4025 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Cum se schimbă oamenii |  » Coperta | Unul dintre beneficiile aduse de un text cu mai mulți
autori, precum cel de față, este acela că oferă, într-o manieră compactă,
prezentări variate care scot la lumină un număr amplu de strategii prin care
terapeuții pot sprijini evoluția pacienților pentru a dobândi reziliența și
starea de sănătate. | Afișat de 22112 ori. |
| Preț raft: | 53.00 RON | |
Reducere: | 25% | Preț site: | 39.75 RON
* | |
Contact
|
Nu doar neglijare"
În ciuda conotației termenului de neglijare,
conotație pe care termenul de nerecunoaștere o poate implica, neglijarea
desemnează, sub toate aspectele, o experiență traumatică, referindu-se, de
fapt, la cele mai devastatoare aspecte ale tuturor formelor de traumă relațională,
inclusiv traumele cauzate de violență.
Trauma nu înseamnă anxietate intensă. Anxietatea este ceva
ce tu ai. Trauma este ceva care te are pe tine. Trauma este un aflux copleșitor
de experiențe afective dereglante care, dacă nu pot fi procesate relațional,
destabilizează experiența perceptivă a persoanei cu privire la propria
existență și generează o teamă tot mai intensă de depersonalizare, fenomen care
trebuie oprit cu orice preț. Creierul preia atunci controlul. Pentru a opri
agravarea acestei amenințări de nedescris la adresa capacității de
supraviețuire, golurile disociative dintre stările sinelui, fluide în mod
normal, se rigidizează într-o manieră hipnoidală. Astfel, atât procesul de
auto-reflecție, cât și, prin urmare, conflictele intrapsihice devin efectiv
imposibile, nu doar dificile este posibil ca acest fenomen să se manifeste la
nivelul întregii personalități, dar cu siguranță se manifestă în anuŹmite zone
ale minții.
Trauma poate imita neglijarea, dar ea reprezintă, de fapt, o
formă de socializare" co-creată, în manieră disociativă, de ambii
parteneri de relație. De ce am pus cuvântul socializare între ghilimele?
Pentru că modul cel mai eficient prin care îți poți transforma copilul în ceea
ce ai nevoie ca el să fie nu este cel de a-i spune copilului ce ar trebui să
facă, ci arătându-i cine este el. În stadiul timpuriu de atașament, realitatea
nu capătă semnificație prin cuvintele rostite de părinte, indiferent care ar fi
acestea. Realitatea copilului se destabilizează prin confruntarea cu
nerecunoașterea disociativă din partea mamei a stărilor sinelui copilului ei
care conțin aspecte ale experienței subiective a copilului incompatibile cu
ceea ce ea este capabilă să recunoască în ea însăși, în calitatea ei de mamă a
respectivului copil. Unitatea" (oneness) din tiparul lor de relaționare,
care îi permite copilului să se simtă recunoscut de mamă ca fiind copilul ei,
este perturbată în mod traumatic. Se produce o destabilizare traumatică a
realității, de natură afectivă, un fenomen care nu poate fi deci supus gândirii
sau reprezentărilor mentale relaționale. Pentru unii copii, această experiență
ajunge să se manifeste prin ceea ce adulții ar putea numi acces de furie
(tantrum), dar indiferent cum am numi-o, dacă experiența se produce prea
frecvent, creierul nu o să-i permită să se producă din nou. Această structură a
stării sinelui, de natură disociativ-anticipatorie, pe care am descris-o mai
devreme, înlocuiește fluiditatea stării sinelui și devine soluția de
autoprotecție a creierului pentru a supraviețui. Deși această structură
anticipativă funcționează", e ca și cum ai trăi într-o casă bântuită. În
calitate de terapeuți, atunci când le permitem pacienților să rămână prea mult
timp singuri în această casă bântuită, se instalează un sentiment că ceva nu
este în regulă". Oricât s-ar strădui analistul/terapeutul, cuvintele nu
vor remedia situația. Analistul/terapeutul nu știe ce să facă de unul singur.
Și nici pacientul nu știe.
Ca analiști/terapeuți, ajungem într-o zonă unde sentimentul
nostru de neajutorate este generat nu de o cauză prezentă pe care nu reușim să
o deslușim, ci de absența a ceva pe care nu-l percepem neapărat atunci când
este prezent și a cărui pierdere o percepem cu atât mai puțin. Este vorba
despre o pierdere care este suficient de tulburătoare emoțional pentru
analist/terapeut, încât acesta să vrea să se disocieze de ea, nu numai pentru
că implică atât analistul/terapeutul, cât și pacientul, ci poate chiar mai mult
- pentru că ea implică o stare a sinelui non-eu"a
analistului/terapeutului cu conținut afectiv față de pacient, pe care
analistul/terapeutul ar prefera să o păstreze non-eu".
