Eroul cu o mie de chipuri :. Joseph Campbell :. Herald :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

-17%

Eroul cu o mie de chipuri

» Coperta

Privită ca o carte, este minunat să o citeşti; văzută ca iluminare în privinţa condiţiei umane, este o revelaţie.

Autor: Joseph Campbell

Editura: Herald

Colecţia: Spiritualitate (Herald)

Afişat de 21914 ori.

Cotaţie articol: excelent (5/5; 1 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	50.00 RON

	•Reducere:	17%
	•Preţ site:	41.50 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

PROLOG

MONOMITUL

1. MIT ŞI VIS

Fie că stăm şi ascultăm cu amuzament reţinut poveştile fantastice ale unui vrăjitor cu ochi roşii din Congo, fie că citim fascinaţi traducerile versetelor mistice ale lui Lao-tse; fie că din când în când reuşim să înţelegem vorbele de duh ale lui Toma D’Aquino sau că din senin înţelegem semnificaţia unei legende stranii a eschimoşilor, întotdeauna ceea ce redescoperim este acea unică poveste, mereu aceeaşi, deşi îşi schimbă mereu forma, o poveste care ne dă impresia persistentă şi provocatoare că avem încă mult de experimentat, mult mai mult decât va fi vreodată cunoscut sau spus.

Pretutindeni în lume, indiferent de timp şi de circumstanţe miturile oamenilor au înflorit. Ele au fost inspiraţia vie a tot ceea ce a reieşit din activitatea trupului şi a minţii umane. Nu aş exagera dacă aş spune că mitul este poarta secretă prin care energiile nesecate ale cosmosului pătrund în manifestările culturale ale oamenilor. Religiile, filosofiile, artele, formele sociale create de omul preistoric şi istoric, primele descoperiri tehnologice şi ştiinţifice, visele din timpul somnului, toate acestea se nasc din inelul magic, fundamental, al mitului.

Minunea vine din faptul că puterea de a mişca şi inspira centrii profunzi ai creativităţii rezidă în cele mai simple poveşti pentru copii – aşa cum aroma oceanului se regăseşte în fiecare picătură sau cum întreg misterul vieţii se află chiar şi într-un ou de purice. Pentru că simbolurile mitologiei nu sunt fabricate; ele nu pot fi ordonate, inventate sau reprimate definitiv. Ele sunt producţii spontane ale psihicului şi fiecare are înăuntrul său grăuntele nealterat al propriei sale puteri.

Care este secretul acestor imagini eterne? Din ce profunzime a minţii derivă ea? De ce în spatele variatelor veşminte, mitologia este pretutindeni la fel? Şi ce vrea ea să ne înveţe?

Astăzi, mulţi oameni de ştiinţă contribuie la analiza acestui mister. Arheologii cercetează ruinele din Irak, Honan, Creta şi Yucatan. Etnologii studiază ostiacii de pe râul Ob sau bubii lui Fernando Po. O întreagă generaţie de orientalişti ne-a dezvăluit recent scrierile sacre ale Orientului, precum şi sursele pre-ebraice ale Sfintei Scripturi. Şi în tot acest timp, mulţi alţi savanţi au dezvoltat cercetările în domeniul psihologiei populare – începând cu secolul trecut – căutând să stabilească bazele psihologice ale limbajului, mitului, religiei, dezvoltării artei şi a codurilor morale.

Cu toate acestea, cele mai uimitoare au fost revelaţiile apărute din clinicile psihiatrice. Scrierile curaj oase şi revoluţionare ale psihanaliştilor au devenit indispensabile celor care studiază mitologia deoarece, indiferent de ce s-ar putea crede despre interpretările detaliate şi de cele mai multe ori contradictorii ale anumitor cazuri sau problematici, Freud, Jung şi urmaşii lor au demonstrat irefutabil că logica, eroii şi acţiunile mitice au supravieţuit chiar şi în timpurile noastre. în absenţa unei mitologii generale active, fiecare dintre noi are propriul său panteon secret în vise, nerecunoscut, rudimentar şi totuşi, în ascuns, potent. Cea mai recentă încarnare a lui Oedip sau povestea de dragoste din Frumoasa şi Bestia aşteaptă şi în după-amiaza aceasta la semafor, la intersecţia Străzii 42 cu Strada 5.

Am visat (îi scria un tânăr american autorului unui articol de ziar) că reparam ţigla de pe acoperiş. La un moment dat am auzit vocea tatălui meu care mă striga de jos. Brusc, m-am întors să-I aud mai bine şi, în timp ce m-am răsucit, am simţit cum ciocanul mi-a scăpat din mână, a alunecat pe panta acoperişului şi a dispărut dincolo de margine. Apoi am auzit o bufnitură grea, de parcă s-ar fi prăvălit corpul unui om.

Înspăimântat, am coborât pe scară. Jos, l-am văzut pe tata întins la pământ, mort, cu faţa plină de sânge. Eram distrus şi am început s-o strig pe mama, printre suspine. Atunci ea a ieşit din casă şi m-a luat în braţe. „Fii liniştit, fiule, a fost un accident“ mi-a spus ea. „Ştiu că tu o să ai grijă de mine, chiar dacă el nu mai este.“ Şi în timp ce mă săruta, m-am trezit.

Sunt cel mai mare copil din familie şi am 23 de ani. M-am despărţit de soţie acum un an. Cumva, nu ne înţelegeam. Îmi iubesc ambii părinţi foarte tare şi n-am avut niciodată probleme cu tata, în afara faptului că el a insistat să mă întorc acasă la soţie şi eu nu am putut să fiu fericit alături de ea. Şi nu voi putea fi vreodată.

Soţul al cărui mariaj a eşuat, ne destăinuieşte aici, cu o inocenţă minunată, că în loc de a scoate la suprafaţă energiile sale spirituale pentru a-şi rezolva problemele din căsnicie, el s-a adăpostit în alcovurile ascunse ale imaginaţiei sale, în această situaţie de acum ridicolă şi anacronică a primei şi singurei sale implicări emoţionale – triunghiul tragicomic al copilăriei – fiul împotriva tatălui, luptându-se pentru a dobândi dragostea mamei. Aparent, dispoziţiile cele mai statornice ale psihicului uman derivă din faptul că omul, dintre toate animalele, este fiinţa care stă cel mai mult timp la sânul mamei. Fiinţele umane se nasc prea repede; ele nu sunt pe deplin dezvoltate şi sunt nepregătite pentru a face faţă lumii. Prin urmare, apărarea lor în faţa unui univers plin de pericole este mama, sub protecţia căreia perioada intrauterină este prelungită. Astfel, copilul dependent şi
mama sa constituie o unitate duală chiar şi după câteva luni de la catastrofa naşterii. Această unitate apare nu doar la nivel fizic, ci şi la cel psihologic. Orice absenţă prelungită a părintelui provoacă în copil tensiune şi impulsuri de agresivitate. De asemenea, când mama este obligată să limiteze libertatea de acţiune a copilului, ea trezeşte în el reacţii agresive. Aşadar, primul element al ostilităţii copilului este identic cu primul element al dragostei sale, iar primul său ideal (care mai apoi e reţinut ca o bază subconştientă a tuturor imaginilor ce ilustrează extazul, adevărul, frumuseţea şi perfecţiunea) este reprezentat de unitatea duală dintre Madonna şi Bambino.

Tatăl, mai puţin norocos, reprezintă prima intruziune radicală a unui alt element de realitate în beatitudinea acestei reafirmări lumeşti a stării de graţie din pântece. Astfel, înainte de toate, tatăl este perceput ca un duşman. Lui i se transferă acuzaţiile de agresivitate care au fost ataşate iniţial „răului” sau mamei absente, în timp ce dorinţa ataşată „binelui” sau mamei prezente, protectoare şi hrănitoare, rămâne în mod normal a mamei. Această distribuţie infantilă a impulsurilor morţii (thanatos: destrudo) şi iubirii (eros: libido) construieşte fundaţia a ceea ce este cunoscut astăzi ca fiind complexul lui Oedip, complex pe care Sigmund Freud l-a indicat acum 50 de ani ca fiind marea cauză a eşecului nostru din viaţa adultă de a ne comporta ca fiinţe raţionale. Dr. Freud spunea: „Regele Oedip, cel care l-a ucis pe tatăl său Laios şi s-a căsătorit cu mama sa Iocasta, ne arată împlinirea dorinţelor propriei noastre copilării. Dar, fiind mai norocoşi ca el, am reuşit, în situaţia în care nu am devenit psihonevrotici, să ne detaşăm impulsurile sexuale de mamă şi să uităm starea de gelozie resimţită împotriva tatălui nostru”; Tot Freud scrie că: „Fiecare tulburare patologică a vieţii sexuale poate fi privită ca un blocaj în dezvoltare”.

[ ... ] În vis,

Mulţi s-au văzut cu a lor mamă-n aşternut.
Când temeri d-astea n-ai, rabzi viaţa mai uşor.

Legământul deznădăjduit al soţiei îndrăgostitului, ale cărei sentimente, în loc să se maturizeze, rămân fixate în fantasmele copilăriei timpurii, poate fi judecat prin aparenta absurditate a unui alt vis modern; şi aici începem să simţim că într-adevăr intrăm pe tărâmul mitului antic, dar care are o desfăşurare bizară.

Am visat (scria o femeie tulburată) că un cal mare şi alb mă urmărea oriunde mă duceam. Mi-era teamă de el şi încercam să-l îndepărtez. Am privit înapoi să văd dacă încă mă urmărea şi din senin se transformase în bărbat. l-am spus să intre într-o frizerie şi să-şi tundă coama, ceea ce a şi făcut. Atunci când a ieşit, arăta exact ca un bărbat, cu excepţia faptului că avea copite şi faţă de cal. Se ţinea după mine oriunde mă duceam. Apoi s-a apropiat de mine şi m-am trezit. Sunt o femeie măritată, am 35 de ani şi doi copii. Sunt măritată de 15 ani şi sunt sigură că soţul îmi este fidel”.

Inconştientul suscită în minte tot felul de creaturi ciudate, terori şi imagini înşelătoare – fie că ele apar în vise, la lumina zilei sau în tulburarea mintală. Pentru că regatul oamenilor, sub nivelul prin comparaţie ordonat al micului sălaş pe care îl numim conştiinţă, coboară adânc în peşterile nebănuite ale lui Aladin. Acolo nu se află doar bijuterii preţioase, ci şi periculosul djinn: puterile psihologice incomode sau reprimate pe care nu ne-am gândit sau pe care nu am avut niciodată curajul să le integrăm în propriile noastre vieţi. Pe de o parte, ele pot rămâne nebănuite, iar, pe de altă parte, un cuvânt întâmplător venit la momentul potrivit, mireasma unui loc special, gustul ceaiului sau o privire pot atinge un izvor magic şi imediat mesageri periculoşi încep să apară în creierul nostru. Aceşti mesageri sunt periculoşi deoarece ameninţă structura fundamentală de securitate pe care ne-am edificat noi înşine şi familiile noastre. Totodată emană o fascinaţie demonică, deoarece aduc cu ei cheile ce pot deschide întregul tărâm al aventurii descoperirii de sine, atât de râvnită şi de temută. Distrugerea lumii pe care am construit-o şi în care trăim şi, odată cu ea, distrugerea

Pag. 7 – 12

A apărut în: 2013-11

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro