Şamanul şi Christul :. Daniel Meurois :. Centrul Solisis :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

În civilizaţia noastră care de-abia începe să devină conştientă de rătăcirile sale şi de necesitatea de a redescoperi o sacralitate fundamentală fără dogmă sau frontiere, această carte – în legătură directă cu prezentul nostru – este o reală invitaţie de a se redresa, de a se uimi apoi de a iubi.

Autor: Daniel Meurois

Editura: Centrul Solisis

Afişat de 535 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	89.25 RON

	•Reducere:	10%
	•Preţ site:	80.32 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

    Nu e de căutat ceva ce, în realitate, nu este ascuns. Aşteptăm, pur şi simplu, ca acest „ceva" să vină să ne găsească în cea mai justă deschidere a noastră.
    Afară, ramurile începură să trosnească încă şi mai tare, iar vântul să sufle printre pini, răspândind uneori împreună cu el cântul hipnotic al râului. De vreme ce refuzam să mă las furat de un somn pe care îl consideram la fel de absurd ca şi cele precedente, am decis să mă aşez pe cât am putut de bine în coliba mea... şi nu-mi păsa nici că muşchii spatelui mă dureau, nici că bărbia îmi cădea în piept. Cel puţin aş avea demnitatea unei intenţii de verticalitate.
    În această atitudine în care se întrepătrundeau crispare, descurajare şi valuri de renunţare s-a întâmplat în sfârşit ceva. Gânduri şi forme imposibil de stăvilit îmi acaparară puţin câte puţin persoana. Mă împinseră să oftez îndelung şi îmi provocară o veritabilă stare de şoc împotriva căreia nu puteam face nimic.
    Erau gânduri de dorinţă, gânduri teribil de carnale şi pulsaţii senzuale cum nu mai cunoscusem niciodată de la primele mele emoţii adolescentine. Erau forme şi corpuri, chemări sau ceea ce presupuneam ca fiind astfel. În sfârşit, erau feţele şi siluetele unora dintre fetele din sat... până la parfumul pielii lor. Erau chiar şi râsetele lor, întotdeauna puţin batjocoritoare la adresa mea, ciudatul şi taciturnul.
    Am simţit că tresar. Prezenţele lor erau atât de intruzive, atât de tiranice! Chemasem cu toată forţa mea spiritul unui animal care să îmi ofere muşcătura sa de suflet şi iată că eram eu cel care deveneam animalic sau, mai degrabă, uman într-un mod fundamental, aşa cum nu-mi închipuisem niciodată că aş fi putut să fiu.
    Ce sa fac? Eram sub influenţa absolută a propriilor simţuri şi mă supuneam lor cu o plăcere despre care o singură părticică din mine mai îndrăznea să se întrebe dacă trebuia să-i provoace ruşine. Era ea, această anarhie a cărnii, cea care înlesnea trecerea portalului către bărbatul adevărat, către inevitabilul războinic ce trebuia să devin?
    Şi vraciul, scrutătorul de suflete, unde era el cu a sa căutare a înţelepciunii şi cu măiestria sa atât de mult aşteptată? Evaporat. Dizolvat. Cred că am plâns în hohote, cu corpul cuprins de emoţii şi cu inima răvăşită. Ce vraci amărât ar fi urmat să fiu dacă aş fi devenit vreodată unul!
    Am impresia că la fel s-au succedat încă două zile şi două nopţi. Ritmurile mele de veghe şi de somn se inversaseră fără cea mai mică coerenţă.
    Am sfârşit totuşi prin a găsi un posibil sens unei astfel de anarhii a universului meu interior. Acesta s-a dezvăluit pe măsură ce am acceptat natura probabilă a ceea ce mi se întâmpla şi a impulsurilor carnale care mă aspirau în vâltoarea lor. Din când în când, eram chiar traversat de frisoane care plecau de la baza spatelui şi care se pierdeau printre rădăcinile firelor mele de păr. Odată cu ele, propriul meu sol interior tremura, se reorganiza.
    „Şi apoi ce?", m-am trezit, în cele din urmă, auzindu-mă spunând ca şi cum o parte necunoscută a fiinţei mele ieşea brusc la iveală pentru a-mi oferi o mică lecţie.
    „Da, şi ce? Ţi-e frică de corpul şi de inima ta? Ai fi singurul aici! Cine te crezi? Coboară mai întâi dacă pretinzi că vrei să urci!"
    Era o lecţie în acelaşi timp usturătoare şi liniştitoare. De ce mă limitasem până atunci la chemarea pădurii şi a spiritelor care o locuiesc? Aveam un corp şi el trebuia să trăiască!

Am deschis ochii... Linxul nu mai era pe creanga lui. Atunci, adunându-mi toate forţele, m-am ridicat, mi-am strâns din nou curelele care îmi ţineau jambierele şi mi-am reluat mersul. Intenţia mea se schimbase totuşi. Fără ezitare, imediat ce aş fi ajuns aproape de o stâncă mare înconjurată de pini foarte înalţi şi maiestuoşi, urma să o iau oblic către est şi nord pentru a ajunge pe malul lacului şi apoi în noul sat al clanului Ursului. Nu era atât de departe...
    Ce senzaţie reconfortantă îmi crease revederea mandallei „mele" încă atârnată de marele Copac-Învăţător! în afară de strigătele câtorva copii care se jucau în zăpadă, de lătratul unei haite de câini şi de panglicile de fum care se strecurau prin acoperişuri, satul lăsa impresia unui somn profund.
    Imediat după un salut rapid adresat Migounei, surorilor mele şi apoi celor din familia mea cu care împărţeau casa, eram deja lângă Tsehaweh. Era lungit la nivelul solului, lângă un foc, acoperit cu tot felul de piei. La apropierea mea, bătrânul - care părea că doarme - a întredeschis totuşi pleoapele.
    — „E întotdeauna aşa, acum", murmură sagamo care, vădit fericit de sosirea mea, ţinuse să mă însoţească. „Nu ne mai prea recunoaşte şi zice lucruri pe care nu le înţelegem. Asta e... Vântul mătură întotdeauna totul. Mâine va veni să ne ia pe noi..."
    Ce puteam să-i răspund? Acolo unde unii ar putea să vadă fatalitate, nu era decât luciditate şi înţelepciune. Nu era trist... Era povestea eternă a omidei, a crisalidei şi a fluturelui. Ne dădea încredere în eternitate...
    La lăsarea întunericului, după ce am explicat motivul venirii mele, după ce am mărturisit întrebările care mă frământau în sânul noului meu sat, precum şi întâlnirea mea cu linxul, sagamo şi vreo zece Bătrâni judecară că era bine să ne reunim în Casa Spiritelor, un fel de colibă mare cu acoperişul înălţat.
    Potrivit Tradiţiei noastre, acolo atârnam măşti şi împlântam în pământ reprezentări ale Puterilor invizibile cu care clanul nostru încheiase pacte de câteva generaţii.
    Era „Casa călătoriilor", cea de unde sufletele puteau să-şi ia zborul mai uşor decât de altundeva pentru a intra în contact cu siluetele trecutului şi cu schiţele viitorului sau chiar să invite spiritele să se exprime... Două „Babe cu leacuri" erau prezente, de asemenea, alături de noi. Ştiam că una dintre ele, căreia i se spunea Katsitsanoron, putea face ca Strămoşii să vorbească prin intermediul ei; în mod evident, pentru mine era mai degrabă ea cea care l-ar fi putut înlocui pe Tsehaweh, nu eu. Nimic mai just, în ciuda a ceea ce mi-a fost anunţat în urmă cu multă vreme. Pe de o parte, nu mai trăiam acolo şi, pe de alta, ea trezea respectul cuvenit vârstei şi cunoştinţelor sale.
    Îmi amintesc... Era atât de frig în jurul micului foc pe care îl aprinseserăm şi care abia reuşea să ne lumineze chipurile brăzdate!
    Pentru a forma un cerc, obiceiul ceruse să ne aşezăm în semilună pentru a întregi cealaltă semilună formată de reprezentările din lemn şi pene ale Prezenţelor cărora doream să ne adresăm. Se oferiseră, bineînţeles, ierburi din abundenţă tăciunilor, iar tobele răsunaseră îndelung...
    Cred că nici unii, nici alţii nu ştiam exact ce aşteptam de la această ceremonie, totuşi, aveam cu toţii nevoie de sfaturi, fiecare cu propriile întrebări. Cât despre mine, confruntat cu lenta plecare anunţată a lui Tsehaweh, sufocarea şi frustrarea pe care le simţeam în comunitatea vecină, a clanului Corzii, însemnau mult prea puţin. O exprimasem cu modestie şi stângăcie în faţa tuturor, dar mi se răspunsese imediat: „Şi secretul Linxului?".

A apărut în: 2021-07

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro