Cum se schimbă oamenii :. Bernie S. Siegel, dr. Marion Solomon :. Herald :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Unul dintre beneficiile aduse de un text cu mai mulţi autori, precum cel de faţă, este acela că oferă, într-o manieră compactă, prezentări variate care scot la lumină un număr amplu de strategii prin care terapeuţii pot sprijini evoluţia pacienţilor pentru a dobândi rezilienţa şi starea de sănătate.

Autor: Bernie S. Siegel, dr.

Autor: Marion Solomon

Editura: Herald

Colecţia: Psihoterapia (Editura Herald)

Afişat de 22112 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	53.00 RON

	•Reducere:	25%
	•Preţ site:	39.75 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

Nu doar „neglijare"

    În ciuda conotaţiei termenului de neglijare, conotaţie pe care termenul de nerecunoaştere o poate implica, neglijarea desemnează, sub toate aspectele, o experienţă traumatică, referindu-se, de fapt, la cele mai devastatoare aspecte ale tuturor formelor de traumă relaţională, inclusiv traumele cauzate de violenţă.
    Trauma nu înseamnă anxietate intensă. Anxietatea este ceva ce tu ai. Trauma este ceva care te are pe tine. Trauma este un aflux copleşitor de experienţe afective dereglante care, dacă nu pot fi procesate relaţional, destabilizează experienţa perceptivă a persoanei cu privire la propria existenţă şi generează o teamă tot mai intensă de depersonalizare, fenomen care trebuie oprit cu orice preţ. Creierul preia atunci controlul. Pentru a opri agravarea acestei ameninţări de nedescris la adresa capacităţii de supravieţuire, golurile disociative dintre stările sinelui, fluide în mod normal, se rigidizează într-o manieră hipnoidală. Astfel, atât procesul de auto-reflecţie, cât şi, prin urmare, conflictele intrapsihice devin efectiv imposibile, nu doar dificile – este posibil ca acest fenomen să se manifeste la nivelul întregii personalităţi, dar cu siguranţă se manifestă în anu¬mite zone ale minţii.
    Trauma poate imita neglijarea, dar ea reprezintă, de fapt, o formă de „socializare" co-creată, în manieră disociativă, de ambii parteneri de relaţie. De ce am pus cuvântul socializare între ghilimele? Pentru că modul cel mai eficient prin care îţi poţi transforma copilul în ceea ce ai nevoie ca el să fie nu este cel de a-i spune copilului ce ar trebui să facă, ci arătându-i cine este el. În stadiul timpuriu de ataşament, realitatea nu capătă semnificaţie prin cuvintele rostite de părinte, indiferent care ar fi acestea. Realitatea copilului se destabilizează prin confruntarea cu nerecunoaşterea disociativă din partea mamei a stărilor sinelui copilului ei care conţin aspecte ale experienţei subiective a copilului incompatibile cu ceea ce ea este capabilă să recunoască în ea însăşi, în calitatea ei de mamă a respectivului copil. „Unitatea" (oneness) din tiparul lor de relaţionare, care îi permite copilului să se simtă recunoscut de mamă ca fiind copilul ei, este perturbată în mod traumatic. Se produce o destabilizare traumatică a realităţii, de natură afectivă, un fenomen care nu poate fi deci supus gândirii sau reprezentărilor mentale relaţionale. Pentru unii copii, această experienţă ajunge să se manifeste prin ceea ce adulţii ar putea numi acces de furie (tantrum), dar indiferent cum am numi-o, dacă experienţa se produce prea frecvent, creierul nu o să-i permită să se producă din nou. Această structură a stării sinelui, de natură disociativ-anticipatorie, pe care am descris-o mai devreme, înlocuieşte fluiditatea stării sinelui şi devine soluţia de autoprotecţie a creierului pentru a supravieţui. Deşi această structură anticipativă „funcţionează", e ca şi cum ai trăi într-o casă bântuită. În calitate de terapeuţi, atunci când le permitem pacienţilor să rămână prea mult timp singuri în această casă bântuită, se instalează un sentiment că „ceva nu este în regulă". Oricât s-ar strădui analistul/terapeutul, cuvintele nu vor remedia situaţia. Analistul/terapeutul nu ştie ce să facă de unul singur. Şi nici pacientul nu ştie.
    Ca analişti/terapeuţi, ajungem într-o zonă unde sentimentul nostru de neajutorate este generat nu de o cauză prezentă pe care nu reuşim să o desluşim, ci de absenţa a ceva pe care nu-l percepem neapărat atunci când este prezent şi a cărui pierdere o percepem cu atât mai puţin. Este vorba despre o pierdere care este suficient de tulburătoare emoţional pentru analist/terapeut, încât acesta să vrea să se disocieze de ea, nu numai pentru că implică atât analistul/terapeutul, cât şi pacientul, ci poate chiar mai mult - pentru că ea implică o stare a sinelui „non-eu"a analistului/terapeutului cu conţinut afectiv faţă de pacient, pe care analistul/terapeutul ar prefera să o păstreze „non-eu".

ILUSTRAREA DINAMICĂ: ÎNTREPĂTRUNDEREA DINTRE CURIOZITATE SI EMPATIE

    Copiii care vin în terapie au, adesea, o poveste de viaţă fragmentată şi dezorganizată căreia îi lipseşte coerenţa din cauza emoţiilor înspăimântătoare şi ruşinoase asociate cu multe dintre evenimentele din viaţa lor aflată în plină dezvoltare. Povestea lor nu este coerentă deoarece multe dintre experienţele cu care s-au confruntat sunt înfricoşătoare şi umilitoare. Aceste evenimente rămân înfricoşătoare şi umilitoare pentru că nu au nicio semnificaţie vindecătoare asociată lor, care să le confere coerenţă. Nu este suficient să prevenim repetarea unor astfel de evenimente în viaţa copilului. Este necesar să se revină asupra lor cu o atitudine plină de curiozitate autentică, în timp ce emoţiile asociate lor sunt reglate prin intermediul empatiei. Aceste două procese se întrepătrund. Fără empatie, eficienţa curiozităţii este limitată, iar în absenţa curiozităţii, empatia nu va duce la noi descoperiri.
    Curiozitatea şi empatia nu reprezintă însă nişte tehnici în sine, nici luate separat, nici împreună. Ele sunt doar nişte termeni ce reflectă intenţia noastră de a înţelege şi de a fi alături de copiii cu care lucrăm. Este necesar să transmitem aceste intenţii prin intermediul unor conversaţii în care copiii să se simtă implicaţi, aşa încât să ne invite în lumea lor. Da, trebuie să devenim oaspeţi invitaţi de către copii pentru a-i ajuta să descopere cine sunt ei odată ce ruşinea şi teama sunt date la o parte, iar evenimentele stresante din viaţa lor ies la iveală.
    Conversaţiile pe care le purtăm cu copiii, în terapie, prezintă trăsăturile unor poveşti bine realizate, fiind pline de suspans şi surpriză, de momente de teamă şi de luptă pentru vindecare şi creştere. Ca terapeuţi, le transmitem copiilor atât curiozitatea noastră care nu ştie răspunsurile, cât şi empatia necondiţionată, prin ritmurile vocii, prin expresiile faciale şi prin mişcările mâinilor şi ale braţelor.
    Toate aceste expresii nonverbale ilustrează limpede faptul că noi experimentăm lumea copiilor alături de ei şi, cel mai important, faptul că experienţa pe care o trăim alături de ei, în lumea lor, se desfăşoară într-un cadru de acceptare şi de siguranţă - o acceptare deplină -, fără ruşine sau teamă. Dacă le suntem alături, faptul că devenim părtaşi la evenimentele trăite de ei în lumea lor îi ajută să-şi re-experimenteze trăirile într-o manieră pe care să o poată accepta, asupra căreia să poată reflecta, având compasiune faţă de ei înşişi şi descoperind noi modalităţi de a înţelege şi de a rezolva diversele obstacole pe care le vor întâmpina în viaţă.
    Atunci când conversaţiile noastre cu copiii sunt de calitate, realizăm mai mult decât faptul de a împărtăşi cu ei nişte poveşti, şi anume le creăm împreună. Pătrundem în lumea copilului şi ne folosim mintea şi inima pentru a-l ajuta să-şi dezvolte naraţiunea, aşa încât aceasta să capete mai multă coerenţă şi să îi confere un sentiment sporit de siguranţă. Îl ajutăm să dezvolte o poveste care implică mai multă mulţumire cu privire la propria persoană şi mai puţină ruşine, mai multă bucurie şi mai puţină teamă, mai multă încredere şi mai puţină îndoială. Îl ajutăm să accepte mai profund povestea - şi pe sine însuşi - şi, în acelaşi timp, să aibă încrederea de a-şi dezvolta noi abilităţi care să îi permită să descopere noi sensuri ale aceleiaşi poveşti.
    Atunci când purtăm conversaţii de calitate cu copiii, le devenim însoţitori în universul lor interior, însoţitori a căror curiozitate deschide calea spre o reflecţie mai profundă şi a căror prezenţă empatică generează un context sigur de manifestare a oricărei emoţii care are putea rezulta din acest demers. Prin intermediul curiozităţii devenim co-creatori ai poveştii, iar prin intermediul empatiei, co-reglăm emoţiile care ies la iveală.

A apărut în: 2020-02

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro