Prima pagină - Tinerii vremurilor de pe urmă
Top 50 vânzări | Noutăți pe site | Cărțile ADEVĂR DIVIN | Discount până la 50%! | În viitor | Contact 
 Top 50 vânzări 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
la newsletter-ul Editurii Adevăr Divin!
Cumpărături
Coșul este gol
3720 produse pe stoc
  Domenii
  • Alimentație și naturism
  •   - Agricultură
      - Diete
      - Fitoterapie
      - General
      - Grupele sanguine
      - Medicina naturistă
        - General
        - Homeopatie
        - Valeriu Popa
      - Hrană vie
      - Vindecarea cancerului
      - Vindecarea diabetului
  • Dezvoltare personală
  •   - Automotivare
      - General
      - Eneagrama
      - Legea atracției
        - Colecția Secretul
        - General
      - Relații
      - Sănătate
      - Suflet și spirit
  • Divinație
  •   - Chiromanție
      - General
      - Grafologie
      - I Ching
      - Interpretarea viselor
      - Morfopsihologie
      - Numerologie
      - Simbolistică
      - Tarot
  • Ezoterism
  •   - Alchimie
      - Călătorii astrale
      - Fizica cuantică
      - General
      - Magie
      - Metafizică
      - Rozicrucienii
      - Societăți secrete
      - Spiritism
  • Filozofie
  • Inițiere spirituală
  •   - Copiii cei noi
      - General
  • Inspirație divină
  • Învățături spirituale
  •   - Astrologie
      - Feng Shui
      - General
      - Mudra-e și Mantra-e
      - Tao
      - Șamanism
      - Știință
      - Zen
      - Yoga
  • Maeștri spirituali
  •   - Edgar Cayce
      - General
      - Gurdjief
      - Jakob Lorber
      - Kahlil Gibran
      - O. M. Aïvanhov
      - Osho
      - Masaru Emoto
      - Paulo Coelho
      - Ramana Maharshi
      - Rudolf Steiner
      - S. N. Lazarev
  • Mister
  •   - Anul 2012, 2013 și după ;-)
      - Civilizații dispărute
        - General
        - Atlantida
      - Conspirații
        - General
        - Jan van Helsing
      - General
      - Montauk
      - OZN-uri
      - Piramide
  • Muzică pentru suflet
  •   - Gheorghe Iovu
      - Frederic Delarue
  • Prosperitate și succes
  •   - Bani
      - General
      - Prosperitate
      - Succes
  • Psihologie
  •   - Autism
      - General
      - Hipnoză
      - Limbajul trupului
      - Metoda José Silva
      - NLP
      - Parenting
      - Psihogenealogie
      - Psihoterapie
      - Puterea cuvintelor
      - Puterea gândului
  • Religie
  •   - Budism
        - Dalai Lama
        - General
        - Hinduism
        - Învățături din Tibet
      - Creștinism
        - Apostoli
        - Arsenie Boca
        - Calendare
        - Evanghelii
        - General
        - Iisus Hristos
        - Învățături ale părinților români
        - Muzică religioasă
        - Nicolae Steinhardt
        - Sfinți
      - General
      - Islamism
      - Iudaism (Kabbala)
      - Shintō
  • Spiritualitate
  •   - Curs de Miracole
      - Dacii
      - General
  • Terapii complementare
  •   - Acupunctură
      - Aromaterapie
      - Atingere Cuantică
      - Ayurveda
      - Bioenergie
        - Aura umană
        - Chakre
        - Corpuri subtile
        - General
      - Cristaloterapie
      - Cromoterapie
      - EFT (Tehnici de Eliberare Emoțională)
      - Gestalt
      - General
      - Hidroterapie
      - Kinetoterapie
      - Magnetoterapie
      - Masaj
      - Meloterapie
      - Qi Gong
      - Radiestezie
      - Reflexologie
      - Reiki
      - Remediile florale Bach
      - Su Jok
      - Terapia craniosacrală (TCS)
      - Urinoterapie
  • Viața de după moarte
  •   - Entități
      - General
      - Viețile anterioare
  • Vindecare spirituală
  •   - General
      - Karma
      - Îngeri
      - Spiritele naturii
  • Și altele...
  •   - Biografii
      - Cărți de colorat
      - Cărți pentru copii
        - General
        - Preșcolari
        - Religioase
      - Eseistică
      - General
      - Ficțiune
      - Hobby / Timp liber
      - Istorie
      - Memorii
      - Non Ficțiune
      - Poezie
      - Reviste
      - Romane
      - Suport de pahar
    - Top 50 vânzări
    - Noutăți pe site
    - Cărțile ADEVĂR DIVIN
    - În viitor
    - Lista produse
      Despre noi
    • Contact
    • Datele firmei
      Site-uri prietene
    Abraham-Hicks.com
    Despre îngeri cu Doreen Virtue
    Reiki - Aurelian Curin
    Cursuri și Terapii cu Daniela Cumpănici
    Psiholog Elisabeta Vultur
    Artist fotograf:
    portret, studio, evenimente în Brașov

    www.FotoMars.ro

     
     
    Tinerii vremurilor de pe urmă

    » Coperta
    Această carte se referă înainte de toate la experienta morții spirituale, datorate vidului produs de anticultură, care, prin manifestările ei exterioare, poate încă seduce imaginația și domina aspirațiile
    Afișat de 1003 ori.
    Cotație articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
    NeinspiratMediocruMediuBunExcelent



    •Preț raft:12.00 RON
    •Reducere:10%
    •Preț site:10.80 RON *
    Momentan indisponibil(ă)!

