www.FotoMars.ro

CAPITOLUL UNU

DRAMA COPILULUI DOTAT ŞI CUM AM AJUNS PSIHOTERAPEUT

Experienţa ne-a învăţat că avem o singură armă ce ne stă mereu la dispoziţie în lupta împotriva bolii mentale: descoperirea emoţională a adevărului despre istoria unică a copilăriei noastre. Este posibil, aşadar, să ne eliberăm cu totul de iluzii? Istoria demonstrează că ele se furişează peste tot, că fiecare viaţă este plină de ele – poate pentru că adevărul ni se pare adesea insuportabil. Cu toate acestea, adevărul este esenţial într-o asemenea măsură, încât pierderea lui se plăteşte scump, luând forma unei boli grave. Pentru a deveni întregi, trebuie să încercăm, parcurgând un proces îndelungat, să ne descoperim adevărul personal, un adevăr care poate provoca durere înainte de a ne oferi o nouă sferă a libertăţii. În schimb, dacă alegem să ne mulţumim cu „înţelepciunea” intelectuală, vom rămâne în sfera iluziei şi a autoamăgirii.

Răul care ni s-a făcut în copilărie nu poate fi înlăturat, întrucât nu putem schimba nimic din trecutul nostru. Putem, totuşi, să ne schimbăm pe noi înşine. Ne putem reface pe noi şi ne putem câştiga integritatea pierdută, alegând să acordăm mai multă atenţie cunoaşterii înmagazinate înăuntrul corpurilor noastre şi devenind mai conştienţi de această cunoaştere.

Această cale, deşi nu este deloc uşoară, reprezintă singura modalitate prin care putem lăsa în spate în cele din urmă închisoarea invizibilă şi crudă a copilăriei noastre. Devenim liberi transformându-ne din victime inconştiente ale trecutului în indivizi responsabili în prezent, conştienţi de trecutul nostru şi capabili, astfel, să trăiască împreună cu acesta.

Majoritatea oamenilor fac exact invers. Fără să realizeze că trecutul le determină în mod constant acţiunile prezente, evită să înveţe ceva din istoria lor. Ei continuă să trăiască în situaţia refulată din copilărie, ignorând faptul că aceasta nu mai există. Continuă să se teamă şi să evite pericole care, chiar dacă au fost cândva reale, lucrul acesta nu a durat mult. Sunt conduşi de amintiri inconştiente, de sentimente şi nevoi refulate care determină aproape orice fac sau nu reuşesc să facă.

Refularea abuzului brutal trăit în copilărie îi determină pe mulţi oameni să îşi distrugă propriile vieţi şi pe ale altora. Cu o sete inconştientă de răzbunare, se pot angaja în acte de violenţă, distrugând case şi afaceri şi atacând fizic alţi oameni, folosind aceste acte pentru a ascunde adevărul de ei înşişi şi pentru a evita sentimentul de disperare al copiilor chinuiţi care au fost cândva. Astfel de acte sunt comise frecvent În numele „patriotismului” sau credinţelor religioase.

Alţi oameni continuă în mod activ tortura suportată cândva de ei înşişi intrând în cluburi autoflagelante de orice fel şi adoptând practici sado-masochiste. Ei consideră astfel de activităţi „eliberatoare”. Femeile care permit să le fie găurite sfârcurile pentru a îşi pune cercei în aceste locuri pot poza apoi pentru fotografii ce se publică în ziare, spunând cu mândrie că nu au simţit nicio durere când au făcut acest lucru, ba chiar că li s-a părut distractiv. Nu este cazul să ne îndoim de adevărul afirmaţiilor acestor femei; au fost obligate de timpuriu să înveţe să nu simtă durerea, iar în prezent ar merge oricât de departe, pentru a nu simţi durerea fetiţei care a fost odată exploatată sexual de tatăl ei, şi trebuie să îşi imagineze că a fost distractiv pentru ea.

Durerea refulată se poate arăta într-un mod mai discret, ca în cazul unei femei, abuzată sexual în copilărie, care şi-a negat realitatea copilăriei şi, pentru a nu simţi durerea, fuge permanent de trecut, folosindu-se de bărbaţi, alcool, droguri sau realizări. Ea are nevoie de un fior permanent, pentru a ţine plictiseala la distanţă; nu îşi poate permite niciun moment de linişte, în timpul căruia să poată simţi singurătatea arzătoare a experienţei copilăriei, căci se teme de acest sentiment mai mult decât de moarte. Va continua să fugă, dacă nu învaţă că a conştientiza vechile sentimente nu este ceva fatal, ci eliberator.

Refularea durerii din copilărie influenţează nu numai viaţa unui individ, ci şi tabuurile întregii societăţi. Parcursul obişnuit al biografiilor ilustrează acest fapt într-un mod foarte clar. Citind biografiile artiştilor faimoşi, de exemplu, rămânem cu impresia că vieţile lor au început la pubertate. Înainte de aceasta, ni se spune, ei au avut o copilărie „fericită”, „plină de mulţumiri” sau „netulburată” ori una „plină de privaţiuni” ori „foarte stimulatoare”. Dar cum a fost cu adevărat o anumită copilărie nu pare să îi intereseze pe aceşti biografi – de parcă rădăcinile unei vieţi întregi nu ar fi ascunse şi întreţesute în copilăria ei. Voi ilustra aceasta cu un exemplu simplu.

Henry Moore descrie în memoriile lui cum, pe când era copil, masa spatele mamei lui, ungându-l cu un ulei, pentru a-i ameliora durerile provocate de reumatism. Această lectură mi-a arătat deodată sculpturile lui Moore într-o altă lumină: femeile mari, înclinate, cu capete mici – puteam vedea acum în ele mama prin ochii băieţelului, cu capul ridicat deasupra, diminuat de perspectivă, iar spatele în faţa lui, aproape şi mărit extraordinar de mult.

Această interpretare poate fi irelevantă pentru mulţi critici de artă, dar mie îmi demonstrează cât de puternic se ancorează experienţele unui copil în inconştientul lui şi ce posibilităţi de expresie pot trezi în adultul care este liber să le lase în voie. Amintirea lui Moore nu are legătură un o întâmplare traumatică şi a putut astfel să supravieţuiască nealterată. Dar orice experienţe traumatizante din copilărie rămân ascunse şi încuiate în întuneric, iar cheia care ne-ar ajuta să înţelegem viaţa ce urmează este ascunsă odată cu ele.

Săracul copil bogat

Mă întreb uneori dacă va fi vreodată posibil să înţelegem cât de singuri şi părăsiţi am fost, când eram copii. Nu mă refer acum, în primul rând, la copiii de care nu s-a avut grijă în mod evident sau care au fost complet neglijaţi, şi care au fost mereu conştienţi de acest lucru sau, cel puţin, au crescut ştiind că aşa stau lucrurile. În afară de aceste cazuri extreme, există un număr foarte mare de oameni care intră în terapie cu credinţa (cu care au crescut) că au fost fericiţi şi protejaţi în copilărie.

Am avut de-a face foarte des cu oameni care erau lăudaţi şi admiraţi pentru talentele şi realizările lor, care au fost învăţaţi să îşi controleze intestinele şi vezica din primul an al vieţii lor şi care poate chiar de la vârsta de un an şi jumătate până la cinci ani, au fost ajutaţi să aibă grijă de fraţii lor mai mici. Potrivit opiniilor prevalente, aceşti oameni – mândria părinţilor lor – trebuie să aibă un simţ puternic şi stabil al siguranţei de sine. Dar lucrurile stau exact invers. Ei se descurcă bine, chiar excelent, în orice întreprind: sunt admiraţi şi invidiaţi; au succes de fiecare dată când vor – dar în spatele tuturor acestora se află ascunsă depresia, un sentiment de gol şi alie-

Pag. 7 – 11