www.FotoMars.ro

„A fost odinioară la ei un domn pe care îl numesc Voievod cu numele de Dragul, bărbat ager şi cât se poate de priceput în treburile ostăşeşti.”

Mihail Bocignoli.
29 iulie 1524

Tot coborând dinspre înălţimile tari ale Predealului, drumul spre câmpie se opreşte, parcă să-şi tragă răsuflarea, cam în dreptul cotului Ialomiţei, deasupra cetăţii de scaun a Târgoviştei. Aici, primăvara lui 1452 venise mai devreme ca în alţi ani şi mai încărcată de flori şi miresme. Chiar şi spre negurile munţilor, acoperiţi mai tot anul cu zăpadă şi gheaţă, urcau acum, pe toate cărările, umblate sau nebănuite, fiori de lumină şi căldură ce trăgeau oamenii spre cântec şi veselie.

Nevestele porniseră odată cu lumina zorilor goana lor prin ogrăzi şi pe uliţe, iar satele înşirate de-a lungul râurilor sau răspândite pe versanţii însoriţi ai dealurilor înalte parcă îşi strigau unele altora vorbe de duh.

Cum era datina încă din vremea dacilor, în prima zi de primăvară, fetele nemăritate purtau cu ele şnururi împletite din sfori albe şi roşii pe care să le dea primului flăcău ieşit în cale. Se întâmpla însă, cum-necum, ca mândruţele să mai zăbovească olecuţă la scosul apei – niciodată mai mult de două-trei ceasuri, până când se întrezărea pe cărare şi mersul, voit legănat şi mândru, al alesului. Atunci, brusc, rostul lor la fântână se termina şi parcă şi cobiliţele deveneau uşoare, purtate mai sprinten decât ar fi voit ele să se vadă către drumul pe care venea „el”.

Primul flăcău întâlnit la începutul primăverii nu numai că primea „mărţişorul”, dar, spuneau bătrânii satului, adesea se nimerea a fi chiar ursitul sorţii pentru cea care-i oferea şnurul în care erau împletite viaţa şi moartea prin cântece şi descântece păstrate cu sfinţenie în fiecare familie de români. Mai spuneau bătrânii că, purtat în războaie, şnurul alb şi roşu îi ferea pe bărbaţi de moarte şi-i aducea acasă fără vătămări, întregi la trup.

Cam spre capătul din sus al Morenilor, sat de munte cu oameni cunoscuţi până la Argeş şi Târgovişte pentru hărnicia lor la războaie, apăruseră în acea zi de martie doi bărbaţi care numai îmbietori nu erau pentru fetele ce aşteptau în dreptul ferestrei momentul nimerit pentru a ieşi, „din întâmplare”, din casă. Dacă fetele nu îi luau prea mult în seamă pe cei doi, bărbaţii se arătau ceva mai interesaţi. Topoare mari fură apucate în grabă şi trase mai la îndemână, iar, după gardurile scunde, trupurile muntenilor se îndreptaseră parcă şi mai mult, iar ochii iscoditori nu se dezlipeau de pe cei doi călători.

Cel mai scund dintre ei, bine legat, cu braţe ce puteau la nevoie să îndoaie drugi grei de fier sau să sucească gâtul celor ce le arătau prea puţin respect, călărea o frumuseţe de cal negru, înalt, pe muşchii căruia pielea catifelată se înfiora în mers plină de strălucire. Nici voinici a călăreţului şi nici tunica de oştean al Măriei Sale Mircea, veche şi cu o culoare ce amintea vag de roşu, nu atrăseseră atenţia muntenilor, ci mai degrabă iataganul turcesc, scump la vedere şi nu tocmai popular prin satele de creştini români. Lângă el, pe un cal parcă geamăn cu primul, călărea un lungan chiar mai legat decât tovarăşul său de drum. Umerii largi şi ţinuta zveltă arătau un om nu trecut de 35-40 de ani. Chipul său era umbrit de o pălărie cu boruri largi, de sub care doi ochi vii nu pierdeau nicio mişcare din jur. Pe spate purta legată o sabie cât toate zilele, iar pe umerii lui şi ai tovarăşului său atârnau arcuri zdravene ce arătau îndelungă folosire.

Odată cu înaintarea lor în josul uliţei, cei doi începură a fi urmaţi de patru munteni, mari la trup şi înarmaţi cu topoare. Cam la un minut după intrarea lor în sat, cavalerii se văzură nevoiţi să se oprească din mersul lor încet, în faţa celor patru care îi depăşiseră şi le stăteau acum înainte de-a curmezişul drumului.

– Ziua bună, oameni buni! rosti călăreţul cel scund, cu un glas piţigăiat care stârni râsul copiilor adunaţi pe după garduri. Şi lăsaţi topoarele, că nu dau turcii!

– Topoarele le-om lăsa noi, nu zic, şi poate că o să apucaţi şi domniile voastre a vedea lucrul ăsta dacă ne spuneţi cu ce treburi pe la noi.

– Suntem în trecere spre Târgovişte şi gândeam să ajungem acolo înainte de închiderea porţilor! răspunse cavalerul cu acelaşi aer binevoitor şi vesel.

– Da’ cu iataganul ăsta ce-i? Turci care să înveţe graiul nostru am mai văzut, ca şi români turciţi ... vânduţi ... Cavalerul cel scund păli şi zâmbetul i se şterse de pe buze. Cătă drept către muntean şi glasul i se-năspri când răspunse:

– Iataganul ăsta a trimis mulţi osmanlâi în lumea drepţilor. Îl am de la Giurgiu. Dacă ai fi fost acolo cu toţi românii, ar fi trebuit să ştii!

În spatele mulţimiii adunate, un bărbat trecut de prima tinereţe stătea tolănit pe un mal de drum şi privea amuzat întreaga scenă. Neobişnuit pentru acele vremuri, părul săteanului, tăiat scurt, îl făcea să pară mai degrabă un roman rămas pe acolo din timpul lui Traian. Umerii imenşi de soldat şi om muncitor îi ieşeau rotunzi şi reliefaţi de sub o vestă din piele uşoară de căprioară, brodată cu multe flori, după cum era portul la munte. Fără să se ridice, zdrahonul zise tare, să-I audă toată lumea:

– Că iataganul tău a belit mulţi turci e drept, dar tot drept e că lângă creştini eşti blând ca mieii şi încă n-am auzit să fi trecut pe lângă vreun român în nevoie şi să nu-i dai din traistă tot ce ai. Mai spune lumea că, la Giurgiu, când Vodă Vlad era căzut de pe cal între păgâni, ai fi sărit prin aer trei stânjeni şi, cu iataganul smuls cu tot cu cap de la un ienicer, ai fi făcut cerc în jurul vostru şi ai fi omorât atunci o sută de turci. Eu am fost acolo şi ştiu că nu-i adevărat. De sărit, ai sărit cinci stânjeni, nu trei, şi capul turcului l-ai tăiat mai pe urmă, după ce i-ai luat arma. Iar de n-am fi venit noi, eu şi Ler, poate că ar fi scăpat cu viaţă câţiva dintre păgâni.

Călăreţii priviră cu mirare spre locul de unde venea glasul şi cel înalt îşi scoase pălăria de sub care se ivi un chip peste care vârsta încă nu se abătuse cu puterile ei şi pe care un zâmbet larg îl făcea frumos ca al arhanghelilor. Cel mai scund prinse a râde în toată legea şi descălecă în grabă.

Marcu, mai-marele satului Moreni, cel care în cuvinte puţine evocase o faptă de vitejie trăită de ei cu mulţi ani în urmă, pe când Taceau toţi trei parte din garda Voievodului valah Vlad Dracul, ispravă despre care toţi românii auziseră, înainta prin mulţime şi îşi strânse în braţe vechiul camarad.

– Stroe, Stroe, am crezut că aţi uitat de noi! zise săteanul strângând la pieptul său pe vechiul prieten. Ieşiseră vorbe că aţi fi pierit în Francia printre străini. Mai întâi, la aşa veste, mi s-a strâns inima şi am plecat sus spre vârfuri să vă jelesc singur şi să vă ridic câte o cruce ca la orice creştin. Am trecut întâi pe la grota lui Zyraxes, pustnicul, şi el mi-a zis că sunteţi vii şi că veniţi încoace. Multe minuni mai face Zyraxes şi doar Dumnezeu ştie cum de află el toate astea singur, în peştera lui. Da’ nici chiar el nu cred să poată dezlega limba mutului de Ler!

Cel vizat, călăreţul cel înalt, ştiut din Valahia până în Anatolia sub numele de Ler, descălecase la rândul său, iar după privirea blândă şi umezită de bucuria revederii, nu ai fi zis că e cel mai temut din cei patru cavaleri ai lui Vlad Vodă. Despre ei cântau flăcăii pe la jocuri şi când mergeau la oaste, iar bătrânii cei albiţi ziceau că ar fi slujit şi în oastea lui Mircea cel Mare şi chiar mai înainte, sub Basarab Părintele. Dacă cineva mai aplecat spre număratul anilor spunea că asta ar fi însemnat vreo 150 de ani, moşii îl priveau miraţi şi ziceau tainic, încet, cu frică să nu destrame vraja: „Păi da, ei îs veniţi de «Dincolo» şi cât or fi ei, nici noi nu avem a ne teme!”.

Îmbrăţişarea frăţească dintre Marcu şi Ler lămuri pe deplin pe săteni despre rostul celor doi călăreţi şi zvonul despre întoarcerea în Ţară a cavalerilor Stroe şi Ler se

Pag. 6 – 9