Taina credinței

Teologia ortodoxă nu a avut niciodată o colecție de adevăruri dogmatice la fel de bogată și de exhaustivă după modelul a ceea ce a reprezentat pentru Apus Summa theologica a lui Thoma de Aquino, în care s-a încercat o sistematizare a întregii învățături a credinței creștine sub formă de întrebări-răspunsuri. Vreme de secole, lucrarea magistrală a lui Thoma de Aquino a predeterminat dezvoltarea gândirii teologice în Occident, care a devenit tot mai rațională și mai scolastică. Influențată de condițiile istorice, teologia ortodoxă din ultimele veacuri cunoaște o puternică înrâurire din partea „teologiei academice” apusene, care a pătruns destul de mult în manualele rusești de dogmatică redactate în secolul al XIX-lea. Îndepărtarea de viața duhovnicească autentică și caracterul speculativ caracteristic „teologiei academice” din Biserica Catolică de până la Conciliul Vatican II sunt foarte prezente în teologia dogmatică rusă din veacul trecut. Abia în veacul al XX-lea, datorită scrierilor unor teologi precum Vladimir Lossky, G. Florovsky și alții s-a pus capăt influenței scolasticii asupra teologiei ruse și s-au elaborat noi perspective comune în cadrul cercetării teologice a căror deviză principală a fost: „Tot înainte, spre scrierile Sfinților Părinți”.

Viața în Hristos este un foc duhovnicesc, iar teologia care începe prin a se construi pe argumentele rațiunii este asemenea paielor mistuite și transformate în cenușă de focul experienței religioase autentice. Teologia nu trebuie să fie în contradicție cu viața duhovnicească, ci dimpotrivă, să izvorască din aceasta; așa s-a întâmplat cu teologia Sfinților Părinți vreme de douăzeci de secole, începând de la Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Ignatie Teoforul și până la Sfântul Teofan Zăvorâtul și Sfântul Siluan Athonitul. Ne-am străduit să ne bazăm în lucrarea de față pe învățătura Sfinților Părinți, ținând seama de altfel nu numai de conținutul comun al tuturor scriitorilor bisericești, ci și de opiniile teologice specifice – theologoumena – revărsate de anumiți scriitori în tezaurul de cunoștințe al credinței creștine. Potrivit concepției ortodoxe, criteriul cel mai important al rigorii teologice esteconsensus patrum, armonia și consensul Sfinților Părinți cu privire la chestiunile fundamentale de doctrină. Acest consens nu trebuie înțeles ca ceva artificial, elaborat prin amputarea contribuției individuale celei mai remarcabile a fiecăruia dintre autori sau ca un „numitor comun” al gândirii patristice. Consensul Sfinților Părinți presupune înțelegerea lor în privința chestiunilor fundamentale, admițând însă și unele neînțelegeri cu privire la aspecte izolate. Din acest motiv, numeroase păreri personale ale Sfinților Părinți fac parte din consensus patrum ca roade ale căutării lor spirituale de oameni de credință inspirați de Dumnezeu și nu trebuie disociate în mod artificial pentru a elabora o viziune schematică sau o „sumă” teologică simplificată.

Pe lângă părerile Sfinților Părinți, am menționat în această lucrare și opiniile câtorva teologi ortodocși contemporani. Dogmatica ortodoxă nu se prezintă ca un monument al Antichității creștine: ea necesită o receptare vie și o interpretare actualizată, care să integreze experiența omului din veacul al XX-lea. Spre exemplu, într-o expunere despre învățătura dogmatică a Bisericii, este de neconceput să nu menționăm opiniile unor teologi cu totul remarcabili precum Mitropolitul Antonie de Suroj sau arhimandritul Sofronie Saharov, care au știut să găsească răspunsuri la problemele arzătoare ale omului contemporan, din zilele noastre, rămânând în același timp întru totul fideli Tradiției patristice, probleme ce nu coincid nici pe departe cu cele ce preocupau spiritele omenești în veacul al IV-lea. Dogmatica ortodoxă nu poate fi redusă la o simplă repetare a ceea ce a fost spus deja de Părinții din vechime. Desigur, nu este vorba despre o reinterpretare a dogmelor, ci de o interpretare înnoită a acestora datorită căreia experiența de viață a creștinului din zilele noastre devine una cu sistemul dogmatic.

Întemeiată pe experiența spirituală, străină de orice raționalism sau scolastică, teologia ortodoxă rămâne și în zilele noastre la fel de vie și de activă ca în veacurile trecute. Întrebările pe care și le pune omul din zilele noastre sunt aceleași ca odinioară: ce este adevărul? Unde este sensul vieții? Cum să găsim fericirea? Cum să dobândim fericirea cea veșnică? Creștinismul nu urmărește să pună punctul pe i, inventariind până la epuizare toate întrebările sufletului omenesc. El revelează însă o realitate diferită, ce depășește în așa măsură tot ceea ce ne înconjoară în această viață pământească încât, odată confruntat cu ea, omul își uită întrebările și perplexitățile, deoarece sufletul lui este în contact cu divinul și tace în prezența tainei pe care nici un cuvânt omenesc nu este în stare să-l exprime.