Prima pagină - Corpul nu uită niciodată
Top 50 vânzări | Noutăți pe site | Cărțile ADEVĂR DIVIN | Discount până la 50%! | În viitor | Contact 
 Top 50 vânzări 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
la newsletter-ul Editurii Adevăr Divin!
Cumpărături
Coșul este gol
3788 produse pe stoc
  Domenii
  • Alimentație și naturism
  •   - Agricultură
      - Diete
      - Fitoterapie
      - General
      - Grupele sanguine
      - Medicina naturistă
        - General
        - Homeopatie
        - Valeriu Popa
      - Hrană vie
      - Vindecarea cancerului
      - Vindecarea diabetului
  • Dezvoltare personală
  •   - Automotivare
      - General
      - Eneagrama
      - Legea atracției
        - Colecția Secretul
        - General
      - Relații
      - Sănătate
      - Suflet și spirit
  • Divinație
  •   - Chiromanție
      - General
      - Grafologie
      - I Ching
      - Interpretarea viselor
      - Morfopsihologie
      - Numerologie
      - Simbolistică
      - Tarot
  • Ezoterism
  •   - Alchimie
      - Călătorii astrale
      - Fizica cuantică
      - General
      - Magie
      - Metafizică
      - Rozicrucienii
      - Societăți secrete
      - Spiritism
  • Filozofie
  • Inițiere spirituală
  •   - Copiii cei noi
      - General
  • Inspirație divină
  • Învățături spirituale
  •   - Astrologie
      - Feng Shui
      - General
      - Mudra-e și Mantra-e
      - Tao
      - Șamanism
      - Știință
      - Zen
      - Yoga
  • Maeștri spirituali
  •   - Edgar Cayce
      - General
      - Gurdjief
      - Jakob Lorber
      - Kahlil Gibran
      - O. M. Aïvanhov
      - Osho
      - Masaru Emoto
      - Paulo Coelho
      - Ramana Maharshi
      - Rudolf Steiner
      - S. N. Lazarev
  • Mister
  •   - Anul 2012, 2013 și după ;-)
      - Civilizații dispărute
        - General
        - Atlantida
      - Conspirații
        - General
        - Jan van Helsing
      - General
      - Montauk
      - OZN-uri
      - Piramide
  • Muzică pentru suflet
  •   - Gheorghe Iovu
      - Frederic Delarue
  • Prosperitate și succes
  •   - Bani
      - General
      - Prosperitate
      - Succes
  • Psihologie
  •   - Autism
      - Constelații familiale
      - General
      - Hipnoză
      - Limbajul trupului
      - Metoda José Silva
      - NLP
      - Parenting
      - Psihogenealogie
      - Psihoterapie
      - Puterea cuvintelor
      - Puterea gândului
  • Religie
  •   - Budism
        - Dalai Lama
        - General
        - Hinduism
        - Învățături din Tibet
      - Creștinism
        - Apostoli
        - Arsenie Boca
        - Calendare
        - Evanghelii
        - General
        - Iisus Hristos
        - Învățături ale părinților români
        - Muzică religioasă
        - Nicolae Steinhardt
        - Sfinți
      - General
      - Islamism
      - Iudaism (Kabbala)
      - Shintō
  • Spiritualitate
  •   - Curs de Miracole
      - Dacii
      - General
  • Terapii complementare
  •   - Acupunctură
      - Aromaterapie
      - Atingere Cuantică
      - Ayurveda
      - Bioenergie
        - Aura umană
        - Chakre
        - Corpuri subtile
        - General
      - Cristaloterapie
      - Cromoterapie
      - EFT (Tehnici de Eliberare Emoțională)
      - Gestalt
      - General
      - Hidroterapie
      - Kinetoterapie
      - Magnetoterapie
      - Masaj
      - Meloterapie
      - Qi Gong
      - Radiestezie
      - Reflexologie
      - Reiki
      - Remediile florale Bach
      - Su Jok
      - Terapia craniosacrală (TCS)
      - Urinoterapie
  • Viața de după moarte
  •   - Entități
      - General
      - Viețile anterioare
  • Vindecare spirituală
  •   - General
      - Karma
      - Îngeri
      - Spiritele naturii
      - Theta Healing
  • Și altele...
  •   - Biografii
      - Cărți de colorat
      - Cărți pentru copii
        - General
        - Preșcolari
        - Religioase
      - Eseistică
      - General
      - Ficțiune
      - Hobby / Timp liber
      - Istorie
      - Memorii
      - Non Ficțiune
      - Poezie
      - Reviste
      - Romane
      - Suport de pahar
    - Top 50 vânzări
    - Noutăți pe site
    - Cărțile ADEVĂR DIVIN
    - În viitor
    - Lista produse
      Despre noi
    • Contact
    • Datele firmei
      Site-uri prietene
    Abraham-Hicks.com
    Reiki - Aurelian Curin
    Cursuri și Terapii cu Daniela Cumpănici
    Psiholog Elisabeta Vultur
    Artist fotograf:
    portret, studio, evenimente în Brașov

