O religie proprie și personală

Mai departe, ceea ce se petrece nu a fost niciodată in controlul nimănui. Ceea ce s-a petrecut a fost una din aceste trei variante: 1) persoana a obținut ceea ce a dorit, 2) persoana nu a obținut ceea ce și-a dorit sau 3) ceea ce s-a petrecut i-a depășit așteptările, în mai bine sau în mai rău. Mai departe, societatea a acceptat ceea ce s-a petrecut ca fiind acțiunea individului, a judecat-o ca fiind „bună” sau „rea” și a dat verdictul în funcție de regulile sociale și de prevederile legale: recompensă sau pedeapsă. Recompensa a însemnat plăcere in acel moment; pedeapsa a însemnat durere in acel moment.

Aceasta înseamnă viața de zi cu zi. Ea trebuie să înceapă cu liberul arbitru al ființei umane, dar ce se petrece mai departe este Voința lui Dumnezeu. Iar liberul arbitru al ființei umane se bazează pe doi factori - genele și condiționările din mediul social în care individul s-a născut, asupra cărora individul nu a avut niciun control. Ambii factori au fost creați de Dumnezeu. De aceea este limpede că, orice ar fi făcut vreun individ, a fost exact ceea ce Dumnezeu a vrut ca el să facă; deci cum ar putea să comită vreodată „un păcat”?

Prin urmare, este foarte clar că orice realizează o ființă umană este exact ceea ce Dumnezeu așteaptă ca ea să facă și, de asemenea, să accepte consecințele - plăcere pe moment sau durere pe moment. În orice clipă, oricare ar fi situația în care se află ființa umană, aceasta este exact ceea ce trebuie să se petreacă în conformitate cu destinul său, cu Voința lui Dumnezeu / Legea Cosmică.

Astfel, ființa umană este doar un instrument prin care Dumnezeu funcționează în conformitate cu Legea Cosmică, ale cărei principii, ființa umană este incapabilă să le înțeleagă deoarece aceasta e prea vastă și complexă.

Este absolut clar, prin urmare, că ființa umană nu este autorul niciunei acțiuni − nici el, nici „celălalt”. Orice s-ar petrece, ar trebui să fie acceptat de către ființa umană ca fiind Voința lui Dumnezeu; și, de vreme ce individul nu este autorul vreunei acțiuni, nu trebuie să poarte niciodată povara păcatului și a vinovăției în legătură cu propriile sale acțiuni, nici povara urii pentru cei care l-au rănit. Absența acestor două poveri înseamnă liniștea sufletească – „fericirea” pe care fiecare ființă umană o caută în viață.