după săvîrșirea obișnuitei rugăciuni creștinești, lucru de care părinții lui se mirau foarte, și se minunau și pricepeau mai dinainte ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l din scutece, fericitul l-a păzit în toată viața sa, pînă la fericitul său sfîrșit, petrecînd, miercurea și vinerea în post. Deci crescînd cu anii, pruncul creștea și cu înțelegerea și cu obiceiurile cele bune, pe care le învăța de Ia părinții săi cei buni, fiind ca o holdă roditoare, care primește în sine sămînța învățăturii celei bune, care odrăslește și aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.
Sosind vremea de școală, a fost dat la învățătura Dumnezeieștii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minții și cu povățuirea Sfintului Duh a ajuns în puțin timp la multă înțelepciune. Apoi a sporit atît de mult în învățătura cărții, pe cît era de trebuință bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos și păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrșit în cuvîntul învățăturii s-a arătat desăvîrșit și în lucrul vieții; se abătea cu totul de la prietenii deșarte și de la vorbe nefolositoare și foarte mult se ferea a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la fața femeiască, fiindcă se depărta fugind de petrecerea împreună cu femeile.
Avînd adevărată înțelepciune și minte curată, vedea pe Dumnezeu de-a pururea și totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice prorocul: „Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu.” De multe ori, petrecînd cîte o zi întreagă și cîte o noapte în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu și în citirea dumnezeieștilor cărți, învăța înțelegerea cea duhovnicească și se îmbogățea cu dumnezeieștile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaș vrednic, precum este scris: „Voi sînteți biserica lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu viețuiește în voi!”
Deci tînărul cel îmbunătățit și curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul și slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn, pentru care tuturor s-a făcut minunat și slăvit. Căci – așa cum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toti – tot astfel și tînărul, dacă are năravul bărbatului bătrîn, se cinstește de toți cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinerețile pentru bătrînețe, dar bătrînetile în tinerete sînt cinstite și frumoase.
Fericitul Nicolae avea un unchi episcop, cu același nume ca și dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viață cu fapte bune și cu totul instrăinîndu-se de lume, i-a sfătuit pe părinții lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a-l dărui pe fiul lor Domnului, fiu pe care îl primiseră ca pe un dar de la Dînsul. Pentru că în cărțile cele vechi scrie pentru dînșii că, fiind neroditori și deznădăjduindu-se de a mai avea copii, l-au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu cu multe rugăciuni, cu lacrimi și cu multe milostenii; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.
Primind episcopul pe „tînărul bătrîn” care avea înțelepciunea ca o căruntețe și viața cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfințite ale preoției. Iar cînd s-a hirotonit, episcopul, întorcîndu-se către poporul care era în biserică și umplîndu-se de Duhul Sfint, a prorocit zicînd: „Iată, fraților, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristați ca o milo stivă mîngîiere. O, fericită este turma care se va învrednici a-l avea pe acest păstor! Căci acesta va paște bine sufletele celor rătăciți și îi va aduce pe dînșii la pășunea bunei-credințe. Apoi se va arăta și fierbinte ajutător celor ce sînt În nevoi.” Această prorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.
Deci, primind asupra sa treapta preoției, Sfîntul Nicolae adăuga oste-
Pag. 5 – 11 |
Adevăr Divin