    În prezent nu cunoaștem dacă și când acest produs va fi în stocul nostru.
    Puteți însă să faceți precomandă și astfel veți fi anunțat(ă) atunci când acesta devine disponibil.
    Pentru aceasta trebuie să fiți autentificat(ă).
    Contact
    Descriere Cuprins Fragmente Condiții de livrare

    Capitolul 3: Ultima și adevărata răzvrătire

    Din ziua în care Dumnezeu S-a făcut trup și a fost răstignit până astăzi, „Împărăția cerurilor se ia prin străduință, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea“110. Răspunsul la întrebarea „de ce?“ ne-a fost revelat, iar acum noi trebuie să luăm Împărăția Cerurilor silindu-ne prin credință, nădejde și dragoste. Acum e timpul ultimei și adevăratei răzvrătiri.
    Nu mai suntem fiii războiului, fiindcă acum cunoaștem calea, adevărul și viața; și astfel, în inimile noastre, războiul omului împotriva lui Dumnezeu a ajuns la sfârșit. Singurul mod de a ne mai manifesta violența e acela de a ne hotărî să murim pentru adevăr. De aici înainte începe războiul nevăzut. Aceasta e lupta de o viață împotriva patimilor și viciilor dinlăuntrul nostru. E războiul împotriva păcatului, care are ca scop dobândirea virtuții. Acest război nevăzut începe și se sfârșește cu ultima și adevărata răzvrătire.
    Desprinderea de lume este ușa către libertatea acestei răzvrătiri, în timp ce cheia care deschide ușa este asceza. Asceza este practica dobândirii virtuții prin osteneală spirituală și trupească: post, rugăciune, priveghere, liniștire și austeritate. Osteneala constă în a te desprinde de această lume efemeră și de plăcerile ei, pentru a dobândi pacea veșnică a celeilalte lumi – împărăția cerurilor. Răzvrătirea împotriva acestei lumi, care începe pe câmpul de luptă din propriile noastre inimi și în propriile noastre suflete și trupuri, este singurul izvor al adevăratei libertăți.
    Pentru a înțelege ce este ultima și adevărata răzvrătire trebuie să avem o înțelegere asupra noțiunilor de trup și suflet, simțuri, patimi, virtuți, rugăciune și suferință. Vom începe cu aspectele care înglobează existența umană.

    Trupul și sufletul

    Există două aspecte ale vieții umane: cel al trupului și cel al sufletului. Ambele lucrează împreună conform voii omului. Trupul este mijlocul prin care se manifestă sufletul, iar sufletul este cel prin care trupul are viață. Așadar, desprinderea de lume trebuie să fie atât cu trupul, cât și cu sufletul, dacă dorim a fi biruitori.
    Trupul este format din diferite organe, fiecare îndeplinind o anumită funcțiune, indispensabilă vieții trupești. Trupul are trei sisteme de bază: sistemul digestiv, sistemul osteo-muscular și sistemul nervos. Când acestea funcționează corect, într-o strânsă relație unul cu celălalt, trupul este sănătos și viața nu este în primejdie, dar când armonia lor este dereglată, trupul se îmbolnăvește și viața este în primejdie. Această regulă se aplică și sufletului.
    Sufletul este definit și el de trei aspecte: mintea, voința și inima sau duhul. Prin minte se înțelege activitatea mentală, gândurile cuiva. De îndată ce ai perceput ceva cu simțurile, imaginația și memoria încep să lucreze. Nimic nu poate intra în suflet fără imaginație și memorie. Dacă ceva nu este depozitat în memorie, nu vei putea să-ți imaginezi acel lucru, gândindu-te de unul singur la el. Gândurile nu se formează niciodată direct din suflet. Astfel, gândul însuși care iese din suflet se supune legilor sufletului.
    Al doilea aspect al sufletului, voința, este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Prin darul voinței libere luăm hotărârea vitală de a crede în Dumnezeu sau de a crede în Nimic. Așa cum trupul moare și se descompune, la fel și sufletul se poate descompune. Acest lucru se întâmplă când, prin voia noastră liberă, Îl respingem pe Dumnezeu. Datorită acestei libertăți totale, omul și-a creat propriile sale lanțuri și, în aceste legături fiind, își revendică mereu libertatea. Acesta este motivul pentru care libertatea este un dar desăvârșit și totodată înfricoșător.
    Al treilea aspect al sufletului, inima, este miezul existenței omului. Este numită, de asemenea, și duh sau partea cea mai înaltă a sufletului. Nu este deloc întâmplător că duhul a primit numele de inimă, căci organul fizic numit inimă este, de asemenea, și centrul vieții trupului. Inima sau duhul, ca putere care vine de la Dumnezeu, este cea care Îl cunoaște pe Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu și numai în El își află odihna. Cu un anumit sentiment duhovnicesc lăuntric, care își dovedește proveniența din Dumnezeu, duhul își înțelege completa dependență de El și se simte obligat să placă totdeauna lui Dumnezeu și să trăiască numai pentru El și prin El.
    Cele mai vădite manifestări ale acestor mișcări ale inimii sunt:
    1) Frica de Dumnezeu. Toți oamenii, pe orice treaptă de dezvoltare s-ar afla, știu că există o ființă suprem㠖 Dumnezeu – Care a creat totul și că ei depind de El întru totul. Aceasta este credința înnăscută din inimile oamenilor.
    2) Conștiința. Opinia contemporană despre conștiință susține că ea e un concept construit și impus de societate, care trebuie să fie distrus. A spune aceasta este ca și cum am spune că trebuie să ne nimicim fără milă propriul suflet, deoarece conștiința este glasul lui Dumnezeu din adâncul inimii, care ne șoptește ceea ce este bine și ceea ce este rău, ceea ce este plăcut sau neplăcut lui Dumnezeu. În aceste vremuri deplorabile de înrobire a spiritului, am ajuns insensibili față de propria noastră conștiință și nu mai auzim cu claritate ce este bine și ce este rău. Deci scopul nostru este să devenim mai sensibili la glasul conștiinței.
    3) Dorul după Dumnezeu. Acesta este exprimat de dorința universală către binele suprem și se observă mai clar în nemulțumirea generală față de această lume. Ce semnificație are această nemulțumire? Aceea că nimic din cele create nu poate satisface năzuințele inimii. Duhul sau inima provenind de la Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu, dorește să-L guste pe Dumnezeu și, conviețuind cu El în comuniune, în El își găsește pacea. Când găsește această pace se liniștește, dar dacă nu a ajuns să o aibă, nu se poate liniști.

