Știu un om întru Hristos

Cartea de față este expresia celei mai adânci re cunoștințe pe care o aduc lui Dumnezeu și Starețului Sofronie. Am scris-o cu un dor nespus, cu o dragoste fără de margini și cu cea mai adâncă străpungere.

Titlul cărții, Știu un om întru Hristos, este preluat de la Apostolul Pavel, care, referindu-se la propria-i experiență din descoperire, vorbește despre sine la persoana a III-a. Am ales acest titlu deoarece Starețul Sofronie a avut o experiență asemănătoare cu a Sfântului Apostol Pavel și ar fi putut rosti el însuși aceste cuvinte apostolice: „Știu pe un om întru Hristos... (sau în trup, nu știu; sau afară de trup, nu știu; Dumnezeu știe), că s-a răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Corinteni 12:2). Această experiență din descoperire a fost trăită și de Starețul Sofronie, precum se va putea încredința cititorul parcurgând această carte. A trăit extazul, a fost răpit la al treilea cer și în Rai, trăind multe experiențe ale Luminii nezidite.

Atunci când mă apropiam de el, simțeam că mă aflu înaintea unui mare chip, asemenea Apostolului Pavel, Sfântului Simeon Noul Theolog sau Sfântului Grigorie Palama...

Binecuvântarea Preafericitului Bartholomeu, Patriarhul Ecumenic

Nota redactorului. Pentru înțelesul ascetic al cuvintelor

Cuvânt înainte la ediția în limba română

Cuvânt înainte la ediția în limba greacă

Introducere

Partea întâi.

Autobiografie duhovnicească

I. Starețul Sofronie, cel cu Har dăruit

   1. Theologia Starețului Sofronie

II. „Autobiografie duhovnicească”

   1. Învățătura Bisericii – rod al experienței  

   2. „Lucrări minunate”

   3. Concluzie

III. „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”

1.Întâlnirea și convorbirea cu Balfour

2. Gânduri pe marginea cărții Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu

3. Elemente autobiografice

Partea a doua.

Viața cotidiană – slujirea pastorală

I. Starețul Sofronie în viața de zi cu zi

II. Theolog și păstor

Întâlnirile cu Starețul Sofronie și cuvintele pe care le-am primit de la el

Anul 1976

Anul 1977

Anul 1978

Anul 1979

Anul 1980

Anul 1981

Anul 1982

Anul 1983

Anul 1984

Anul 1985

Anul 1988

Anul 1991

III. Din cuvintele Starețului Sofronie

Epilog

Cuvânt de laudă la Starețul Sojronie, Isihasiul și Theologul

Anexă. Referințe prin timp

I. Starețul Sofronie, cel cu Har dăruit

Printre marii Părinți-Stareți ai veacului al XX-lea este socotit neîndoielnic și Arhimandritul Sofronie Saharov. De-a lungul timpului l-am numit isihast și theolog, deoarece cu adevărat se distinge prin aceste două mari harisme.

Nepot (după frate) al vrednicului de pomenire Stareț și fiu al său duhovnicesc, Ieromonahul Nicolae Saharov înfățișează, într-o lucrare închinată Starețului, marea însemnătate și vrednicie a Starețului Sofronie. La începutul acestui text vorbește despre influența universală a cuvântului Starețului, deoarece Părintele Sofronie este un „fenomen universal”, și oricine se poate minuna de „aplecarea sa spre universalitate”. „Cărțile lui s-au tradus în peste douăzeci de limbi, acoperind toate continentele pământului. Scrierile sale dau un răspuns plin de însuflare unei categorii de cititori de-o mare diversitate: de La necunoscătorii în ale theologiei până la cei ale căror căutări se situează la cel mai înalt nivel academic; de La o băbuță simplă din Rusia până La un om de știință renumit dintr-o universitate apuseană „3. Iar aceasta se datorează, după cum explică Părintele Nicolae, faptului că Starețul s-a făcut „tuturor toate”, după chipul Apostolului Pavel (1 Corinteni 9:22).

În continuare, oferind o prezentare de ansamblu a personalității Starețului, autorul scrie: „Întâmplările simple din biografia Părintelui Sofronie relevă universalitatea personalității sale, care pe toate le îmbrățișează. Parcursul vieții lui acoperă aproape întreg veacul al XX-lea. Născut în Rusia, a trăit apoi în Apus. Provenind dintr-o familie de orășeni, și-a început cariera ca pictor. Primind o educație creștină în copilărie, a avut și anumite experiențe legate de misticismul oriental. S-a cufundat în creuzetul cultural al inteligenței rusești și, după ce a trăit experiența faimei ca artist de succes la Paris, a părăsit cele lumești, viețuind ca simplu monah într-o mănăstire, iar mai apoi ca pustnic, în deplină sărăcie. Ca preot, a continuat să slujească mii și mii de oameni, deschizându-și astfel propriul sine către universul personal al acestora.

Starețul Sofronie s-a născut în Moscova, la 22 septembrie 1896, și a studiat la Academia de Arte Frumoase între anii 1915 și 1917 și la Facultatea de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova între anii 1920 si 1921. În continuare, a trăit la Paris între anii 1922 și 1925, după care a trecut, pentru scurtă vreme, prin Italia și Berlin. S-a retras apoi în Sfântul Munte, între anii 1925 și 1947, nevoindu-se mai întâi în Mănăstirea rusească a Sfântului Panteleimon, apoi, ca sihastru, la Karoulia și în peștera Sfintei Treimi, aproape de Mănăstirea Sfântului Pavel. S-a reîntors la Paris și a rămas acolo între anii 1947 și 1959. În 1959 a plecat în Anglia, în districtul Essex, unde a zidit Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Aici a și adormit întru Domnul la 11 iulie 1993, la adânci bătrâneți, în vârstă de 97 de ani. A trăit aproape un secol, trecând de-a lungul vieții sale prin multe stări sociale, duhovnicești si universal-umane.

1. Theologia Starețului Sofronie

Mulți theologi și monahi au văzut în persoana Starețului Sofronie cel mai însemnat chip patristic al epocii noastre.

Monahul aghiorit Theoclit Dionisiatul mi-a spus: „Dacă există astăzi un mare isihast care a trăit până în adâncuri isihasmul ortodox și, ceea ce este și mai important, care poate să-l exprime în scris, comparându-l cu alte tradiții, acesta este Starețul Sofronie”. Căci nu este de ajuns să fie cineva isihast și să fi văzut Lumina nezidită, ci este nevoie să aibă și calități intelectuale și o anumită formare culturală pentru a putea să exprime și să transmită theologic experiența din descoperire și isihasmul în cele mai fine amănunte, si să deosebească această experiență de intelectualismul filosofic și de alte experiențe cu caracter antropocentric.

Ceea ce este caracteristic Marilor Părinți ai Bisericii și îi deosebește de mulți alți sfinți ieromonahi sau monahi este faptul că au avut o experiență personală a lui Dumnezeu, au ajuns la îndumnezeire, dar au avut și daruri intelectuale însemnate, fiind înzestrați cu „capacitate intelectuală” și cunoscând, de asemenea, cultura epocii lor. Astfel, au fost capabili pe de o parte să exprime această experiență, iar pe de alta să-i înfrunte pe feluri ții eretici ai vremii lor.

Așa putem înțelege și diferența dintre Marele Athanasie, cel care la Sinodul I Ecumenic era doar un tânăr diacon, și Sfântul Spiridon și Sfântul Nicolae, care la rândul lor au participat la Sinodul 1 Ecumenic ca episcopi. Toți trei avuseseră experiența lui Dumnezeu și cunoșteau că Logosul, Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, este nezidit, nu zidit – dar numai Marele Athanasie a putut să înfrunte prin dialog erezia lui Arie, care se fundamenta pe principii filosofice.

Părintele Ioannis Romanidis, care îl prețuia foarte mult pe Starețul Sofronie, arăta că, potrivit Tradiției patristice, există două energii-lucrări ale sufletului: una a minții (nous), și una a cuvântului-intelectului (16gos-dianoia). Prin mintea-nous dobândim cunoașterea lui Dumnezeu, pe când prin intelect dobândim cunoașterea lumii simțite și putem exprima experiența minții-nous. Când aceste două energii sufletești funcționează bine, atunci ele se mișcă în paralel.

Astfel, după măsura lucrării minții-nous și a intelectului, oamenii se împart în patru categorii. Primei categorii îi aparțin „cei care au reușite intelectuale sărace, dar urcă la cea mai înaltă măsură a desăvârșirii noetice’” – adică anumiți monahi simpli, dar purtători ai unei mari experiențe duhovnicești. În cea de-a doua categorie se află „cei care au cele mai înalte reușite intelectuale, dar cad pe un plan de jos, sau chiar pe planul cel mai de pe urmă al nedesăvârșirii noetice” – aici se situează filosofi, oameni de știință și profesori de nivel academic. În cea de-a treia categorie se regăsesc „cei ce ajung la desăvârșite reușite intelectuale, și la desăvârșirea noetică” – precum Marii Părinți ai Bisericii. În cea de-a patra categorie se află „cei care au calități și reușite intelectuale medii, iar inima le este împietrită” – adică majoritatea oamenilor”. Cu siguranță, după propria mea părere, ca și a multor altora, Starețul Sofronie a aparținut celei de-a treia categorii, de vreme ce a ajuns la o înaltă treaptă a experienței lui Dumnezeu, învrednicindu-se în repetate rânduri de vederea Luminii nezidite; și, fiind totodată înzestrat cu o mare și remarcabilă capacitate intelectuală, a reușit să exprime această uriașă experiență pe care o dobândise în viața sa duhovnicească.

Desigur, trebuie menționat că una este a avea experiența lui Dumnezeu – la care se ajunge prin curățirea inimii de patimi și prin luminarea minții, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu și prin lupta personală a fiecărui om – și cu totul alta sunt înzestrările intelectuale și celelalte harisme pe care le are omul, precum și experiența lui generală de viață. Nici un om nu poate ajunge la îndumnezeire prin darurile sale intelectuale; acestea, la fel ca și cultura și formarea personală, îi sunt de ajutor doar la nivelul exprimării experienței duhovnicești și înfruntării ereticilor, care vorbesc despre Dumnezeu folosindu-se de filosofie. Vedem aceasta la toți sfinții încercați.

Spre exemplu, studiind textele Sfintelor Evanghelii, observăm că Evangheliștii au avut o cunoaștere personală a lui Hristos, dar fiecare, în funcție de darurile și formarea sa, a exprimat în mod diferit această experiență. Astfel, se observă o deosebire în felul de exprimare și de expunere a faptelor în cele patru Evanghelii. Sfinții Evangheliști Matei și Marcu descriu într-un mod foarte simplu evenimentele, Sfântul Evanghelist Luca se distinge prin cultura și cunoștințele sale medicale, iar Sfântul Evanghelist Ioan se caracterizează printr-o theologie înaltă, care este totodată și rodul harismelor sale deosebite.

De aceea spunem că una este ce-ul Revelației, și alta este cum-ul ei. Ce-ul, cu alte cuvinte, conținutul Revelației, este dat de Dumnezeu, fiind de aceea și numit descoperire, în timp ce cumul, [adică forma în care este exprimată Revelația], îi aparține omului, cu harismele și calitățile sale firești, dăruite lui de Dumnezeu.

Pururea-pomenitul Părinte Ioannis Romanidis, urmând Tradiția apostolică și patristică, a înfățișat acest lucru în felul următor: Sfântul văzător-de-Dumnezeu ajunge la măsura cea mai înaltă a Descoperirii, care este Cincizecimea, și vede în chip nevăzut, aude în chip neauzit și înțelege în mod de neînțeles pe Dumnezeu. În esență, Părintele Ioannis reia aici cele scrise de Sfântul Simeon Noul Theolog, anume că „sfinții văd în chip nevăzut frumusețea Lui cea nespusă, ating fără de atingere, înțeleg în chip neînțeles chipul Lui de neînchipuit, forma cea fără de formă nefelurit împodobită întru vederea cea nevăzută și întru frumusețea cea necompusă’”. Pe parcursul acestei experiențe, văzătorul-de-Dumnezeu trăiește ‚cuvintele și înțelesurile cele nezidite, precum scrie și Sfântul Apostol Pavel: „Știu pe un om intru Hristos, mai înainte cu patrusprezece ani, (sau în trup, nu știu; sau afară de trup, nu știu; Dumnezeu știe), că sa răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Și știu pe acest om (sau în trup, nu știu, sau afară de trup, nu știu; Dumnezeu știe) că sa răpit în Rai și a auzit cuvinte de nespus, care nu este slobod omului a le grăi” (II Corinteni 12:2-4).

Mai apoi însă, când vrea să exprime această experiență spre folosul fiilor duhovnicești sau pentru a înfrunta învățăturile eretice ale feluriților theologi ce filosofează, văzătorul-de-Dumnezeu transpune aceste cuvinte și înțelesuri de negrăit [nezidite] în cuvinte, înțelesuri și chipuri zidite.

Vedem aceasta în viața și învățătura Starețului Sofronie. El însuși, prin Harul lui Dumnezeu, dar și datorită dispoziției sale personale și însetării care îl caracteriza, a dobândit o experiență și o cunoaștere a lui Dumnezeu rar întâlnite. În cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este – care constituie, am putea spune, autobiografia sa duhovnicească – se pot întâlni multe asemenea experiențe dumnezeiești. Mai apoi, pentru a-i îndruma pe fiii săi duhovnicești, dar și pentru a face o delimitare clară între experiența duhovnicească pe care o are un theolog văzător-de-Dumnezeu și construcțiile intelectuale ale unui theolog ce filosofează ca om de știință, precum și pentru a distinge între experiența duhovnicească a Bisericii Ortodoxe și oricare altă experiență de tip apusean sau oriental, a înfățișat această experiență duhovnicească folosind lexicul pe care îl dobândise în studiile sale. Astfel, în scrierile sale se observă, pe de o parte, marea harismă a vederii-lui-Dumnezeu, dăruită lui de Dumnezeu, iar pe de altă parte, felul în care a exprimat această mare experiență a sa.