    www.FotoMars.ro

     
     
    Corpul nu uită niciodată
    Cooperarea dintre creier, minte și corp pentru vindecarea traumelor

    » Coperta
    Prin această carte inspirată și plină de observații clinice, combinate cu cercetările de ultimă oră ale neuroștiinței, cu o analiză istorică, cu relatări din lumea artelor și cu povești de viață personale, dr. van der Kolk a creat un ghid absolut și plin de autoritate referitor la efectele traumelor, dar și la modalitățile de recuperare.
    Afișat de 18860 ori.
    Cotație articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
    NeinspiratMediocruMediuBunExcelent



    •Preț raft:47.00 RON
    •Reducere:10%
    •Preț site:42.30 RON *
    Contact
    Descriere Cuprins Fragmente Condiții de livrare

    Prolog: Confruntarea cu trauma

    Nu trebuie să fii soldat pe practicantul de luptă sau să vizitezi o tabără de refugiați din Siria ori din Congo pentru a te confrunta cu trauma. Trauma ni se întâmplă tuturor, nouă, prietenilor noștri, membrilor de familie și vecinilor. Studiile făcute de Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din Statele Unite au arătat că un american din cinci a fost molestat sexual când era copil, unul din patru a fost bătut de un părinte până când i-au rămas urme permanente pe corp, iar un cuplu din trei se angrenează în acte de violență fizică. Un sfert dintre noi am crescut cu rude alcoolice, iar un american din opt a asistat la baterea sau la lovirea mamei sale.

    Oamenii aparțin unei specii extrem de rezistente. Încă din cele mai vechi timpuri, ei au fost nevoiți să facă față unor războaie nesfârșite, foarte multor dezastre (deopotrivă naturale și comise de mâna omului), violenței și trădării în propria lor viață. Din păcate, experiențele traumatice lasă urme, atât pe scară largă (la nivelul istoriei și al culturii), cât și la nivel individual, asupra familiilor, secretele cele mai întunecate fiind transmise imperceptibil de la o generație la alta. De asemenea, ele lasă urme asupra minții și emoțiilor noastre, asupra capacității noastre de a ne bucura și de a experimenta intimitatea, și chiar asupra biologiei și sistemului nostru imunitar.

    Traumele nu îi afectează numai pe cei direct expuși lor, ci și pe cei din jurul acestora. Soldații care se întorc acasă de pe câmpul de luptă își sperie adeseori familia prin crizele lor de furie și prin absența lor emoțională. Soțiile bărbaților care suferă de SSPT tind să devină deprimate, iar copiii mamelor deprimate riscă să crească anxioși și nesiguri pe ei. Un copil expus violenței familiale își creează mai greu relații stabile și bazate pe încredere reciprocă în anii de adult.

    Prin definiție, trauma este insuportabilă și intolerabilă. Marea majoritate a victimelor violurilor, soldații întorși de pe câmpul de luptă și copiii care au fost molestați sunt atât de deranjați atunci când se gândesc la ceea ce li s-a întâmplat încât încearcă să uite cu orice preț de experiența trăită, să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și să își vadă astfel de viață. Ei au nevoie însă de o energie colosală pentru a putea funcționa în continuare ducând cu ei amintirea terorii și rușinea cauzată de slăbiciunea și de vulnerabilitatea lor.

    Oricât de mult ne-am dori să uităm de trauma suferită cândva, acea parte a creierului nostru care este dedicată asigurării supraviețuirii noastre (situată mult sub creierul nostru rațional) nu acceptă cu ușurință negarea. Mult timp după încheierea experienței traumatice, ea poate fi reactivată cu ușurință la cel mai mic semn de pericol, mobilizând circuite cerebrale perturbate și secretând cantități uriașe de hormoni ai stresului. Acest lucru precipită emoții neplăcute, senzații fizice extrem de intense și acțiuni impulsive și agresive. Aceste reacții posttraumatice par copleșitoare și greu de înțeles. Simțindu-se scăpați de sub control, supraviețuitorii traumelor încep adeseori să se teamă că sunt deteriorați chiar în esența lor, nemaiputând fi vindecați.

    Primul moment în care m-am simțit atras de medicină a fost cel în care am participat la o tabără de vară, pe când aveam 14 ani. Vărul meu Michael m-a ținut treaz toată noaptea explicându-mi cum funcționează rinichii, cum secretă ei deșeurile organismului și cum reabsorb substanțele chimice care mențin sistemul fiziologic într-o stare de echilibru. M-am simțit fascinat atunci de maniera miraculoasă în care funcționează organismul nostru. Mai târziu, în perioada pregătirii mele medicale, mi-a devenit evident – indiferent dacă studiam chirurgia, cardiologia sau pediatria – cum funcționează organismul uman. Când am început să studiez însă psihiatria, am rămas uimit de contrastul dintre incredibila complexitate a minții și de modalitățile prin care suntem conectați și atașați unii de ceilalți, pe de o parte, și cât de puțin știu psihiatrii despre originea problemelor pe care le tratează pe de altă parte. Oare va veni vreodată o zi în care să știm la fel de multe despre creier, minte și iubire cum știm despre celelalte sisteme fiziologice?

    Vor mai trece cu siguranță mulți ani până când vom ajunge la o astfel de înțelegere detaliată, dar nașterea a trei noi ramuri ale științei a condus la o veritabilă explozie a cunoașterii referitoare la efectele traumelor psihologice, abuzurilor și neglijării. Aceste discipline noi sunt: neuroștiința, studiul modalității prin care creierul susține procesele mentale; psihopatologia dezvoltării, studiul impactului pe care îl au experiențele adverse asupra dezvoltării minți și creierului; și neurobiologia interpersonală, studiul modalităților prin care comportamentul nostru influențează emoțiile, biologia și tiparele mentale ale celor din jur.

    Cercetările făcute în domeniul noilor discipline au arătat că trauma produce schimbări fiziologice concrete, inclusiv recalibrarea sistemului de alarmă al creierului, creșterea activității hormonilor stresului și modificări la nivelul sistemului care filtrează informațiile relevante de cele irelevante. Se știe astăzi că trauma compromite acea zonă a creierului care comunică senzația fizică de a fi în viață. Aceste schimbări explică de ce devin hipervigilenți indivizii traumatizați în fața amenințărilor, în detrimentul angrenării spontane în viața lor de zi cu zi. De asemenea, ele ne ajută să înțelegem de ce repetă atât de des oamenii traumatizați aceleași probleme și de ce au ei dificultăți în a-și învăța lecțiile în urma experiențelor. De pildă, știm astăzi că acest comportament nu este rezultatul eșecului moral, al lipsei de voință sau al unui caracter inadecvat, ci pur și simplu al unor schimbări efective produse în interiorul creierului lor.

    Această amplificare vastă a cunoașterii noastre referitoare la procesele esențiale care stau la baza traumelor a deschis noi posibilități pentru atenuarea sau chiar inversarea răului produs. Am învățat astfel să dezvoltăm metode și experiențe care se folosesc de neuroplasticitatea naturală a creierului pentru a-i ajuta pe supraviețuitori să se simtă plenar integrați în momentul prezent și să își continue viața. În esență, există trei astfel de metode principale: 1) de sus în jos, prin vorbire, reconectarea cu ceilalți oameni și permisiunea acordată nouă înșine de a înțelege ce se întâmplă cu noi, prin procesarea amintirilor traumei; 2) prin consumul de medicamente care blochează reacțiile inadecvate de alarmă, sau prin utilizarea altor tehnologii care modifică modul în care își organizează creierul informațiile; și 3) de jos în sus, prin acordarea permisiunii ca organismul să trăiască experiențe care contrazic la modul profund și visceral senzațiile de neajutorare, furie sau colaps rezultate în urma traumei. Care dintre acestea este cea mai bună metodă pentru un supraviețuitor este o întrebare empirică. Cei mai mulți dintre pacienții cu care am lucrat personal au avut nevoie de o combinație între aceste metode.

    Aceasta a fost munca mea de o viață. Am fost susținut în acest scop de colegii și de studenții mei de la Centrul pentru Traume, pe care l-am fondat în urmă cu 30 de ani. Împreună, am tratat mii de copii și adulți traumatizați, oameni care au suferit abuzuri din partea celor apropiați sau a străinilor. Potrivit unei tradiții de lungă durată, obișnuim să discutăm pe larg despre pacienții noștri în cadrul unor întruniri săptămânale, stabilind astfel cât de bine funcționează diferite forme de tratament pentru diferiți indivizi.

    Principala noastră misiune a fost dintotdeauna să îi îngrijim pe copiii și pe adulții care vin la tratament, dar ne-am dedicat încă de la început inclusiv realizării unor studii pentru a explora efectele stresului posttraumatic asupra diferitor populații și pentru a determina ce tratamente funcționează cel mai bine în astfel de cazuri. Am fost susținuți în această direcție de bursele de cercetare care ne-au fost acordate de Institutul Național pentru Sănătate Mentală, de Centrele pentru Controlul Bolilor și de diferite fundații particulare, care ne-au permis să studiem eficacitatea multor forme diferite de tratament, de la medicamente la plimbări, yoga, EMDR, teatru și neurofeedback.

    Provocarea este următoarea: cum își pot redobândi oamenii controlul asupra reziduurilor traumei din trecut, astfel încât să își poată gestiona din nou viața din momentul prezent? Vorbitul, înțelegerea și conexiunile interumane ajută, iar medicamentele pot inhiba sistemele de alarmă hiperactive. Așa cum vom vedea însă, amprentele rămase din trecut pot fi transformate prin trăirea unor experiențe fizice care contrazic direct senzația de neajutorare, de furie și de colaps care face parte integrantă din traumă, redobândindu-și astfel autocontrolul. Personal, nu am o modalitate de tratament preferată, căci nu există nici o abordare care să li se potrivească tuturor, ci aplic toate tipurile de tratament pe care le comentez în această carte. Toate aceste metode pot produce schimbări profunde, în funcție de natura problemei tratate și de personalitatea pacientului.

    Am scris această carte ca pe un ghid și o invitație. Speranța mea este că oamenii vor învăța să își confrunte traumele, explorând cele mai bune modalități de a le trata și folosind toate mijloacele de care dispunem – ca societate – pentru prevenirea lor.

     

    Partea întâi:

    Redescoperirea traumei

     

    Capitolul 1

    Lecții primite de la veteranii Războiului din Vietnam

    Am devenit ceea ce sunt astăzi la vârsta de 12 ani, într-o zi sumbră din iarna anului 1975. S-a petrecut cu mult timp în urmă, dar este greșit ce se spune, că totul există doar în trecut… Privind retroactiv, îmi dau seama că în ultimii 26 de ani m-am cramponat de acel eveniment trist din viața mea.

    - Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie

    Viața altor oameni pare o poveste; a mea a avut foarte multe opriri și reporniri la drum. Acesta este efectul traumei: ea îți întrerupe scenariul, după care viața merge mai departe. Nimeni nu te pregătește pentru așa ceva.

    - Jessica Stern, Negarea: O amintire a terorii

     

    Într-o zi de marți de după week-end-ul în care am sărbătorit Ziua Națională a Statelor Unite (4 iulie) din anul 1978, mi-am început activitatea de psihiatru în cadrul Clinicii pentru Veterani din Boston. În timp ce îmi agățam pe peretele noului meu birou un tablou cu pictura mea favorită de Breughel, „Orbul care îl conduce pe orb”, am auzit zgomote în zona recepției. Câteva clipe mai târziu, un bărbat masiv într-un costum murdar a intrat trântind ușa în biroul meu, cu un exemplar din revista Soldier of Fortune în mână. Era atât de agitat și de mahmur că m-am întrebat imediat cum l-aș putea ajuta pe acest individ uriaș. I-am cerut să ia loc și să îmi spună ce puteam face pentru el.

