Fericirile evanghelice în viața noastră
Pentru orice creștin, Fericirile rostite de către Domnul Iisus Hristos în Predica de pe Munte sunt o sumă esențială de repere ale vieții duhovnicești... |
9.00 8.10 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Pentru orice creștin, Fericirile rostite de către Domnul Iisus Hristos în Predica de pe Munte sunt o sumă esențială de repere ale vieții duhovnicești: citite cu luare-aminte și înțelese în profunzime, ele alcătuiesc îndreptarul deplin al virtuților, calea sigură a fiecărui credincios spre fericirea sa personală în vremelnicie și în veșnicie. Fericirile, care cuprind în puține cuvinte o învățătură atât de vastă, se înțeleg fără greșeală în sânul tradiției vii a Ortodoxiei, prin tâlcuirea celor care, în cei două mii de ani trecuți de la venirea lui Hristos pe acest pământ, le-au înțeles deplin trăindu-le pe de-a-ntregul. sfântul Ioan din Kronstadt, unul dintre sfinții cei mai cunoscuți și cei mai iubiți ai Ortodoxiei vremurilor din urmă, este unul dintre acești trăitori și învățători ai Bisericii. Cu limpezimea și simplitatea care-i împodobesc toate scrierile, el ne îndrumă, fără vorbe de prisos, spre veșnicul nostru rost pe calea cu adevărat Domnească a Fericirilor evanghelice. |
Cuprins:
Cuvântul întâi ... 5 Cuvântul al doilea ... 13 Cuvântul al treilea (rostit în Duminica Fiului Risipitor) ... 27 Cuvântul al patrulea (rostit în Duminica Ortodoxiei) ... 39 Cuvântul al cincilea ... 51 Cuvântul al șaselea ... 61 Cuvântul al șaptelea ... 71 Cuvântul al optulea ... 85 Cuvântul al nouălea ... 95 Cuvântul al zecelea ... 105 |
Fragment:
Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerurilor (Mt. 5, 3)
Începând duminica trecută, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vorbim despre căile către fericire pe care ni le-a arătat Domnul și am zis că aceste căi sunt cele nouă binecunoscute porunci ale Mântuitorului despre fericire, pe care El le-a rostit pe munte, am făgăduit că vom vorbi în duminica următoare despre pricina pentru care aceste spuse dumnezeiești ale Domnului Iisus Hristos se citesc ori se cântă la începutul Liturghiei, la vohodul mic, cu ușile împărătești deschise, și pentru care înaintea lor se cântă stihul: pomenește-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta, precum și despre însemnătatea vohod ului mic, a altarului și a ușilor împărătești. Așadar, de ce Fericirile se cântă ori se citesc la vohodul mic, la începutul Liturghiei? Iată de ce. Liturghia este pomenire a vieții pământești a lui Iisus Hristos, din scutece până la mormânt, de la înviere și până la înălțarea la cer. Altarul închipuie Împărăția cerurilor sau Raiul; ușile împărătești închipuie ușile Raiului sau ușile Împărăției cerurilor; deschiderea și închiderea acestor uși în vremea slujbei închipuie deschiderea și închiderea Împărăției cerurilor sau Raiului. Începutul Liturghiei închipuie începutul slujirii răscumpărătoare aduse de către Domnul Iisus Hristos neamului omenesc, pe când vohodul mic cu Evanghelia închipuie ieșirea Lui la propovăduirea Evangheliei și prima predică de pe munte, în care El îi fericește pe cei care împlinesc poruncile Lui și făgăduiește felurite răsplăți în ceruri celor care se nevoiesc pentru El în această lume. Când vedem ușile împărătești deschise ca și cum ar fi ușile Împărăției cerurilor și’ privim cu ochii inimii la Domnul, Care vine în chip de taină la vohodul mic, este firesc ca noi, cei pribegi pe acest pământ, surghiuniți din Rai, să ne rugăm Domnului la fel ca tâlharul cel înțelept: pomenește-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta. Cântarea sau citirea în aceste clipe a Fericirilor lui Hristos ne amintește atât de arătarea lui Iisus Hristos spre a propovădui lumii și de prima Lui predică de pe munte, cât și de virtuțile pe care fiecare dintre noi trebuie să le aibă pentru a se învrednici să intre în cerul deschis, în Raiul deschis prin Crucea Domnului. Prin acest ritual sfințit, Biserica pare să ne spună: „În Adam ați fost surghiuniți din Rai pentru păcate și ați pierdut fericirea, pentru care ați fost zidiți; Raiul v-a fost închis cu multe mii de ani în urmă, dar acum este deschis iarăși de către Fiul lui Dumnezeu: așadar, siliți-vă să intrați în el, fiindcă Împărăția cerurilor se ia cu silință, și silitorii o dobândesc pe ea (Mt. 11, 12) – iar pentru a intra în Împărăția cerurilor, care a fost deschisă prin Crucea Domnului, de la voi se cer însușirile și virtuțile următoare: sărăcia cu duhul, plânsul pentru păcate, blândețea, foamea și setea de dreptate, milostivirea, curăția inimii și celelalte; agonisiți-le, și veți fi în Rai. Iată înțelesul vohodului mic cu Evanghelia și a cântării Fericirilor evanghelice în timpul acestuia! Acum, să lămurim prima poruncă despre fericire. Fericiți cei săraci cu duhul, zice Domnul, că acelora este Împărăția cerurilor. Să ne mutăm cu gândul pe muntele fericirilor, pe care Domnul îi învăța pe cei adunați. Înaintea Sa stăteau ucenicii Lui și poporul care înseta de cuvântul Său. De ce acest popor Îl urmează neabătut, împreună cu ucenicii, pe Dumnezeiescul Învățător, și de ce însetează de cuvântul Lui? Deoarece își simt sărăcia duhovnicească, ticăloșia, și vor să acopere cu bogăția minții și a inimii lui Hristos sărăcia propriei lor minți și inimi, să primească de la bogăția milostivirii Lui bogăția iertării păcatelor și odihnă sufletelor lor, să-și lumineze cu lumina Lui sufletele, să ia pentru sufletele lor, prin credință, din izvorul cel pururea curgător al vieții Lui undele de viață făcătoare ale harului. Iată-i pe acei săraci cu duhul pe’ care îi fericește Cunoscătorul inimilor, cărora le dă Împărăția cerurilor, iată-i pe acei smeriți cărora Domnul le dă harul Său! Dar de ce nu sunt aici, împreună cu poporul, cărturarii și fariseii, acești învățați și învățători ai poporului evreiesc? De ce nu sunt preoții, bătrânii, căpeteniile? Deoarece aceștia nu-și recunosc sărăcia duhovnicească, ticăloșia, orbirea și goliciunea duhovnicească; ei se cred drepți, care n-au nevoie să învețe cuvântul dreptății de la Învățătorul Cel blând și smerit cu inima din Nazaret; ei cred că prin păruta lor dreptate au plăcut deja lui Dumnezeu și își închipuie că vor avea locurile de frunte în Împărăția Mesiei. Iată-i, fraților, pe acei trufași de care sunt departe fericirea adevărată și Împărăția cerurilor; sărmanii nu își dau seama că toată dreptatea lor este necurată înaintea lui Dumnezeu și nu își merită numele, fiindcă este pătrunsă de trufie și de slavă. deșartă, că sunt pui de vipere (Mt. 3, 7), fii ai mâniei lui Dumnezeu. Mă întorc acum spre voi, fraților. Cine sunteți voi, cei ce stați de față aici, în Sfânta Biserică, și luați aminte cu smerenie la cuvântul neputincios al unui propovăduitor lipsit de renume? Oare mulți sunt între voi cei înțelepți după trup, mulți sunt cei puternici, mulți sunt cei de neam bun? Cei mai mulți dintre voi, cei care mă ascultați acum, nu sunteți, oare, nebunii, neputincioșii și umilii acestei lumi? Dar mângâiați-vă, căci pentru voi – bineînțeles, și pentru toți cei de neam bun care stau cu smerenie aici de față – au fost rostite cuvintele Dumnezeiescului nostru Învățător, Domnului nostru Iisus Hristos: fericiți sunteți voi, cei săraci cu duhul, că a voastră este Împărăția cerurilor, deoarece voi, recunoscându-vă neștiința duhovnicească, păcătoșenia, neputințele voastre și binefacerile revărsate asupra voastră de Dumnezeu, ați venit acum și veniți totdeauna la biserică pentru a vă îmbogăți duhovnicește de la Dumnezeu, Cel bogat, pentru a primi iertarea păcatelor, sfințirea, pacea și