Doi dintre fiii săi duhovnicești înfățișează acest parcurs: Ieromonahul Nicolae Saharov, în textul Formarea theologică a Părintelui Sofronie Saharov (unul din capitolele tezei sale de doctorat – The Theology of Archimandrite Sophronyl), și Arhimandritul Zaharia Zaharou, în cartea sa Referințe la theologia Starețului Sofronie.

Să ne aplecăm puțin asupra acestor două trimiteri.

a. Formarea theologică a Starețului Sofronie Saharov

Ucenicul lui, leromonahul Nicolae Saharov, descrie elocvent curentele epocii care l-au influențat pe Stareț în formarea acestei experiențe dobândite cu Harul lui Dumnezeu. Vom reda și noi câteva din elementele care au jucat un rol însemnat în alcătuirea theologiei sale, cea izvorâtă din descoperire.

Cel dintâi element: Starețul Sofronie a trăit în cele mai de seamă centre culturale ale vremii sale.

Așa cum am menționat deja, Starețul Sofronie s-a născut la Moscova și a trăit în atmosfera creștină a societății rusești, caracterizată printr-o legătură simplă cu Dumnezeu, rugăciune și mersul duminică de duminică la biserică. Ca adolescent si tânăr, a fost martor și la tulburările sociale, de vreme ce a trăit în perioada Primului Război Mondial și a Revoluției rusești, cu urmările lor binecunoscute.

În continuare s-a stabilit la Paris, unde a luat contact cu atmosfera cultural-artistică a vremii, cunoscându-i și pe marii gânditori, filosofi și theologi ai vremii. După aceasta, a viețuit în Sfântul Munte, unde l-a întâlnit pe Sfântul Siluan, cel ce trăise experiențe ale vederii-lui-Dumnezeu și descoperiri dumnezeiești; a cunoscut aici toate formele de viețuire monahală, de la viața de obște până la cea mai extremă formă de isihasm, dobândind o bogată experiență și din slujirea de Părinte duhovnicesc al multor monahi. Sfântul Munte a fost hotărâtor pentru întreaga sa viață, lăsând o pecete adâncă asupra lui, după cum se poate vedea în scrierile sale și după cum ne-am încredințat cu toții, cei ce i-am stat în preajmă de-a lungul multor ani. La Paris s-a reîntors ca un theolog maturizat și cu experiență, în stare să discearnă deosebirile dintre theologia academică și cea isihastă; s-a aflat, de asemenea, în mijlocul disensiunilor din mediul bisericesc, pricinuite de regimul comunist din Rusia și de consecințele acestuia asupra vieții bisericești. În cele din urmă a viețuit în Anglia (unde a și adormit întru Domnul), călăuzind duhovnicește mii de oameni veniți din întreaga lume pentru a afla ajutor în căutările lor duhovnicești. Prin urmare, Starețul Sofronie a trăit atât în marile centre culturale, filosofice și intelectuale ale vremii sale, cât și în marile centre ale vieții duhovnicești ortodoxe.

Al doilea element: theologia Starețului Sofronie s-a plămădit din firea vieții sale lăuntrice și din marea sa căutare a lui Dumnezeu, manifestate printr-o sete duhovnicească neostoită – fapt ce constituie un dar rar întâlnit.

De la o vârstă fragedă a fost înrâurit de atmosfera puternic duhovnicească din casa părinților săi, atmosferă impregnată de rugăciune și dăruire către Dumnezeu, în care el însuși a primit mari daruri de la Dumnezeu. Starețul povestește cum, atunci când ieșea din biserică, în brațele mamei sale fiind, vedea două lumini: lumina soarelui – și o altă lumină, pe care abia mai târziu a conștientizat-o ca fiind Lumina nezidită. În anii adolescenței și ai tinereții sale, această viață lăuntrică s-a exprimat prin pictură și prin pomenirea intensă a morții, care l-a condus către misticismul oriental.

Ca pictor, Starețul Sofronie încerca să descopere o frumusețe eternă, taina fiecărui obiect văzut. Pentru el, arta era un puternic mijloc de a străbate prin realitatea prezentă, prin timp, spre noi orizonturi ale existenței. Aceste trăiri artistice aveau un caracter cvasi-mistic. Astfel, amintește o serie de experiențe de cădere din timp și contemplare a luminii inspirației artistice. Acest lucru îi va permite mai târziu să distingă fără greș între lumina naturală a minții omenești și Lumina cea nezidită.

Simțire a diferenței dintre ce este trecător și ce este nemărginit, dintre realitatea prezentă și adevărul cel veșnic, dimpreună cu însuflarea dată de Prea sfântul Duh i-au sporit darul pomenirii morții și setea de a fugi din cele vremelnice spre a le afla pe cele veșnice.

Pag. 31 – 37