www.FotoMars.ro

Depăşirea capcanei succesului...

Abilitatea 1

ÎNVĂŢÂND CARACTERISTICILE ACESTUIA

Într-o dimineaţă am primit un telefon de la un client care mi-a spus că trebuie să ne vedem cât se poate de repede. „Viaţa mea se duce de râpă – cariera şi chiar şi căsnicia.” În momentul în care ne-am întâlnit, vocea lui de obicei încrezătoare îmi dădea acum senzaţia că şi-a pierdut minţile.

Michael şi partenerii săi reuşiseră să aibă succes de-a lungul timpului: de la o firmă mică ajunseseră acum la o clădire înaltă de birouri cu o privelişte minunată, de care erau impresionaţi chiar şi ei. După mai mulţi ani de insistenţe, îşi convinsese iubita să se căsătorească. Îi propusese un târg: să renunţe la cariera ei şi la încântătoarea vilă construită la marginea pădurii şi să îşi dedice viaţa proiectelor de servicii comunitare de care îşi dorise întotdeauna să se ocupe, însă nu avusese niciodată timp. El urma să întreţină familia şi să se bucure de contribuţiile pe care ea personal avea să le facă în numele lor. Acceptându-i propunerea în urmă cu zece ani, Karen se mutase la New York.

Însă în după-amiaza aceea Michael şi partenerii săi luaseră o decizie pe care o evitaseră timp de mai multe luni. Peste o săptămână aveau să îşi închidă birourile, ca să stopeze pierderile financiare. A doua zi urmau să îşi înştiinţeze angajaţii. Asociaţii lui Michael îşi găsiseră alte grupuri cu care să lucreze, însă în mod clar el nu îşi dorea aşa ceva în această etapă a carierei. Avea să rărnână pe baricade, să renegocieze chiria şi poate chiar să facă afaceri singur. Se simţea copleşit însă de faptul că trebuie să îi spună soţiei sale că trebuie să renunţe la înţelegerea lor, chiar şi momentan.

Cum era posibil, în condiţiile în care ai făcut totul ca la carte – ai absolvit o universitate de prestigiu, ai reuşit să fii cât se poate de eficient, ai alocat vieţii profesionale suficient de mult timp –, ca totul să se transforme într-un dezastru?

După câteva minute, Karen îşi punea aceeaşi întrebare în timp ce se uita pe fereastra bucătăriei, către cartierul căruia, timp de un deceniu, îi dăruise o parte din viaţa ei. Lacrimile îi şiroiau pe obraji gândindu-se că va renunţa la programul de asistenţă sanitară pe care îl organiza în şcoli fără nici un fel de taxă şi la vecinii pe care ajunsese să îi îndrăgească în toată acea perioadă în care desfăşuraseră activităţi împreună.

În urmă cu doar o săptămână, Michael se simţea un om de succes. Azi însă, în momentul în care stătea alături de mine, mai avea puţin şi izbucnea în plâns. Obţinuse toate acele reuşite la care cei din jur se aşteptau din partea lui. Depăşise toate obstacolele (şi de multe ori fusese nevoie de sume impresionante), îşi cumpărase singur o casă, avea un cabinet respectat şi o reputaţie foarte bună. Acum însă se confrunta cu o nouă realitate.

Pe parcursul obţinerii reuşite lor pe care ei – părinţii, profesorii, şefii şi societatea – le gândiseră pentru el, Michael neglijase ceea ce el însuşi îşi dorea (lucrurile acelea dezaprobate de alţii şi caracterizate ca fiind „iresponsabile”, „egoiste” şi „ieşite din comun”). Karen îşi îndeplinise visurile, organizând proiecte comunitare, în timp ce Michael acordase atenţie aspectelor care – credeau el – i-ar aduce siguranţă financiară. Acum, când descoperise că nu-i aşa, punea sub semnul întrebării ideile sale referitoare la succes.

Capcana succesului: date fiind toate lucrurile pe care le-ai făcut, de ce nu simţi că ai cu adevărat succes?

În timpul seminariilor Tehnologia succesului, îi rog pe participanţi să enumere într-un dosar al succesului pe care îl au la dispoziţie cât mai multe succese personale. În zece minute, consider că ar putea nota cam două sute de reuşite.

La fiecare seminar, sunt uimită să descopăr că, în ciuda faptului că au o viaţă aglomerată şi o mulţime de proiecte finaliza te, cei mai mulţi participanţi nu îşi pot reaminti decât cincisprezece, maximum douăzeci de succese. Cele mai multe se referă la faptul că au avut rezultate bune la absolvire, că şi-au format o echipă, că şi-au luat permisul de conducere, că au primit diverse premii, trofee sau burse, că au terminat facultate a sau un anumit curs, că şi-au găsit primul job, că şi-au cumpărat prima maşină, s-au căsătorit, şi-au închiriat sau achiziţionat o casă, că şi-au îndeplinit planul de vânzări, că au câştigat bine, că şi-au cumpărat diverse obiecte, că au fost promovaţi sau că au copii.

Tot gândindu-mă la acest tip de succese, am început să observ un tipar. Era vorba despre reuşite pe care oamenii le-au creat pentru noi. Cele pe care profesorii sau familia le au în minte pentru noi. Cele pe care ei personal cred că noi ar trebui să le îndeplinim astfel încât corporaţiile din America să ne angajeze şi să ne promoveze. Cele despre care societatea crede că ne-ar transforma în nişte cetăţeni care respectă regulile, muncesc asiduu, câştigă bani şi îşi plătesc impozitele. Sunt acele succese despre care ei personal ne-au spus că Dumnezeu şi le-a propus pentru noi. Cele la care ne-au învăţat să visăm.