libertatea sufletului, luminarea și curăția gândurilor, armele duhovnicești împotriva vrăjmașilor nevăzuți, ușurarea sau vindecarea unei boli sau a unui necaz sufletesc, ori poate vreți să dați mulțumită lui Dumnezeu pentru facerile Sale de bine. Dar unde sunt oamenii vestiți, învățați, bogați? Foarte puțini dintre aceștia se află aici. De ce? Fiindcă mulți dintre ei își spun în sinea lor: „Suntem bogați, ne-am îmbogățit, și nu ne trebuie nimic. Suntem învățați, ce să mai învățăm și de la cine? Avem multe bunuri de tot felul, nu ducem lipsă de nimic, ce să mai cerem de la Dumnezeu? Pentru toate suntem îndatorați doar nouă înșine, minții noastre, ostenelilor noastre, situației noastre, locului pe care îl ocupăm în lume: pentru ce și cui să mulțumim? Suntem păcătoși, zic ei, e adevărat, dar cine nu păcătuiește? Așa a fost făcut omul, cu ce e vinovat că așa e el?” – deși nu a fost deloc făcut așa, ci s-a făcut și rămâne așa fiindcă și-a folosit în chip rău libertatea voinței. Iată cum gândesc, cum judecă, cum vorbesc trufașii acestei lumi, care s-au îngroșat, s-au îngrășat și s-au umplut de grăsime (Deut. 32, 15). Departe este de aceștia Împărăția lui Dumnezeu! Vai vouă, celor ce sunteți sătui acum, zice Domnul, că veți flămânzi; vai vouă, bogaților, că ați primit mângâierea voastră (Le. 6, 24-25). Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerurilor. Ce înseamnă sărăcia cu duhul? Ați văzut și vedeți cu toții oameni ce sunt săraci trupește; de aceea, pentru a zugrăvi chipul sărăciei cu duhul o să zugrăvim mai întâi sărăcia trupească. Sărac este cel ce n-are nimic al său, cel ce așteaptă totul doar de la mila altora; acesta n-are bucata sa de pâine ca să își potolească foamea și nici băutura obișnuită a celor mai mulți ca să își potolească setea; n-are acoperiș sub care să-și plece capul dacă nu i se dau bani ca să tragă undeva; nu are haine dacă nu se va îndura vreun om milostiv să-i cumpere, sau chiar dacă are haină, are una veche, murdară, găurită, bună de nimic, de care voi nici să vă atingeți n-ați vrea; de toți e disprețuit, de toți este ocărât; este ca un gunoi, deși unii săraci sunt în ochii lui Dumnezeu ca aurul curățit în cuptor, cum a fost Lazăr din Evanghelie. Acum, să vedem care sunt trăsăturile corespunzătoare ale celui sărac cu duhul. Sărac cu duhul este omul care recunoaște neprefăcut că e sărac duhovnicește, că n-are nimic al său, care așteaptă totul de la milostivirea lui Dumnezeu, care-i încredințat că nu poate nici să gândească, nici să dorească vreun lucru bun dacă Dumnezeu nu-i va da gând bun și dorință bună, că nu poate să facă nici un lucru cu adevărat bun fără harul lui Iisus Hristos, omul care se crede mai păcătos, mai rău, mai prejos decât toți, care se mustră întotdeauna pe sine însuși și nu osândește pe nimeni, omul care recunoaște că haina sufletului său este spurcată, întunecată, rău mirositoare, netrebnică, și nu încetează să-L roage pe Domnul Iisus Hristos să lumineze această haină, să-I îmbrace în haina nestricăcioasă a dreptății; omul care aleargă neîncetat sub acoperământul aripilor lui Dumnezeu, nevăzând în lume loc fără de primejdie, fără numai la Domnul; omul care crede că toată averea sa este dar de la Dumnezeu și mulțumește cu osârdie pentru toate Dătătorului tuturor bunătăților, împărtășind cu plăcere din averea sa celor care îi cer. Iată cine este sărac cu duhul, și tocmai acești săraci cu duhul sunt fericiți, după cuvântul Domnului, căci unde este smerenie, mărturisirea propriei sărăcii, propriei ticăloșii, acolo este Dumnezeu, iar unde este Dumnezeu, acolo este curățirea de păcate, acolo sunt pacea, lumina, libertatea, îndestularea și fericirea. Tocmai acestor săraci cu duhul a venit Domnul să le binevestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, Pag. 15 – 21 |