www.FotoMars.ro

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie a finanţat un plan secret prin care guvernele statelor importante să fie „co­munizate”. Adică trecute, economic, la forma „monopolismu­lui de stat”. Controlat de „bancherii internaţionali” de pe Wall Street, sistemul „monopolismului de stat” le-ar fi permis aces­tora si trateze economic şi financiar direct cu guvernele im­puse de ei prin „revoluţii”.

Astfel s-a născut „bolşevismul”, cea mai directă acţiune politică de la începutul secolului al XX-lea a „bancherilor in­ternaţionali” de pe Wall Street şi a Noii Ordini Mondiale, care va dura tot restul veacului. Va fi Însă prezentată sub denu­mirea falsă de „comunism”.

Să precizăm Însă că veritabilul „comunism” (sau „egali­tarism”) nu era câtuşi de puţin incompatibil cu proprietatea privată. Dimpotrivă.

Comunismul veritabil presupunea Însă ca întreaga avuţie naţională să fie împărţită „în mod egal” („egalitarism”) la toţi membrii societăţii. Ceea ce era mai greu de acceptat şi, mai ale, de realizat.

În realitate, „bolşevismul”, gândit şi promovat financiar de Wall Street, era, de fapt, agentul sistemului „monopolismului de stat”.

Un sistem în care STATUL era unicul PROPRIETAR ju­ridic admis, iar toţi ceilalţi erau înlăturaţi prin „naţionalizare” (monopolul la oraşe), „colectivizare” (monopolul la sate), „re­forma fiscală” (monopolul fiscal) şi „ref011lla Învăţământului” (monopolul spiritual).

Folosindu-se pentru aceasta chiar metodele de forţă, pentru a impune STATUL ca unic PROPRIETAR al mijloacelor de producţie şi astfel pentru a controla totalitar relaţiile de pro­ducţie.

Cetăţenii deveneau sclavii STATULUI, cel care le asigura strictul necesar.

Karl Marx şi-a dat seama atunci când a redactat „Capitalul” în condiţiile răspândirii revoluţiei industriale şi a creşterii numărului proletariatului - că „monopolismul de stat” putea fi mult mai repede promovat şi acceptat de uriaşa masă a pro­letarilor sub lozinca „egalitarismului” ori a „comunismului”.

Daniel Estulim scrie în „The True Story of the Bilderberg Group” (Editura Dadio Head, 2005), la capitolul 22 („Susţină­torii financiari ai bolşevicilor”), că un personaj-cheie în susţinerea financiară a revoluţiei ruse a fost, din capul locului, Andrew Carnegie, născut în Scoţia, magnat al oţelului ame­rican, care În 1892 deţinea cea mai mare companie de oţel din lume.

Carnegie ajunsese şi cel mai bogat filantrop. El susţinea Întotdeauna că: „Cine moare bogat moare dezonorat”.

Aşa că până În 1919, când a murit, Carnegie a făcut donaţii de 350 de milioane de dolari, o sumă fabuloasă la vremea aceea.

Una dintre fundaţiile pe care le-a Înfiinţat pentru a-şi dis­tribui averea a fost „Corporaţia Carnegie” din New York. Printre aceste corporaţii, care se jucau cu milioanele lui Carnegie, a fost şi „Fundaţia pentru Pace Internaţională”, al cărui mandat aparent era Împiedicarea războaielor pe glob. Sub conducerea lui Andrew Carnegie, consiliul de adminis­traţie al „Fundaţiei pentru Pace Internaţională” a redactat „Planul Marburg”.

Preşedintele Woodrow Wilson a făcut cunoscut obiectivul principal al „Planului Marburg”, întrebându-se retoric:

„Ce ar fi dacă Carnegie, cu uriaşa sa avere, bancherii de pe Wall Street şi bolşevicii s-ar organiza într-o mişcare inter- naţională ca să obţină pacea universală” (Jenning C. Wise ­„Woodrow Wilson: Disciple of Revolution”, pagina 45).

„Planul Marburg” susţinea că era preocupat doar de „im­punerea păcii”. Aparent generos, „Planul Marburg” avea Însă o premisă ascunsă. Căci „impunerea păcii” presupunea, În prealabil, „impunerea războiului”.

„Planul Marburg” urma să fie aplicat mai Întâi În Rusia im­perială. Apoi Întregii Europe de Răsărit şi Centrale. Ulmau Mexicul şi China. De ce Rusia?

Anthony Sutton explică, În „Wall Street and the Bolshevik Revolution” (Editura Arlington House, 1974, Capitolul XI „The Aliance of Bankers and Revolution), raţiunile acestei decizii importante pentru Întreg secolul al XX-lea:

„Pe atunci - ca şi azi - Rusia era cea mai mare piaţă neexplorată din lume şi reprezenta - aşa cum se întâmplă şi acum - cea mai mare ameninţare potenţială pentru supremaţia industrială şi financiară americană”.

Ne întrebăm: averea naturală a Rusiei - binecuvântare sau blestem?

Gyeorgos C. Hatonn arată în „Siluirea Constituţiei, Moartea Libertăţii”, cum cunoscutul analist George Kennan - trimisul special al lui John D. Rockefeller - a petrecut douăzeci de ani În Rusia, complotând împotriva Ţarului Nicolae al II-lea.

De ce dorea sindicatul „bancherilor internaţionali” să răs­toarne monarhia rusă?

Răspunsul este la fel de important astăzi, ca şi acum aproape o sută de ani.

Explicaţia: PETROLUL!

Înainte de mişcarea bolşevică, susţinută financiar de sindi­catul „bancherilor internaţionali” de pe Wall Street - sindi­catul se numea aşa pentru că acorda credite, cu dobânzi Ul1aşe, pentru războaiele şi pacea dintre diverse naţiuni - Rusia imperială depăşi se SUA, ca principal producător mondial de petrol (Garry Allen - „The Rockefeller File”, Editura 76 Press, 1976).

În 1900, câmpurile petrolifere de la Baku, din Rusia, pro­duceau mai mult ţiţei brut decât Statele Unite. Iar În 1902, Rusia asigura jumătate din producţia de petrol mondială.

Haosul şi devastările provocate În Rusia de bolşevici - mai ales În perioada Războiului Civil (1917-1924) - au distrus Însă industrial petroliferă rusă.

Anthony Sutton remarca În „Wall Street and Bolshevik Revolution” (capitolul al XI-lea):

„Până În 1922, jumătate din puţurile de petrol ruseşti au rămas inactive, iar restul abia mai funcţionau, deoarece le lipsea tehnologia pentru a deservi operative”,

Astfel, Wall Street a distrus concurenţa rusă În materie de petrol cu ajutorul bolşevicilor.

În „The Rockefeller File”, Gary Allen arată:

„Revoluţia bolşevică a eliminat efectiv concurenţa pe care Rusia imperială o reprezenta pentru Standard OiI”.

După câţiva ani însă Standard Oil a intrat pe piaţa rusească a petrolului şi a pus mâna pe o parte importantă din afacere, chiar cu ajutorul guvernului bolşevic. Instaurat de „bancherii internaţionali” din Wall Street. Pentru ca „Planul Marburg” să intre În acţiune În Rusia, acesta avea nevoie să aibă lideri care să poată da o lovitură de stat de succes, Acum intră În scenă Vladimir Ulianov, cunoscut sub pseudonimul Lenin, şi Leiba Bronstein, cunoscut sub pseudonimul Troţki.

În septembrie 1917, Lenin avea schiţate regulile „mono­polismului de stat” în materie de finanţe.

În „Ameninţarea catastrofei”, Lenin scrie, precum Brzezin­ski, o jumătate de scol mai târziu:

„Naţionalizarea băncilor. Proprietate capitalului, care este manipulat de bănci şi nu este pierdut şi schimbat când băncile sunt naţionalizate, aşadar fuzionează într-o singură bancă de stat. În felul acesta se poate ajunge la o etapă în care statul să ştie încotro, cum, de unde şi când curg milioanele şi miliardele”.

Şi Lenin concluzionează, în spirirtul „monopolismului de stat”:

„Numai controlul asupra operaţiunilor bancare - cu condiţia ca toate să fie contopite într-o unică bancă de stat ­va permite, simultan cu alte măsuri ce pot fi uşor implemen­tate, aplicarea reală a impozitului pe venit, fără tăinuirea pro­prietăţii şi a venitului real. Statul va fi pentru prima dată în poziţia de a supraveghea toate operaţiunile monetare, de a le controla şi de a replementa viaţa economică.

În cele din urmă, de a obţine milioane şi miliarde pentru operaţiunile sale pe scară mai mare. Fără să le mai plătească domnilor capitalişti comisioane colosale pentru serviciile lor”.

În 1905, acest sindicat al „bancherilor internaţionali” ­sindicat numit, la vremea aceea, la New York, „Trust of money” („Trustul banilor”) - şi Iacob Schiff au finanţat „du­minica sângeroasă” de la St. Petersburg.

Revoluţie condusă de un agent al Ohranei (poliţia secretă rusă), Părintele Gapon, şi încheiată cu un eşec.

„Trustul banilor” - mai ales „Guaranty Trust” al lui lP.

Morgan - a finanţat revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.

Există o documentaţie vastă privind implicarea „banche­rilor internaţionali” în revoluţia lui Sun Yat-sen. Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revoluţiei chineze.

Mai târziu, în 1917, acelaşi Charles B. Hill a folosit filiala „Westinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici.

În 1923 - când URSS şi-a creat prima bancă internaţională „Ruskombank” - asociatullui l.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit Preşedintele băncii sovietice. Iar Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust” (l.P. Morgan), a preluat funcţia de director al „Ruskombank”.

Primul ambasador sovietic în SUA - Ludwig Martens - a fost susţinut financiar de „Guaranty Trust” al lui lP. Morgan. Prin aceste manevre, „bancherii internaţionali” de pe Wall Street urmăreau să instaureze în Rusia un guvern care să prac­tice „monopolismul de stat”.

Astfel ca înţelegerile directe cu guvernul sovietic să le garanteze „bancherilor internaţionali” exploatarea pe termen cât mai lung - şi cu garanţii guvernamentale sovietice - a fa­buloaselor bogăţii ale Rusiei.

„Bolşevismul” a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unor structuri supra-naţionale.

Kominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Eu­ropene.

ANTHONY SUTTEN DESPRE MANEVRELE FI­NANCIARE PENTRU PUCIUL DIN 1917 ÎN „WALL STREET AND THE BOLSHEVIK REVOLUTION”

La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunţă oficial deschiderea unui cont curent la „NY A Banken” „pentru acţiunile tovarăşului Troţki”.

Iată textul:

Pag.  6 – 11