ILUSTRAREA DINAMICĂ: ÎNTREPĂTRUNDEREA DINTRE
CURIOZITATE SI EMPATIE
Copiii care vin în terapie au, adesea, o poveste de
viață fragmentată și dezorganizată căreia îi lipsește coerența din cauza
emoțiilor înspăimântătoare și rușinoase asociate cu multe dintre evenimentele
din viața lor aflată în plină dezvoltare. Povestea lor nu este coerentă
deoarece multe dintre experiențele cu care s-au confruntat sunt înfricoșătoare
și umilitoare. Aceste evenimente rămân înfricoșătoare și umilitoare pentru că
nu au nicio semnificație vindecătoare asociată lor, care să le confere
coerență. Nu este suficient să prevenim repetarea unor astfel de evenimente în
viața copilului. Este necesar să se revină asupra lor cu o atitudine plină de
curiozitate autentică, în timp ce emoțiile asociate lor sunt reglate prin
intermediul empatiei. Aceste două procese se întrepătrund. Fără empatie,
eficiența curiozității este limitată, iar în absența curiozității, empatia nu
va duce la noi descoperiri.
Curiozitatea și empatia nu reprezintă însă niște tehnici în
sine, nici luate separat, nici împreună. Ele sunt doar niște termeni ce
reflectă intenția noastră de a înțelege și de a fi alături de copiii cu care
lucrăm. Este necesar să transmitem aceste intenții prin intermediul unor
conversații în care copiii să se simtă implicați, așa încât să ne invite în
lumea lor. Da, trebuie să devenim oaspeți invitați de către copii pentru a-i
ajuta să descopere cine sunt ei odată ce rușinea și teama sunt date la o parte,
iar evenimentele stresante din viața lor ies la iveală.
Conversațiile pe care le purtăm cu copiii, în terapie,
prezintă trăsăturile unor povești bine realizate, fiind pline de suspans și
surpriză, de momente de teamă și de luptă pentru vindecare și creștere. Ca
terapeuți, le transmitem copiilor atât curiozitatea noastră care nu știe
răspunsurile, cât și empatia necondiționată, prin ritmurile vocii, prin expresiile
faciale și prin mișcările mâinilor și ale brațelor.
Toate aceste expresii nonverbale ilustrează limpede faptul
că noi experimentăm lumea copiilor alături de ei și, cel mai important, faptul
că experiența pe care o trăim alături de ei, în lumea lor, se desfășoară
într-un cadru de acceptare și de siguranță - o acceptare deplină -, fără rușine
sau teamă. Dacă le suntem alături, faptul că devenim părtași la evenimentele
trăite de ei în lumea lor îi ajută să-și re-experimenteze trăirile într-o manieră
pe care să o poată accepta, asupra căreia să poată reflecta, având compasiune
față de ei înșiși și descoperind noi modalități de a înțelege și de a rezolva
diversele obstacole pe care le vor întâmpina în viață.
Atunci când conversațiile noastre cu copiii sunt de
calitate, realizăm mai mult decât faptul de a împărtăși cu ei niște povești, și
anume le creăm împreună. Pătrundem în lumea copilului și ne folosim mintea și
inima pentru a-l ajuta să-și dezvolte narațiunea, așa încât aceasta să capete
mai multă coerență și să îi confere un sentiment sporit de siguranță. Îl ajutăm
să dezvolte o poveste care implică mai multă mulțumire cu privire la propria
persoană și mai puțină rușine, mai multă bucurie și mai puțină teamă, mai multă
încredere și mai puțină îndoială. Îl ajutăm să accepte mai profund povestea -
și pe sine însuși - și, în același timp, să aibă încrederea de a-și dezvolta
noi abilități care să îi permită să descopere noi sensuri ale aceleiași povești.
Atunci când purtăm conversații de calitate cu copiii, le
devenim însoțitori în universul lor interior, însoțitori a căror curiozitate
deschide calea spre o reflecție mai profundă și a căror prezență empatică
generează un context sigur de manifestare a oricărei emoții care are putea
rezulta din acest demers. Prin intermediul curiozității devenim co-creatori ai
poveștii, iar prin intermediul empatiei, co-reglăm emoțiile care ies la iveală.
A apărut în: 2020-02 |
Fii primul care își spune opinia! |
|
|
|
|
|
|
|
|
 | Trauma 8 strategii de vindecare |
|
|
|
|
|
|
 | Trauma 8 strategii de vindecare |
|
|
|
|
|
|
 | Minți împrăștiate Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție - ADD - ADHD |
|
|
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|