    Simțurile

    Viața ființei umane este foarte complexă și, în același timp, foarte simplă. Ființa umană este templul lui Dumnezeu. Prin voința noastră liberă putem să pângărim acest templu sau să-l păstrăm ca pe o comoară. În secolul al XIX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, scriitor ortodox de origine rusă, s-a exprimat în legătură cu taina trupului uman astfel:
    „Când mintea și inima devin sălaș al lui Dumnezeu, atunci sufletul și trupul devin sălașul Lui. Însă templul lui Dumnezeu se strică și se distruge când trupul cade în atracții senzuale și când mintea și inima intră în dialog cu cel rău“
    Lupta vieții duhovnicești împotriva pângăririi acestui templu este arătată prin cuvântul „trupesc“ ce desemnează simțurile: văz, auz, miros, gust și pipăit. Un monah din secolul al XIX-lea de la Muntele Athos, Sfântul Nicodim, spunea:
    „Cu toate că acum trupul înclină în mod firesc spre satisfacerea plăcerilor simțurilor, el este stăpânit, condus și ținut în frâu de minte“.
    Și pentru a continua ideea, un monah din Palestina secolului al IX-lea, Sfântul Ioan Damaschin, spunea:
    „Aceasta este diferența dintre un suflet rațional și unul irațional. Cel irațional e stăpânit și condus de trup și de simțuri, în timp ce sufletul rațional stăpânește și conduce trupul și simțurile. Adevăratul tău sine nu e trupul văzut, ci sufletul nevăzut“.
    Știind toate acestea, e limpede că simțurile trupești – văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul – sunt ușile sufletului. Când sunt folosite în mod greșit, aceste uși încătușează sufletul. Sfântul Ignatie Briancianinov afirmă: „Ochii sufletului sunt mintea“. Aceasta dovedește că este absolut necesară păzirea atât a simțurilor, cât și a minții.
    În vremurile noastre, adevărul despre partea nevăzută a vieții nu numai că a devenit „demodat“, dar e cu totul neluat în seamă. Disprețuind aceste principii de viață, lumea a căzut în superficialitatea oferită de senzualitate și astfel sufletul omului modern s-a pângărit și s-a nimicit în sine. Dar, o dată ce am înțeles aceste principii, trebuie cel puțin să reconstruim propriul nostru suflet prin paza simțurilor, a minții și a inimii.
    Atunci când privim lucruri rele cu ochii noștri, răul acela ni se imprimă în suflet. Când ascultăm muzică satanică, sunetele răului ni se imprimă în suflet, iar gândurile și imaginația nu ne mai dau pace. Apoi răul ne conduce la împlinirea faptelor rele ale pierzării. În scurtă vreme ne vom distruge și trupul, și sufletul, și inima.
    Sfântul Ioan de Kronstadt, misticul care a trăit până la începutul secolului al XX-lea, ajunsese la o incredibil de profundă înțelegere a simțurilor omului și a acțiunii lor asupra sufletului și dobândise o asemenea sensibilitate, încât cunoștea, cu ajutorul lui Dumnezeu, inimile oamenilor și chiar gândurile lor. El a spus despre influența muzicii asupra sufletului:
    „Nu te lăsa sedus de sunetele melodioase ale vreunui instrument sau ale unei voci, ci vezi, după efectul lor asupra sufletului, sau după cuvintele cântecului, care este natura duhului lor. Dacă sunetele produc în sufletul tău simțăminte pașnice, curate și sfinte, atunci ascultă-le și hrănește-ți sufletul cu ele. Dar dacă îți răscolesc patimile, nu le mai băga în seamă și leapădă-te de ele, atât de sunete cât și de duhul lor“.
    Aceasta este esența războiului nevăzut: păzirea curăției inimii. Păzind curăția inimii, păzești de fapt locul unde sălășluiește Dumnezeu. Un ascet din secolul al XIX-lea, Teofan Zăvorâtul, rezumă această luptă astfel:
    Există o singură modalitate de a începe: aceea de a îmblânzi patimile. Ele nu pot fi stăpânite de suflet decât prin păzirea inimii și cu ajutorul conștiinței. În consecință, când inima omului s-a curățit de patimi, el va dedica tot timpul său rugăciunii și luptei împotriva gândurilor și numai atunci va putea privi spre împărăția cerurilor cu ochii săi trupești sau contempla cu ochii duhovnicești ai sufletului, rugându-se în curăție și în adevăr“.

    Patimile

    După cum lanțurile îl privează de libertate pe cel întemnițat, tot așa și patimile îl opresc pe iubitorul de adevăr de la convorbirea cu Dumnezeu. A vorbi despre patimi nu este un lucru ușor, întrucât patimile și viciile au primit numele virtuților, iar virtuțile au primit numele viciilor.
    Cuvântul „patim㓠vine din latinescul passionis care înseamn㠄suferință“. În limbajul contemporan, cuvântul a căpătat semnificația unei iubiri romantice, căci patimă înseamnă de asemenea și „emoție intensă, copleșitoare“. Totuși, sensul adevărat al cuvântului este „suferință“. Suferința patimii este suferința pe care lumea noastră căzută o promovează prin intensa și copleșitoarea atracție pentru viciu. Pe scurt, putem spune că suferim din cauza păcatului și astfel nu suntem liberi. Pentru a putea înțelege patimile și despătimirea trebuie să înțelegem robia și libertatea în ambele sensuri, văzut și nevăzut. Când devenim victime ale patimilor suntem robii propriului nostru trup și robi ai acestei lumi. Dar când suntem despătimiți nu există granițe ale libertății noastre, atât în lumea înconjurătoare, cât și în adâncul propriei noastre inimi. Duhul lui Dumnezeu este duhul libertății. Aceasta este adevărata libertate și adevărata pace pe care lumea nu ne-o poate da și nici înțelege. Astfel, dacă Dumnezeu este Adevărul, atunci când „veți cunoaște adevărul, adevărul vă va face liberi“118. Răspunsul și cheia vieții se află în libertatea de a-L vedea, a-L cunoaște și a-L iubi pe Dumnezeu.
    „Ceea ce omul iubește, aceea își dorește cu adevărat; și ceea ce dorește, aceea se luptă să dobândească“, spunea un monah și mistic din secolul al IV-lea, Avva Evagrie. Acesta este primul principiu pe care trebuie să și-l însușească cineva cu temeinicie dacă dorește să-și înțeleagă și să-și biruiască patimile și viciile. Omul Îl poate dori și iubi pe Dumnezeu, sau poate dori și iubi ceea ce se împotrivește lui Dumnezeu. Nevoia stringentă pentru o astfel de luptă împotriva propriilor noastre patimi și vicii este foarte clară, căci nu avem decât două căi pe care le putem alege: a patimilor sau a nepătimirii, a robiei sau a libertății, a lui Dumnezeu sau a lumii acesteia.
    Există opt patimi principale, care se nasc în această ordine: lăcomia pântecelui, pofta trupului, avariția, mânia, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria. Acestea sunt patimile de bază care dau naștere la nenumăratele vicii și păcate care stăpânesc lumea. Cele opt patimi sunt ca zalele unui lanț care duc către groapa înrobirii. În general, fiecare patimă căreia te-ai predat dă naștere la următoarea și așa mai departe, în lanț. Ele nu sunt în legătură una cu alta după vreun anumit model bine determinat, căci fiecare suflet reacționează în mod diferit la patimi.
    Patima își are originea și mișcarea de început într-un gând și se dezvoltă într-o succesiune de șase mișcări, până când își atinge scopul final: înrobirea față de viciu. Însă înaintea înrădăcinării gândului pătimaș, se întâmplă un lucru esențial: slăbirea credinței119. După ce slăbește credința, următoarele șase stadii își urmează cursul în procesul înrobirii sufletului:
    1. Sugestia este un simplu gând care vine din afară și care strecoară ideea unei dorințe rele. Sunt două cauze ale apariției sugestiei inițiale: una este exterioară, naturală, iar cealaltă este pricinuită de influența celor răi și a duhurilor rele. Sugestia esste independentă de voia omului și de aceea este considerată nevinovată sau nepătimașă. Dacă nu e atrasă în mod conștient și voluntar, nu este încă păcat.
    2. Însoțirea este stadiul cel mai important, fiindcă e convorbirea voluntară cu gândul cel rău, dându-i posibilitatea de a intra înăuntru, primindu-l și ținându-l în minte. Atenția însoțește gândul și se desfată cu el. Pentru a putea tăia dezvoltarea ulterioară a răului, a-l îndepărta din minte și a nimici închipuirea cea rea, omul are nevoie să-și adune atenția printr-un efort al voinței libere.
    3. Consimțirea este acceptarea gândului și, prin urmare, o supunere față de el. Consimțirea este absența respingerii hotărâte a gândului, datorită căreia voința e atrasă din ce în ce mai mult de viciu și de imaginile lui rele din minte și simte satisfacție prin ele. Echilibrul sufletului e distrus cu desăvârșire și sufletul se predă gândului, pierzându-și libertatea. Păcatul a fost comis ca intenție, cu toate că încă n-a devenit faptă.
    4. Lupta este împotrivirea la rău înainte de a se manifesta ca faptă. De cele mai multe ori, acest stadiu lipsește din procesul evolutiv al patimii, mai cu seamă când omul e obișnuit să se predea gândurilor și imaginilor rele, având obișnuința păcatului gravată în suflet.
    5. Înrobirea e deja patimă; ea este întemnițarea și încătușarea în viciu. Nu voința este cea care stăpânește acum gândul rău, ci gândul rău stăpânește voința, care își cheltuiește întreaga energie și atenție în folosul patimii. Astfel, patima și viciul devin obiectul emoțiilor și iubirii, iar această iubire rea devine familiară. Ea ajunge să fie rațiunea existenței noastre de fiecare zi, iar iubirea de Dumnezeu și de oameni devine obiectul unei uri ascunse. Temnița viciului devine rece și întunecată, iar putrefacția sufletului își continuă lucrarea.
    Omul nu trebuie să permită ca acest lucru să se întâmple, ci trebuie să se lupte cu patimile, folosindu-se de cele mai dificile strategii, ceea ce este echivalent cu a-și duce crucea. Sfântul Isaac Sirul, un pustnic din secolul al VII-lea, spunea:
    „Această purtare a crucii e de două feluri: prima constă în îndurarea lipsurilor și nevoințelor trupești, care e inevitabilă în lupta cu patimile; cealaltă constă în meditația despre Dumnezeu și viețuirea în rugăciune, și este numită contemplație. Prima – purtarea crucii trupești – curăță partea pătimașă a sufletului, în timp ce a doua – contemplația – aduce lumină sufletului“.

    Virtuțile

    Omul care a reușit cu ajutorul harului să se dăruiască cu totul pe sine și în toată vremea lui Dumnezeu a dobândit cel mai mare bine. Însă pe drumul către acest bine se află nenumărate virtuți. Cele mai înalte dintre virtuți sunt rezumate în învățăturile Apostolului și ucenicului lui Hristos, Pavel. El spune că virtuțile sunt „roada Duhului“ și le enumeră: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea și curăția“.
    Cuvântul virtute provine din latinescul vertus, care are dublu înțeles: 1) putere; 2) înclinație statornică de a împlini binele. De aceea, binele e totdeauna biruitor asupra răului, fiindcă cea mai mare putere e virtutea. Sfântul Isaac, monahul sirian din secolul al VII-lea, spunea despre virtute:
    „Frica de Dumnezeu e începutul virtuții și e știut că ea este odrasla credinței. Frica de Dumnezeu se sădește în inima omului atunci când el își îndepărtează mintea de la plăcerile lumești, în așa fel încât să îngrădească rătăcirea gândurilor cu cugetarea la împărăția ce va veni. Virtuțile urmează una alteia, așa încât calea virtuților să nu fie dureroasă și împovărătoare; ele fiind dobândite în mod progresiv, pot fi lucrate cu ușurință. Astfel, necazurile îndurate de dragul virtuții ar trebui să fie îndrăgite de om ca virtuțile însele“.
    Deși sunt multe feluri de virtuți, patru dintre ele sunt mai importante, fiind legate în mod direct de suflet. Un monah al pustiei din Asia Mică, Sfântul Petru Damaschinul (sec. XI), vorbește despre aceste patru virtuți astfel:
    „Există patru feluri de înțelepciune a virtuții: 1) chibzuința sau cunoașterea lucrurilor ce trebuie și nu trebuie făcute, împletită cu paza minții; 2) înfrânarea, prin care scopul nostru de a face binele este protejat și ținut departe de toate faptele, gândurile și vorbele care nu sunt pe placul lui Dumnezeu; 3) bărbăția, tăria de a răbda suferința, încercările și ispitele care se ivesc pe calea spirituală; 4) dreptatea sau dreapta socoteală, care constă în a menține echilibrul potrivit între primele trei. Aceste virtuți se nasc din cele trei puteri ale sufletului în modul următor: chibzuința și dreptatea sau dreapta socoteală vin din partea rațională sau cugetătoare a sufletului; înfrânarea din partea poftitoare [concupiscență] și bărbăția din partea mânioasă [irascibilă]“.
    De această bărbăție a inimii are nevoie omul pentru a ieși biruitor în virtute. C.S. Lewis spunea că fără bărbăție nici o altă virtute nu poate fi decât din întâmplare. Fără bărbăție în lupta pentru dobândirea virtuții, omul nu numai că se va lipsi pe sine de virtute, dar va fi în mod inevitabil obligat să aleagă în locul ei viciul, căci virtutea pare greu de dobândit. Așadar, bărbăția e absolut necesară.
    Un monah grec de la Muntele Athos, Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV), spunea în privința aceasta:
    „E oare binele mult mai greu de împlinit și virtuțile mai dificil de dobândit decât lucrurile rele? Eu nu văd că ar fi astfel! E știut faptul că omul care este beat și nu mai are stăpânire de sine se ostenește mult mai mult decât cel care e stăpân pe sine“.
    Numai după ce omul a început să fie stăpân pe sine poate atinge vârful cel mai înalt al tuturor virtuților care e și izvor al puterii lor, adică dragostea. A vorbi despre dragoste înseamnă a îndrăzni să vorbești despre Dumnezeu, căci Dumnezeu e dragoste. Sfântul Isaac Sirul spunea:
    „Fiindcă am scris mai înainte despre năzuința și dorul fierbinte de cele duhovnicești, acum a sosit timpul să le explicăm. Ele sunt o putere nelămurită care se stârnește în inimă din dragoste. Dragostea de Dumnezeu este o căldură mai presus de fire și când se coboară fără măsură în om, îi face sufletul să-și iasă din sine (în extaz)“.
    Fiind întrebat: „Când ajunge cineva la desăvârșirea multelor roade ale Duhului?“, Sfântul Isaac a răspuns:
    „Când se va învrednici de dragostea desăvârșită a lui Dumnezeu“.
    Apoi a fost întrebat: „Și din ce cunoaște cineva că a ajuns la aceasta?“ Sfântul Isaac a răspuns:
    „Când amintirea lui Dumnezeu se mișcă în cugetarea sa, îndată inima sa se mișcă în dragostea Lui și ochii săi varsă lacrimi cu îmbelșugare; căci e obiceiul iubirii să se înmoaie în lacrimi la amintirea celor iubiți. Și aflându-se omul astfel, niciodată nu se lipsește de lacrimi. Pentru că nu lipsesc niciodată pricini care-l duc la pomenirea lui Dumnezeu. De aceea și în vis vorbește cu Dumnezeu; căci e obiceiul iubirii să facă unele ca acestea. Și aceasta este desăvârșirea oamenilor, chiar în viața aceasta a lor“.
    Cel ce a dobândit dragostea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi și în fiecare ceas și se face nemuritor prin ea. Dragostea e mult mai dulce decât viața. Cel ce a dobândit dragostea s-a îmbrăcat cu Însuși Dumnezeu.

    Rugăciunea

    Astfel, de la dragoste suntem călăuziți către rugăciune. Sfântul Grigorie Palama, cunoscutul monah de la Muntele Athos, spunea următorul lucru despre rugăciune, prin care ne sunt dezvăluite adâncurile rugăciunii inimii:
    „Virtutea rugăciunii împlinește taina unirii noastre cu Dumnezeu; ea e legătura creaturilor raționale cu Creatorul lor“.
    Există trei trepte ale rugăciunii care sunt ca trei zale dintr-un lanț. Fiecare treaptă duce către cealaltă, până când cel ce se roagă atinge desăvârșirea mult râvnită a rugăciunii. Însă, foarte puțini rabdă osteneala dobândirii rugăciunii desăvârșite. De fapt, în aceste vremuri de neglijență spirituală, puțini sunt cei care trec de prima treaptă a rugăciunii.
    Înaintea rugăciunii e credința. Trebuie să înțelegem că rugăciunea este o convorbire adevărată cu Dumnezeu, prin care, după ce inima s-a curățit, El vine să Se sălășluiască în ea. Acesta este și motivul pentru care trupul omului e numit templu al lui Dumnezeu, fiindcă este sălaș al Lui. De aceea a spus Hristos c㠄împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru“128. Acolo e locul unde începe împărăția cerurilor pentru cei ce o caută. Astfel, rugăciunea – adevărata rugăciune – necesită o credință care nu e din lumea aceasta.
    Despre cele trei trepte ale rugăciunii, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune:
    „Prima treaptă este rugăciunea trupească, care constă în citirea de rugăciuni alcătuite de mai înainte și de psalmi. Omul are nevoie de răbdare, trudă și sudoare, căci mintea se împrăștie și inima nu încearcă nici un simțământ, nici o bucurie, pierindu-i dorința de a se ruga. Totuși, fără a ține seamă de acest lucru, hotărăște-ți o rânduială de rugăciune și ține-te de ea. Aceasta este rugăciunea lucrătoare.
    Treapta a doua este rugăciunea cugetării: mintea s-a deprins să se reculeagă în vremea rugăciunii și se roagă cu luare aminte, fără risipiri. Mintea se concentrează cu totul asupra cuvintelor scrise și le rostește ca și cum ar fi cugetate de ea însăși.
    Treapta a treia este rugăciunea simțirii: inima se încălzește prin luare aminte și ceea ce mai înainte era un simplu gând ajunge acum simțire. La început a fost un text duhovnicesc citit, apoi a devenit o cugetare duhovnicească, și ceea ce a fost o simplă cerere prin cuvinte se transformă în simțire de absolută necesitate. Cel care a trecut de prima treapt㠖 lucrătoare – și de cea de-a doua treapt㠖 gânditoare – și a ajuns la o adevărată simțire se va ruga fără cuvinte, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii“.
    „Întoarce-te către Dumnezeu, îndreptându-ți atenția minții către inimă și cheamă-L pe El de aici. Având mintea statornicită cu tărie în inimă, stai în fața lui Dumnezeu cu teamă și cu dragoste, cu respect și cu devotament. Dacă vom împlini această mică rânduială în mod neabătut, dorințele și simțirile pătimașe nu vor mai îndrăzni să se ridice vreodată, nici vreun alt gând.“
    Sensul existenței umane se reduce la rugăciune, care este începutul și sfârșitul vieții și întâiul scop al fiecărei zile. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune:
    „Lucrul cel mai important în viața omului e să ajungă să stea cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu și să continue să stea înaintea Lui fără încetare, zi și noapte, până la sfârșitul vieții“.
    Rugăciunea este singura cale către desăvârșire, dar în lumea aceasta stricăcioasă și nedesăvârșită, rugăciunea vine numai prin suferința inimii.

