www.FotoMars.ro

Pur şi simplu. Vindecarea vine din măsura în care lăsăm loc tuturor acestor lucruri să se întâmple: loc pentru durere, pentru uşurare, pentru suferinţă, pentru bucurie.
Atunci când ne gândim că un anumit lucru ne va aduce plăcere, nu ştim ce se va întâmpla cu adevărat. Când ne gândim că un anumit lucru ne va aduce durere, nu ştim. Cel mai important este să lăsăm loc pentru această necunoaştere. Încercăm să facem ceea ce credem noi că va fi de ajutor. Dar nu ştim. Nu ştim niciodată dacă vom cădea la pământ sau dacă vom sta drepţi. Când apare o mare dezamăgire, nu ştim dacă acela este sfârşitul poveştii. Poate fi doar începutul unei mari aventuri.
Am citit undeva despre o familie care avea un singur fiu. Erau foarte săraci. Fiul era extrem de important pentru ei şi singurul lucru care conta pentru această familie era ca el să le aducă o oarecare susţinere financiară şi prestigiu. Apoi el a căzut de pe cal şi a rămas infirm. Părea că viaţa lor s-a sfârşit. După două săptămâni, armata a sosit în sat şi i-a luat pe toţi tinerii sănătoşi, puternici ca să lupte în război, iar acestui tânăr i s-a permis să rămână şi să aibă grijă de familia lui.
Aşa este viaţa. Nu ştim nimic. Spunem despre ceva că este rău sau că este bun. Dar, în realitate, nu ştim.
Când totul se prăbuşeşte şi suntem pe marginea a ceva neştiut, testul este să rămânem pe acea margine şi să nu dăm formă concretă acelei situaţii. Călătoria spirituală nu are legătură cu raiul şi cu ajungerea pe un tărâm cu adevărat minunat. De fapt, tocmai acea perspectivă asupra lucrurilor este cea care ne face să suferim. Gândul că putem descoperi o plăcere durabilă şi ne putem feri de durere este ceea ce în budism se numeşte samsara, un ciclu fără speranţă care continuă la nesfârşit şi ne face să suferim teribil. Primul adevăr nobil al lui Buddha subliniază că suferinţa este inevitabilă pentru fiinţele umane atât timp cât credem că lucrurile sunt durabile - că nu se dezintegrează, că putem să ne bazăm pe faptul că ne vor satisface foamea de siguranţă personală. Din acest punct de vedere, singura dată când ştim într-adevăr ce se întâmplă este atunci când ne fuge pământul de sub picioare şi nu ştim unde să punem piciorul ca să fim în siguranţă. Folosim aceste situaţii fie pentru a ne trezi, fie pentru a adormi de-a binelea. Acum - în însăşi clipa în care nu simţim pământul sub picioare - este sămânţa grijii faţă de cei care au nevoie de îngrijirea noastră şi a descoperirii bunătăţii noastre.
Îmi amintesc cu claritate o zi de început de primăvară, când întreaga mea realitate m-a părăsit. Deşi asta s-a întâmplat înainte să fi ascultat vreo învăţătură budistă, a fost ceea ce unii numesc o adevărată experienţă spirituală. S-a întâmplat atunci când soţul meu mi-a spus că are o amantă. Locuiam în nordul statului New Mexico. Stăteam în picioare, în faţa căsuţei noastre modeste, şi beam o ceaşcă de ceai. Am auzit maşina oprind pe alee şi portiera trântindu-se. Apoi el a apărut de după colţ şi, fără nici o introducere, mi-a spus că are o amantă şi vrea să divorţăm.
Îmi amintesc cerul şi cât de întins era. Îmi amintesc sunetul râului şi aburul ce se ridica din ceai. Nu mai exista timp, nici gânduri, nu mai exista nimic - doar lumina şi o încremenire profundă, incomensurabilă. Apoi mi-am revenit şi am luat o piatră de jos şi am aruncat-o spre el.
Când cineva mă întreabă cum de m-am implicat în budism, spun întotdeauna că s-a întâmplat pentru că eram foarte furioasă pe soţul meu. Adevărul este că soţul meu m-a salvat. Când căsătoria mea a luat sfârşit, am încercat - din răsputeri - să recapăt puţină siguranţă, să găsesc un loc familiar, în care să mă pot odihni. Din fericire pentru mine, nu am reuşit. Instinctiv ştiam că anihilarea vechiului meu eu, dependent, disperat, era singura cale de ieşire. Acela a fost momentul în care am prins afişul acela pe perete.