Prezența Arta Păcii și a Fericirii
Dorul de fericire și frica de moarte sunt, de fapt, două aspecte ale aceluiași sindrom. Sindromul este sinele interior imaginar. Generațiile viitoare ar putea diagnostica cândva SSS – Sindromul Sinelui Separat – de care suferă marea majoritate a omenirii și care este cauza principală a celor mai multe nefericiri de natură psihologică... |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Dorul de fericire și frica de moarte sunt, de fapt, două aspecte ale aceluiași sindrom. Sindromul este sinele interior imaginar. Generațiile viitoare ar putea diagnostica cândva SSS – Sindromul Sinelui Separat – de care suferă marea majoritate a omenirii și care este cauza principală a celor mai multe nefericiri de natură psihologică. Astfel, sinele interior și separat se află mereu în misiune, căutând să-și asigure fericirea în obiecte și în relațiile cu lumea concepută a fi una exterioară și încearcă disperat să liniștească frica de moarte care îl vânează. Între aceste două focuri arde sinele separat. Primele cuvinte pe care le-am auzit prima dată de la profesorul meu au fost: „Meditația este un „Da” universal pentru orice.” Cu toate că eu nu am înțeles asta multă vreme, dar tot ceea ce a urmat după aceea a fost un simplu comentariu asupra acestor cuvinte. Totul a început și s-a încheiat cu aceste cuvinte, totul s-a rezolvat în această propoziție. La un moment dat, viața și meditația nu s-au mai putut distinge una de alta. Rupert Spira |
Cuprins:
Prefața traducătorului ... 5 Mulțumiri ... 9 Din Sonetele către Orfeu (XIII) – Rainer Maria Rilke ... II Prefață ... 13 Introducere ... 15 Partea 1 – Adevărata noastră natură Cine sau ce sunt Eu? ... 21 De la „Eu- Trupul-și-Mintea” la „Eu-Conștiența-Prezența” ... 24 Sinele nu este localizat undeva și nu are limite ... 29 Uitarea esenței ființei noastre ... 33 Sinele nostru nici nu se naște și nici nu moare ... 37 Natura infinită și eternă a ființei noastre ... 41 Prezența este luminoasă prin sine însăși ... 44 Doar Sinele este ... 47 Partea a II-a – Natura păcii, a fericirii și a iubirii Ființa noastră fundamentală este însăși pacea ... 53 Fericirea este inerentă Ființei noastre ... 55 Iubirea este starea naturală a întregii Experiențe ... 57 Eternul Acum ... 61 Partea a III-a – Originea sinelui separat Forma fundamentală a sinelui separat ... 73 Vălul ce acoperă pacea și fericirea ... 77 Pacea și fericirea nu sunt stări ale corpului și ale minții ... 80 Sinele separat este o acțiune, nu o entitate ... 82 Fericirea nu absentează niciodată ... 86 Dorința și sfârșitul dorinței ... 90 Eșecul căutării ... 92 Partea a IV-a – Corpul Simțul-sentimentul separării în corp ... 101 Percepția corpului ... 103 Senzația corpului ... 107 Experiența crudă, brută, nefiltrată, neprocesată ... 113 Mereu prezenta continuitate netulburată a Experienței ... 115 Partea a V-a – Lumea Lumea noastră este făcută din percepții ... 123 Percepția și limitele minții ... 126 Oglinda naturii ... 132 Lumea și Conștiența schimbă locurile ... 141 Prietenoasa lume ... 144 Partea a VI-a – Experiența Intimitatea experientizării ... 151 Intimitatea și caracterul imediat al lui acum ... 157 Care „sine” este anchetat? ... 160 Eu sunt ceva, nimic sau totul ... 167 Încredințează totul Prezenței ... 169 Nu există probleme ... 174 Fericirea este practica spirituală cea mai înaltă ... 177 Lumina Cunoașterii ... 185 Relația cu un profesor ... 187 Epilog ... 193 Miezul/Inima Experienței ... 195 Despre Autor ... 199 Cine sau ce sunt Eu? |
Fragment:
Cine sau ce sunt Eu? Tot ceea ce știm despre minte, corp și lume este experiența noastră despre acestea, iar experiența este în mod obligatoriu dependentă de prezența Sinelui nostru, orice ar putea fi acesta. Nimeni nu a putut și nu va putea vreodată să experientizeze o minte, un corp sau o lume fără ca, mai întâi de toate, Sinele său să fie prezent. Toată Experiența este cunoscută de Sinele nostru, și, prin urmare, cunoștințele noastre despre minte, corp și lume sunt legate și dependente de Cunoașterea Sinelui nostru. Poetul și pictorul William Blake spunea: „Cum este omul, așa și vede.” Ceea ce voia să spună este că modul în care vede o persoană, felul în care se înțelege pe sine condiționează profund felul în care el sau ea înțelege obiectele, îi înțelege pe alții, înțelege lumea. Haideți deci să începem cu Sinele nostru, pentru că totul depinde de el. Ce știm despre Sinele nostru cu certitudine? Pentru a afla, trebuie să avem voința de a lăsa deoparte tot ceea ce am învățat despre Sinele nostru prin alții sau prin intermediul culturii și să avem disponibilitatea de a ne baza pe experiența directă și intimă, personală. Până la urmă, experiența trebuie să fie testul realității. Primul lucru pe care îl știm cu siguranță este acel „eu sunt”. Această simplă cunoștință a ființei noastre – atât de simplă și evidentă că este deseori trecută cu vederea – este cea mai prețioasă cunoștință pe care o poate deține cineva. S-ar putea să nu știm ce suntem, dar știm că suntem. Nimeni nu-și poate nega propria ființă în mod legitim deoarece, chiar și pentru a se nega pe sine, este necesar, mai înainte de orice, să fie prezent. Nimeni nu afirmă „eu sunt” pentru că i-au spus părinții sau pentru că a învățat dintr-o carte. Existența noastră este întotdeauna cea mai intimă trăire, experiența familiară și directă. Este evidentă și dincolo de orice îndoială. Cu alte cuvinte, ființarea sau prezența este o calitate inerentă a Sinelui nostru. Ce altceva am putea spune cu siguranță despre Sinele nostru? Orice ar fi Sinele nostru cu adevărat, „eu” este numele pe care i-l dăm. Pentru a afirma cu certitudine că „eu sunt” – și această aserțiune este una dintre puținele afirmații pe care le putem face în mod legitim – trebuie să știm sau să fim conștienți că „suntem”. Cu alte cuvinte, motivul pentru care suntem siguri de existența noastră este pentru că știm acest lucru prin experiență directă. Nu ne bazăm pe informații de mâna a doua și nici pe informații ce vin dintr-un trecut ce poate verifica existența noastră. Ființa noastră sau prezența noastră este chiar acum, aici, ceea ce este indubitabil. Cine / Ce este acela care știe sau este conștient de ființarea noastră? Este „eul” care știe că „eu sunt” sau este „eul” cunoscut de cineva sau de altceva decât de mine însumi? Este evident că ”eu” știe că „eu sunt”. Cu alte cuvinte, „eul” care este „eu sunt” este, de asemenea, același „eu” care știe sau este conștient că „eu sunt”. Deci, Constiența sau cunoașterea este o calitate inerentă a Sinelui nostru și Sinele costruiește „eul”, cel care cunoaște că este atât prezent, cât și conștient. Sinele nostru nu are nevoie să știe nimic special pentru a cunoaște că este prezent și conștient. Se știe pe sine prin doar simplul fapt că este el însuși, deoarece, prin însăși natura sa, Sinele este conștient sau cunoaște. Nu trebuie să facă nimic special, cum ar fi să gândească, ca să știe că este prezent. Cunoașterea despre existența noastră este cel mai simplu și mai evident fapt al experientizării sale. Se află înaintea tuturor celorlalte lucruri, înaintea gândirii, simțirii sau a percepției. Dacă ne-ar întreba cineva „ești prezent?”, am putea face o scurtă pauză înainte de a răspunde, apoi am spune: „Da”. În acea pauză ne-am raporta la trăire a noastră intimă și direct la Sinele nostru. Sinele se raportează la sine însuși. Cu alte cuvinte, Sinele nostru știe că este prezent și conștient prin sine, doar prin sine însuși. Nu are nevoie de nici un alt agent, cum ar fi mintea sau corpul, ca să nu mai vorbim de o sursă exterioară, pentru a-și confirma Prezența Conștientă. Se cunoaște pe sine în mod direct. Prin urmare, din experiența noastră directă și intimă este clar că „eu” nu este doar prezent, dar și conștient. Din acest motiv ne referim uneori la Sinele nostru numindu-l Conștiență, ceea ce pur și simplu Înseamnă Prezența a ceea ce este conștient. Cuvântul ”conștiență” indică faptul că ființa pe care o cunoaștem în mod intim ca fiind Sinele nostru – care se știe pe sine că este – este, în mod inerent, Prezență și Conștiență. În această carte Sinele nostru mai este denumit ca „Prezența Conștientă” sau, uneori, doar „Prezența”. De asemenea, ne mai referim la el ca fiind „conștiința” sau „ființarea”. Cel mai simplu, această prezență conștientă este cunoscută drept „eu”. Oricum alegem să-l denumim, este pur și simplu intimitatea ființei noastre – conștientizarea conștienței de sine însăși – care este cea mai evidentă, familiară și directă cunoaștere pe care o poate avea cineva. Înainte de a cunoaște orice altceva, ne cunoaștem pe noi, ființa noastră. Ea se știe pe sine. Astfel, Prezența Conștientă, despre care noi știm că există în mod intim și direct, știe că este prezentă și conștientă. „Eu” este numele pe care-l dăm acestei recunoașteri a ființării noastre. De fapt, această cunoaștere este atât de simplă și evidentă și pe deasupra și aparent nesemnificativă, încât, de obicei, uităm de ea. Această uitare sau ignorare a ființării noastre, deși pare un lucru mărunt, stârnește aproape toate gânduri le noastre, toate sentimentele, activitățile și relațiile noastre care ajung să devină sursa tuturor nefericiri lor noastre. Totuși, ce s-ar putea uita sau ar putea fi trecut cu vederea din această cunoaștere a ființei noastre, cunoașterea conștienței în sine despre sine? Ființa noastră nu se poate uita sau nu poate trece cu vederea peste sine deoarece cunoașterea existenței nu este ceva ce facem noi, ci este ceea ce suntem noi. De fapt, gândul este ceea ce pare să pună în umbră simpla cunoaștere a ființării noastre și tot gândul este cel care face astfel încât să ne pară că mai există ceva în afară de prezența Conștienței. Acest gând ascuns devine ulterior substanțializat, încărcat cu sentimente și cu produsele/rezultatele procesului de învăluire, de ascundere sau pierdere a conștienței Sinelui nostru așa cum este el însuși – cunoașterea sa despre sine așa cum este cu adevărat – adăugându-ni-se credința și sentimentul că suntem altceva decât această prezență conștientă. La scara individuală și colectivă istoria omenirii este drama acestei pierderi a adevăratei identități și a căutării ulterioare întru redobândirea ei. De la „Eu- Trupul-și-Mintea” la „Eu-Conștiența-Prezența” Ce alte calități are Sinele nostru, această Prezență Conștientă, în afară de simpla existență și conștiență? Faptul că sinele este prezent și conștient este dincolo de orice dubiu. Totuși, la această simplă cunoaștere a ființei noastre, adăugăm, de obicei, multe atribute. În această carte pășim înainte foarte încet, referindu-ne numai la Cunoașterea noastră, cea mai directă și mai intimă cunoaștere despre sine, adăugând acele atribute, dacă există, care provin cu adevărat din Experiență – adică din experiența Sinelui nostru despre sine însuși – mai degrabă decât din orice altă credință sau convingere. Primul atribut pe care îl adăugăm Sinelui, de obicei, peste cunoașterea propriei ființări, este credința că sinele locuiește înăuntru, este făcut din și este limitat de trup și de minte. Considerăm că Sinele nostru locuiește înăuntrul corpului și al minții și că toată lumea și tot restul există în afară. Aceasta este credința principală, responsabilă pentru prezumția fundamentală care stă la baza întregii noastre culturi: că experiența este împărțită în două părți, o parte înăuntrul subiectului – sinele care știe, simte și percepe – și o altă parte, separată, un obiect exterior sau altceva, ori chiar lumea, lucruri care sunt cunoscute, simțite și percepute. Această esențială credință că „Eu, Prezența Conștientă” sunt sinonim cu și sunt limitat de corp, și, în consecință, împărtășim aceleași caracteristici, este responsabilă pentru ascunderea sau uitarea adevăratei noastre identități, aceea de a fi o Prezență Conștientă. Simpla cunoaștere a ființei noastre nu este ascunsă sau uitată datorită acestei credințe, nu mai mult decât este acoperit un ecran de prezența unei imagini care apare pe el și care, astfel, pare a avea o existență proprie. Această iluzie este extrem de puternică și condiționează în mod profund modul în care gândim, simțim, acționăm și relaționăm. Să analizăm puțin mai în detaliu acest fapt aparent, că Sinele nostru locuiește înăuntrul corpului și împărtășește aceleași caracteristici cu el. Să constatăm, mai întâi, ceva în lumea aparent exterioară, din afară, cum ar fi, de exemplu, sunetul traficului sau vederea unori clădiri ori a unui peisaj. Sunetul sau imaginea sunt cunoscute sau experientizate de Sinele nostru, de Prezența Conștientă. Noi credem că „eu”, această Prezență Conștientă ce aparent trăiește înăuntrul nostru, este limitat de corp, de auzul sunetului traficului de afară sau de vederea clădirilor sau a peisajelor. Totuși, „eu” nu sunt nici un sunet și nici o imagine. Eu sunt orice este acel ceva ce este conștient de sunetul traficului, de vederea clădirilor sau a peisajelor. Aceste sunete și aceste imagini vin și pleacă, dar eu, Prezența Conștientă, rămâne. Din acest motiv știm că „eu” nu sunt o mașină, o clădire sau un peisaj. Dar corpul? Nu suntem noi conștienți și de corp într-un mod asemănător cu cel în care suntem conștienți de sunete sau de imagini? De exemplu, dacă avem o durere de cap, suntem conștienți de ea ca senzație ce apare și dispare, la fel cum suntem conștienți de sunetul traficului care apare și dispare și el. Din acest motiv, noi știm că o durere de cap nu este esențială pentru Sinele nostru. Experiența noastră asupra sinelui nostru – experientizarea conștienței de sine – este ceea ce este mereu prezent. Așa că, orice este aceea ce suntem în mod esențial, trebuie obligatoriu să fie și prezent. Deoarece durerea de cap apare și dispare, în contrast cu Sinele care rămâne după ce durerea a dispărut, noi știm că nu este importantă pentru Sinele nostru. Nu este ceea ce suntem. Chiar și dacă nu am formulat niciodată astfel, dar simplul fapt că durerea apare și dispare ne ajută să înțelegem că această durere nu este ceva fundamental, esențial ființării noastre. Dacă acum ne îndreptăm Pag. 21 – 25 |