    Inima îndurerată

    Dacă există o caracteristică specifică tuturor oamenilor, aceasta este suferința. Oamenii de toate rasele, păturile sociale și de orice neam ar fi trec prin suferință. Pur și simplu, a suferi e omenește.
    Tirania lumii nihiliste pricinuiește omenirii suferința. În răzvrătirea sa, omul își produce singur durerea, provocându-și și mai multă suferință. Însă cea mai rea suferință este poate suferința din ignoranță, care îl determină pe om să urmeze calea plăcerilor deșarte ale lumii. Întrebarea este: cum poate omul să scape de suferință?
    Răspunsul e unul singur: omul nu poate să scape de suferință în lumea aceasta! Hristos cel răstignit ne învață că omul trebuie să-și asume suferința și prin ea să intre în viața veșnică, unde nu este nici un fel de suferință. Iar această suferință trebuie să fie pentru Adevărul lui Dumnezeu. Dacă suferim pentru noi înșine, suferim zadarnic, dar dacă suferim pentru Dumnezeu, suferim pentru adevăr.
    Însă, Dumnezeu este izvorul milei și, datorită înțelepciunii Lui, omul nu poate să scape de suferință în această lume. Suferința este cel mai mare învățător. Monahul Seraphim Rose, care a fost un adevărat filosof și care a cunoscut și a înțeles darul suferinței, spunea:
    „De ce învață oamenii numai prin durere și suferință și nu prin plăcere și bucurie? E foarte simplu: fiindcă plăcerea și bucuria îl obișnuiesc pe om să fie mulțumit cu lucrurile date de lumea aceasta, pe când durerea și suferința îl împing să caute o fericire mai profundă, dincolo de limitările acestei lumi“.
    Este știut faptul că atunci când omul suferă fără vreun motiv aparent, Dumnezeu vrea să i Se descopere pe Sine Însuși, căci Hristos a venit pe pământ pentru cei asupriți și umiliți. Hristos a venit să izbăvească specia umană din robia spirituală, să le dăruiască celor întemnițați libertatea. Suferința e calea cea mai directă prin care Dumnezeu poate ajunge la inimile noastre. Monahul Seraphim Rose, ca unul care a cunoscut suferința, ne mărturisește următoarele:
    „Procesul revelației se produce într-un mod foarte simplu: fiind la strâmtoare, omul suferă și apoi lumea cealaltă i se deschide. Cu cât ești mai mult în suferință și în necazuri și Îl cauți cu mai multă disperare pe Dumnezeu, cu atât mai mult El va veni în ajutorul tău, îți va descoperi Cine este și îți va arăta modalitatea de a scăpa de ele“.
    Îndată ce omul Îl primește pe Hristos în inima sa, povara suferinței vieții se ușurează. Atunci suferința se transformă în hrana spirituală prin care se dobândește virtutea. Prima virtute pe care o învață suferința este umilința. Cei care au suferit foarte mult știu că omul nu poate îndura chinurile vieții prin propriile sale puteri. Numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu le va putea îndura, indiferent că provin din exterior, precum: boala, rănile trupești sau chiar tortura, sau din conflicte interioare, precum: singurătatea, deznădejdea, întristarea, părăsirea și supărarea. Dumnezeu, prin suferință, îl învață pe om să-și înțeleagă propria-i neputință și în felul acesta să caute ajutorul în puterea lui Hristos.
    Următoarea virtute pe care o dă suferința este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor și încercările vieții dobândim putere sufletească. Împreună cu îndelunga-răbdare a suferinței vine și capacitatea de a vedea dincolo de lumea temporală cu necazurile ei și puterea de a contempla „măreața priveliște“. Înțelepciunea îi spune celui ce suferă să privească lucrurile din perspectiva veșniciei, unde nu este nici boală, nici întristare, nici suspin. Având veșnicia în adâncul inimii, cel ce suferă poate îndura necazurile vremelnice și se simte recunoscător față de Dumnezeu, fiindcă i-a dat posibilitatea să-și ducă crucea. Prin îndurarea suferinței cu răbdare, sufletul se întărește și omul are șansa de a deveni om cu adevărat și de a crește în credință.
    A treia virtute pe care o cunoaștem prin suferință este mila. Numai cel care a suferit poate avea milă de cel care suferă. Această virtute poate să atingă o asemenea dimensiune, încât un om poate simți efectiv durerea altuia și chiar a întregii omeniri, tânguindu-se de starea ei jalnică. Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre milă, spunea:
    „Și ce este inima plină de milă? Arderea inimii pentru toată creația, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru demoni și pentru orice făptură. Gândirea la ele sau vederea lor fac să curgă din ochi șiroaie de lacrimi. Din mila multă și apăsătoare ce stăpânește inima și din stăruința ei, inima se strânge [de durere] și nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo făptură. Și pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul și pentru cele necuvântătoare și pentru dușmanii adevărului și chiar și pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziți și iertați. Face aceasta din multa milostivire ce se mișcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu“.
    De la aceste trei virtuți, care se dobândesc prin „purtarea crucii“ lui Hristos, se ajunge la o stare sufletească numit㠄îndurerarea [stăpungerea] inimii“. Îndurerarea inimii este izvorul din care se adapă cel ce suferă și îl face capabil să îndure toate necazurile, să treacă prin moarte și să cunoască tărâmul veșniciei. Temelia acestei dureri a inimii este amintirea morții, natura efemeră a vieții de pe pământ și starea de suferință a omului de pe pământ. Aceste cugetări îl fac pe cel în suferință să-și amintească de Dumnezeu. Marele monah din Palestina secolului al IV-lea, Sfântul Marcu Ascetul, a definit îndurerarea inimii printr-o frază simplă, dar care exprimă în mod deplin sensul ei:
    „Aducerea aminte de Dumnezeu naște îndurerarea inimii celui ce Îl cinstește. Însă cel ce uită de Dumnezeu devine îngăduitor cu sine și deci insensibil“.
    Această aducere-aminte de Dumnezeu împlinește sensul ultimei și adevăratei răzvrătiri. Purtarea crucii cu dăruire și încredere în Dumnezeu este calea pe care sufletul omului se purifică și se pregătește să treacă prin moartea trupului în viața veșnică.
    Cei trei dușmani
    Acum, după ce ne-am format o viziune de ansamblu asupra înțelegerii realității trupului și sufletului, a simțurilor, a patimilor, a virtuților, a rugăciunii și a suferinței, sensul ultimei și adevăratei răzvrătiri poate fi dezvăluit pe deplin.
    Sfântul Paisie Velicikovsky reduce, în scrierile sale, această răzvrătire la trei elemente: lumea, trupul și diavolul. Răzvrătirea împotriva acestora este însă ultima și adevărata răzvrătire.
    „Lumea. Prima treaptă a războiului e împotriva lumii. Aceasta se întâmplă atunci când noi ne rupem de lume și părăsim cu desăvârșire plăcerile ei dulci și mirajul înșelător al frumuseților ei oferite de bogăția cea stricăcioasă și distracțiile cele trecătoare, luând de bunăvoie exemplul sărăciei lui Hristos. «Cel ce vrea să fie prieten cu lumea I se va face vrăjmaș lui Dumnezeu.» De aceea, depărtează-te de lume și viețuiește în liniște. Neagă lumea cu amăgirea ei; înstrăinează-te pe tine însuți de ea cu o înstrăinare care să te facă să nu te mai întorci niciodată. Și astfel ai biruit primul dușman.
    Trupul. Vei putea birui trupul dacă te vei reține pe tine însuți de la excesul de mâncăruri delicioase și de la băutura fără măsură. Apoi, prin postire vei ucide dorința de a păcătui și îți vei mortifica poftele desfrânate ale trupului; lenea o vei înfrânge prin nesomn [priveghere]; dorința de desfrânare trupească prin înfrânarea curăției. Cu astfel de săgeți se războiește trupul împotriva sufletului.
    Propriul nostru trup e într-un fel dușmanul nostru, fiindcă el se luptă, prin dorința sa pentru păcat, împotriva sufletului. Dar este de asemenea și prietenul nostru, prin faptul că el ajută sufletul să împlinească cele bune. Cu trupul putem – cu ajutorul lui Dumnezeu – să postim, să plângem pentru păcatele noastre și să facem milostenie spre ajutorarea celor nevoiași. Noi nu putem împlini aceste lucruri numai cu sufletul.
    Dacă privim lumea prin cele de jos, raportându-ne doar la trup, atunci omul e trecător, muritor și moștenitor al focului și al întunericului. Dar dacă o privim cu ochiul minții, prin cele de sus, atunci suntem veșnici, nemuritori și moștenitori ai luminii cerești. De aceea, vă rog pe voi, cei ce sunteți slujitori ai lui Hristos, să nu fiți prizonieri ai celor de jos – ai trupului și ai morții –, ci să trăiți pentru cele cele de sus, pentru nemurire.
    Diavolul. Dacă ai înfrânt lumea și trupul, atunci poți să te înarmezi cu ușurință împotriva diavolului însuși, împotriva stăpânitorului lumii acesteia, prințul întunericului. Înarmează-te cu deplina armură a lui Dumnezeu, cu armele credinței, răbdării și rugăciunii. Diavolul și puterile lui se pot înfrânge astfel: mândria prin umilință, slava deșartă prin lepădarea de sine, desfrâul prin curăție; însă cele mai multe se biruiesc prin răbdarea crucii tale, răstignindu-te pe tine însuți față de lume și astfel murind vieții păcatului.
    Apoi, biruința ta se va arăta ca luna plină în amiază, strălucind de slava veșnică; îngerii lui Dumnezeu vor veni la tine, iar Hristos, veșnicul Împărat al slavei, te va primi și te va slăvi, oferindu-ți un loc în Împărăția Lui cea cerească.“

