3538 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Răstignit între cruci (cartea I) |  » Coperta | Roman avându-l pe Vlad Țepeș ca personaj principal.
| Afișat de 16560 ori. |
Preț site: | 30.00 RON
* |
Momentan indisponibil(ă)!
În prezent nu cunoaștem dacă și când acest produs va fi în stocul nostru.
Puteți însă să faceți precomandă și astfel veți fi anunțat(ă) atunci când acesta devine disponibil.
Pentru aceasta trebuie să fiți autentificat(ă).
| |
Contact
|
A fost odinioară la ei
un domn
pe
care îl numesc Voievod cu numele de Dragul, bărbat ager și cât se poate de
priceput în treburile ostășești.
Mihail Bocignoli. 29 iulie 1524
Tot coborând dinspre înălțimile tari ale Predealului, drumul
spre câmpie se oprește, parcă să-și tragă răsuflarea, cam în dreptul cotului
Ialomiței, deasupra cetății de scaun a Târgoviștei. Aici, primăvara lui 1452 venise
mai devreme ca în alți ani și mai încărcată de flori și miresme. Chiar și spre
negurile munților, acoperiți mai tot anul cu zăpadă și gheață, urcau acum, pe
toate cărările, umblate sau nebănuite, fiori de lumină și căldură ce trăgeau oamenii
spre cântec și veselie.
Nevestele porniseră odată cu lumina
zorilor goana lor prin ogrăzi și pe ulițe, iar satele înșirate de-a lungul râurilor
sau răspândite pe versanții însoriți
ai dealurilor înalte parcă
își strigau unele altora vorbe de duh.
Cum era datina încă din vremea dacilor, în
prima zi de primăvară, fetele nemăritate purtau cu ele șnururi împletite din
sfori albe și roșii pe care să le dea primului flăcău ieșit în cale. Se
întâmpla însă, cum-necum, ca mândruțele să mai zăbovească olecuță la scosul
apei niciodată mai mult de două-trei ceasuri, până când se întrezărea pe cărare și mersul, voit legănat și mândru, al alesului.
Atunci, brusc, rostul lor la fântână se termina și parcă și cobilițele deveneau
ușoare, purtate mai sprinten decât ar fi voit ele să se vadă către drumul pe
care venea el.
Primul flăcău întâlnit la începutul
primăverii nu numai că primea mărțișorul, dar, spuneau bătrânii satului, adesea
se nimerea a fi chiar ursitul sorții pentru cea care-i oferea șnurul în care
erau împletite viața și moartea prin cântece și descântece păstrate cu
sfințenie în fiecare familie de români. Mai spuneau bătrânii că, purtat în
războaie, șnurul alb și roșu
îi ferea pe bărbați de moarte și-i aducea acasă fără vătămări, întregi la trup.
Cam spre capătul din sus al Morenilor, sat
de munte cu oameni cunoscuți până la Argeș și Târgoviște pentru hărnicia lor la
războaie, apăruseră în acea zi de martie doi bărbați care numai îmbietori nu
erau pentru fetele ce așteptau în dreptul ferestrei momentul nimerit pentru a
ieși, din întâmplare, din casă. Dacă fetele nu îi luau prea mult în seamă pe
cei doi, bărbații se arătau ceva mai interesați. Topoare mari fură apucate în
grabă și trase mai la îndemână, iar, după gardurile scunde, trupurile
muntenilor se îndreptaseră parcă și mai mult, iar ochii iscoditori nu se dezlipeau
de pe cei doi călători.
Cel mai scund dintre ei, bine legat, cu
brațe ce puteau la nevoie să îndoaie drugi grei de fier sau să sucească gâtul
celor ce le arătau prea puțin respect, călărea o frumusețe de cal negru, înalt,
pe mușchii căruia pielea catifelată se înfiora în mers plină de strălucire.
Nici voinici a călărețului și nici tunica de oștean al Măriei Sale Mircea, veche
și cu o culoare ce amintea vag de roșu, nu atrăseseră atenția muntenilor, ci
mai degrabă iataganul turcesc, scump la vedere și nu tocmai popular prin satele
de creștini români. Lângă el, pe un cal parcă geamăn cu primul, călărea un lungan
chiar mai legat decât tovarășul său de drum. Umerii largi și ținuta zveltă
arătau un om nu trecut de 35-40 de ani. Chipul său era umbrit de o pălărie cu
boruri largi, de sub care doi ochi vii nu pierdeau nicio mișcare din jur. Pe
spate purta legată o sabie cât toate zilele, iar pe umerii lui și ai tovarășului
său atârnau arcuri zdravene ce arătau îndelungă folosire.
Odată cu înaintarea lor în josul uliței,
cei doi începură a fi urmați de patru munteni, mari la trup și înarmați cu
topoare. Cam la un minut după intrarea lor în sat, cavalerii se văzură nevoiți
să se oprească din mersul lor încet, în fața celor patru care îi depășiseră și
le stăteau acum înainte de-a curmezișul drumului.
Ziua bună, oameni buni! rosti călărețul
cel scund, cu un glas pițigăiat care stârni râsul
copiilor adunați pe după garduri. Și lăsați topoarele, că nu dau turcii!
Topoarele le-om lăsa noi, nu zic, și
poate că o să apucați și domniile voastre a vedea lucrul ăsta dacă ne spuneți
cu ce treburi pe la noi.
Suntem în trecere spre Târgoviște și gândeam să ajungem acolo înainte de închiderea porților! răspunse cavalerul
cu același aer binevoitor și vesel.
Da cu iataganul ăsta ce-i? Turci care
să învețe graiul nostru am mai văzut, ca și români turciți ... vânduți ... Cavalerul cel scund păli și zâmbetul i se șterse de pe buze. Cătă drept către
muntean și glasul i se-năspri când răspunse:
Iataganul ăsta a trimis mulți osmanlâi în lumea drepților. Îl am de la Giurgiu.
Dacă ai fi
fost acolo cu toți românii,
ar fi trebuit să știi!
În spatele mulțimiii adunate, un bărbat
trecut de prima tinerețe stătea tolănit pe un mal de drum și privea amuzat
întreaga scenă. Neobișnuit pentru acele vremuri, părul săteanului, tăiat scurt,
îl făcea să pară mai degrabă un roman rămas pe acolo din timpul lui Traian.
Umerii imenși de soldat și om muncitor îi ieșeau rotunzi și reliefați de sub o vestă
din piele ușoară de căprioară, brodată cu multe flori, după cum era portul la
munte. Fără să se ridice, zdrahonul zise tare, să-I audă toată lumea:
Că iataganul tău a belit mulți turci e
drept, dar tot drept e că lângă creștini ești blând ca mieii și încă n-am auzit
să fi trecut pe lângă vreun român în nevoie și
să nu-i dai din traistă tot ce ai. Mai spune lumea că, la Giurgiu, când Vodă Vlad
era căzut de pe cal între păgâni, ai
fi sărit prin aer trei stânjeni și, cu
iataganul smuls cu tot cu cap de la un ienicer, ai fi făcut cerc în jurul vostru și ai fi omorât atunci o sută de turci. Eu am fost acolo
și știu că nu-i adevărat. De sărit, ai sărit cinci stânjeni, nu trei, și capul
turcului l-ai tăiat mai pe urmă, după ce i-ai luat arma. Iar de n-am fi venit noi, eu și Ler, poate că ar fi scăpat cu viață câțiva dintre păgâni.
Călăreții priviră cu mirare spre locul de
unde venea glasul și cel înalt își scoase pălăria de sub care se ivi un chip peste
care vârsta încă nu se abătuse cu puterile ei și pe care un zâmbet larg îl
făcea frumos ca al arhanghelilor. Cel mai scund prinse a râde în toată legea și
descălecă în grabă.
Marcu, mai-marele satului Moreni, cel care
în cuvinte puține evocase o faptă de vitejie trăită de ei cu mulți ani în urmă,
pe când Taceau toți trei parte din garda Voievodului valah Vlad Dracul, ispravă
despre care toți românii auziseră, înainta prin mulțime și își strânse în brațe
vechiul camarad.
Stroe, Stroe, am crezut că ați uitat de noi!
zise săteanul strângând la pieptul său pe vechiul prieten. Ieșiseră vorbe că
ați fi pierit în Francia printre străini. Mai întâi, la așa veste, mi s-a
strâns inima și am plecat sus spre vârfuri să vă jelesc singur și să vă ridic
câte o cruce ca la orice creștin. Am trecut întâi pe la grota lui Zyraxes,
pustnicul, și el mi-a zis că sunteți vii și că veniți încoace. Multe minuni mai
face Zyraxes și doar Dumnezeu știe cum de află el toate astea singur, în
peștera lui. Da nici chiar el nu cred să poată dezlega limba mutului de Ler!
Cel vizat, călărețul cel înalt, știut din
Valahia până în Anatolia sub numele de Ler, descălecase la rândul său, iar după
privirea blândă și umezită de bucuria revederii, nu ai fi zis că e cel mai temut din cei patru
cavaleri ai lui Vlad Vodă. Despre ei cântau flăcăii pe la jocuri și când
mergeau la oaste, iar bătrânii cei albiți ziceau că ar fi slujit și în oastea lui
Mircea cel Mare și chiar mai înainte, sub Basarab Părintele. Dacă cineva mai
aplecat spre număratul anilor spunea că asta ar fi însemnat vreo 150 de ani,
moșii îl priveau mirați și ziceau tainic, încet, cu frică să nu destrame vraja:
Păi da, ei îs veniți de
«Dincolo» și cât or fi ei, nici noi nu avem a ne teme!.
Îmbrățișarea frățească dintre Marcu și Ler
lămuri pe deplin pe săteni despre rostul celor doi călăreți și zvonul despre
întoarcerea în Țară a cavalerilor Stroe și Ler se
Pag. 6 9
A apărut în: 2013- |
Fii primul care își spune opinia! |
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|