Ne amintim de aceste succese fiindcă cei din jur ne-au gestionat procesul prin care să le putem îndeplini – pas cu pas, zi de zi. S-au asigurat că ne facem temele şi că ne ducem la şcoală la timp. Ne-au instruit, ne-au evaluat, ne-au spus pe ce drum să o luăm şi care sunt rezultatele pe care trebuie să le obţinem. Şi, în momentul în care nu am procedat exact aşa cum ne-au zis, au apărut şi consecinţele – dezaprobare, pedepse, diverse restricţii impuse acasă, la şcoală sau în comunitate. Este vorba despre succesele pe care ne-au învăţat să le gestionăm în felul lor.

Ne amintim de aceste succese fiindcă au făcut tot posibilul să le recunoască. Fiindcă părinţii noştri au zâmbit şi ne-au spus „bine”, ”bravo” sau „excelent”. Fiindcă profesorii ne-au lăudat, iar noi am promovat şi am absolvit. Fiindcă familiile şi prietenii au organizat petreceri şi ne-au dat cadouri. Fiindcă şefii noştri ne-au plătit, ne-au promovat, ne-au lăudat şi ne-au acordat diverse bonusuri. Fiindcă piaţa a spus că avem succes atunci când ne-a emis un card de credit cu sume de bani pe care am început să le cheltuim la început regulat, apoi excesiv, pe lucruri despre care ei credeau că ne vor ajuta să simţim că avem succes – anumite haine, piese de mobilier, maşini, bijuterii, case, stil de viaţă şi vacanţe. Ideea principală este următoarea: consumăm produsele pe care ei vor să le consumăm. Şi plătim pentru ele la timp. Sau – şi mai avantajos pentru ei – nu achităm la timp şi plătim şi dobândă. Acestea sunt succesele pe care ei le apreciază şi le recompensează.

însă nu ai făcut mereu doar ceea ce au vrut ceilalţi – departe de tine această idee. Fără îndoială că uneori ai dat dovadă de încăpăţânare sau de insistenţă şi ai procedat aşa cum ţi-ai dorit, ajungând să ai experienţe pe care ei nu voiau ca tu să le ai. Şi în ciuda pedepselor, a dezamăgirii, a furiei, a supărării şi a privilegiilor pierdute, ai continuat să mergi mai departe în felul tău propriu.

De ce nu îţi aduci aminte de aceste succese, cele pe care ei nu le-au recunoscut? Şi pe care nici tu nu le-ai celebrat? În momentul în care ai scotocit printre amintiri, nu au ieşit la suprafaţă. Nu au fost niciodată etichetate ca succese. De fapt, multe dintre „succesele” tale au fost considera te eşecuri – uneori chiar foarte mari, cauzate de faptul că nu ai reuşit să le urmezi regulile. De a nu-ţi dori ceea ce doreau ei pentru tine. De a nu fi apelat la metodele şi planificările lor. De a nu trăi propriile lor vise. Aşa că milioane de experienţe de succes pe care le-ai avut stau pitite undeva în memorie, inaccesibile şi nefolosite. Fără să se bucure nimeni de ele.

De ce este acest lucru important acum? Fiindcă acele „succese nerecunoscute” te seacă de energie şi îţi reduc încrederea în tine şi în propriul viitor. Fiindcă dacă vei continua să depinzi de alţii ca să îţi recunoască reuşitele înseamnă că nu poţi resimţi succesul personal – decât dacă ei sunt de acord. Nu îţi poţi urma propriile vise în condiţiile în care le gestionezi aşa cum cred alţii de cuviinţă.

Oamenii de mare succes nu mai au de mult nevoie ca alţii să le creeze, să le gestioneze şi să le recunoască succesele. Au preluat ei înşişi această responsabilitate. Ei singuri îşi creează visele. Ei sunt cei care conduc procesul, zi de zi, pas cu pas. Şi ei sunt cei care le recunosc şi le celebrează. Exact acest lucru vei învăţa şi tu să faci, pas cu pas.

1 Depăşirea capcanei succesului:

de ce este recunoaşterea meritelor primul pas?

Recunoaşterea eliberează energia pe care am investit-o într-un plan, sarcină sau proiect, astfel încât ea să devină disponibilă pentru tot ceea ce vrem să facem în continuare – pentru ca tranzacţia să fie completă. Şi primim înapoi nu numai energia pe care am alocat-o, ci chiar şi mai multă - ca şi cum am beneficia de dobândă la banii pe care i-am depus la bancă. Expresii precum „Mulţumesc”, „Foarte bine” sau „Da, am reuşit” reprezintă o parte esenţială a procesului aferent obţinerii succesului.

Fără recunoaştere, mergem înainte, dar energia nu circulă odată cu noi, ci se scurge probabil pe ici, pe colo. Aproape la fiecare seminar cineva ne împărtăşeşte un lucru nerecunoscut, care îl ţine permanent pe loc. Un părinte care nu a spus niciodată „Sunt mândru de tine”. Un prieten sau un partener de viaţă care nu a rostit nicicând „Îmi pare rău”. Unul dintre motivele pentru care oamenii se opresc din visat este că nu mai au suficientă energie ca să viseze mai departe.

Recunoaşterea atrage după sine încredere. De fiecare dată când ne confruntăm cu situaţii noi, creierul nostru scotoceşte automat şi subconştient în amintiri, comparând trecutul cu prezentul. Dacă

Pag. 17 – 21