    Cuvânt de încheiere

    Acum e atât de limpede faptul că această lume zdrobită [spiritual] se apropie de propriul sfârșit. Dacă războiul omului împotriva lui Dumnezeu continuă, vom înceta să mai existăm.
    Nu mai suntem fiii războiului, care să-și dorească să se afunde în somn fiindcă Dumnezeu nu există, a murit. Nu mai suntem fiii întunericului, ci fiii luminii, fiindcă ne cunoaștem obârșia, ne-am trăit moartea și am fost înviați. Acum știm diferența dintre ceea ce este diform și ceea ce este frumos, dintre rău și bine, dintre ură și iubire – căci a vorbi despre iubire înseamnă a te încumeta să vorbești despre Dumnezeu, Care e iubire. Astfel Dumnezeu nu a murit, căci cine ar putea să ucidă iubirea? Este vorba despre acea iubire pentru care merită să-ți dai viața în fiecare zi; Dumnezeu este Cel ce merită sacrificiul nostru suprem, fiindcă El a murit mai întâi pentru noi.
    Am supraviețuit iadului acestei lumi muribunde și acum știm c㠄împărăția cerurilor e înlăuntrul nostru“. În timp ce lumea se îndreaptă către moarte, noi ne ducem crucea vieții, fiindcă vedem limpede iadul care ne înconjoară și preferăm să fim răstigniți în mod personal, tainic [lăuntric], căci răstignirea e singura cale spre înviere.
    În această înviere a noastră, Hristos sfărâmă porțile iadului și îi descătușează pe cei ce erau legați cu lanțurile lui. El calcă [în picioare] moartea cu moartea Sa și le dă viață celor din morminte. Toate acestea, cu puterea lui Dumnezeu, care ne-a lăsat câteva învățături simple de care să ne folosim în ultima și adevărata răzvrătire:
    „Fericiți cei cu duhul sărac, că a lor este împărăția cerurilor,
    Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
    Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.
    Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
    Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.
    Fericiți cei cu inimă curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
    Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
    Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.
    Fericiți veți fi când din pricina Mea vă vor ocărî și vă vor prigoni și mințind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră“.
    Cu aceste adevăruri, tineretul sfârșitului lumii se poate ridica deasupra întunericului sfârșitului și poate deveni lumina lumii.
    „Și acum rămân: credința, nădejdea și dragostea, acestea trei; dar mai mare dintre ele este dragostea.“


    A apărut în: 2009-

    Fii primul care își spune opinia!

    e-Mail-ul dvs.
    Numele dvs.
    Mesajul:


     Cele mai noi 9 articole la ,,Religie“ -> ,,Creștinism“ -> ,,General“ 
    Evanghelia Mariei
    Miriam din Magdala
    Cum ne schimbă Dumnezeu creierul
    Descoperirile inovatoare ale unui prestigios neurolog
    Gheron Iosif Isihastul
    Viața și învățătura
    Factorii intrapsihici ai calității vieții
    Relația dintre iertare, recunoștință, copingul religios și calitatea vieții familiei
    Modelul divin
    Biruința asupra morții
    Vezi toate articolele de la domeniul ,,Religie“ -> ,,Creștinism“ -> ,,General“
     Cele mai noi 9 articole la Editura: Sophia  
    Stareți ruși ai zilelor noastre
    Învățături, sfaturi, prorocii
    Picături din dragostea lui Dumnezeu
    Sfinții și dragostea lor față de lumea înconjurătoare
    Vezi toate articolele de la Editura: ,,Sophia“


    Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN

    Noutăți pe site


    Retipăriri

     
     
    Executat în 0.9811 secunde
    Sugestie: Apăsați CTRL+D pentru a adăuga acest site la favorite.