    Numele lui era Tom. Cu zece ani în urmă făcuse parte din Corpul Pușcașilor Marini, fiind trimis în Vietnam. În loc să își petreacă week-end-ul și sărbătorile cu familia sa, a stat închis în biroul său din centrul Boston-ului, bând și uitându-se la fotografii din trecut. Știa din experiența anilor anteriori că zgomotele, artificiile, căldura și picnicul din curtea casei surorii sale, la care se adăuga frunzișul verde al începutului de vară, i-ar fi reamintit de Vietnam, înnebunindu-l. Atunci când devenea foarte agitat, se temea să stea în preajma familiei sale, întrucât se purta ca un monstru cu soția și cu cei doi băieți ai săi. Zgomotul făcut de aceștia din urmă îl făcea să devină atât de agitat încât prefera să plece de acasă, pentru a nu-i răni în vreun fel. Singurele lucruri care îl ajutau cât de cât să se calmeze erau băutul până când uita de el și mersul cu motocicleta sa Harley-Davidson cu o viteză periculos de mare.

    Noaptea nu îi oferea nici o alinare. Somnul îi era în permanență întrerupt de coșmaruri referitoare la o ambuscadă într-un câmp de orez din Vietnam, în care toți membrii plutonului său fuseseră uciși sau răniți. În plus, avea flash-uri retroactive în care vedea copii vietnamezi morți. Aceste coșmaruri erau atât de oribile încât ajunsese să se teamă să mai adoarmă, preferând să stea treaz toată noaptea și să bea. Dimineața, soția sa îl găsea leșinat pe canapeaua din sufragerie și trebuia să meargă pe vârfuri în jurul lui pentru a le pregăti copiilor micul dejun și a-i trimite la școală.

    După ce mi-a spus toate acestea, Tom a adăugat că a absolvit liceul în anul 1965, fiind al doilea din clasă. Dată fiind tradiția familiei sale de a se înrola în serviciul militar, s-a înrolat în Corpul Pușcașilor Marini imediat după absolvire. Tatăl său participase la cel de-al Doilea Război Mondial, în armata Generalului Patton, iar Tom nu a pus niciodată la îndoială așteptările acestuia în ceea ce îl privea. Având un corp atletic, o inteligență vie și fiind un lider înnăscut, Tom se simțea puternic și eficient, iar după ce și-a terminat antrenamentul de bază, s-a considerat membrul unei echipamente pregătite practic pentru orice. În Vietnam, a devenit rapid șef de pluton, conducând alți opt pușcași marini. Supraviețuirea în urma traversării unei mlaștini în timp ce inamicul trage în tine cu mitraliera te poate face să te simți foarte bine în pielea ta și să îți respecți cu atât mai mult camarazii de arme.

    La sfârșitul stagiului militar, Tom a fost lăsat la vatră și nu și-a mai dorit decât să uite pentru totdeauna de Vietnam. La prima vedere, exact asta a făcut. S-a înscris la colegiul GI Bill, a absolvit dreptul, s-a căsătorit cu iubita lui din liceu și a făcut doi copii. Tom nu mai simțea însă o afecțiune reală față de soția sa, deși scrisorile acesteia fuseseră singurele care îl ajutaseră să nu își piardă mințile în nebunia din junglă. El a mimat ducerea unei vieți normale, sperând că își va regăsi astfel, încetul cu încetul, identitatea de sine de altădată. La ora actuală avea un cabinet de avocatură înfloritor și o familie aparent perfectă, dar nu se simțea deloc normal. Lăuntric, se simțea complet mort.

    Deși Tom era primul veteran pe care l-am cunoscut într-un cadru profesionist, povestea vieții sale mi se părea extrem de familiară. Am crescut eu însumi în Olanda de după război, jucându-mă pe maidanele dintre clădirile bombardate. Am fost fiul unui bărbat care s-a opus atât de deschis naziștilor încât a fost trimis într-un lagăr de concentrare. Tata nu a vorbit niciodată despre experiențele sale din timpul războiului, dar avea izbucniri de furie atât de violente încât mă șocau de fiecare dată când eram copil. Cum putea izbucni cu atâta violență bărbatul pe care îl auzeam coborând în liniște scările în fiecare dimineață pentru a se ruga și pentru a citi din Biblie, având grijă să nu își trezească familia? Am văzut același tip de comportament și la unchiul meu, care fusese capturat de japonezi în Indiile Olandeze de Est (la ora actuală Indonezia) și a fost trimis ca sclav în Birmania, unde a lucrat la construcția faimosului pod peste râul Kwai. Nici el nu vorbea decât foarte rar despre război, dar avea când și când crize necontrolate de furie.

    Ascultându-l pe Tom, m-am întrebat în ce măsură au avut coșmaruri și amintiri recurente inclusiv tatăl și unchiul meu, și în ce măsură s-au simțit aceștia deconectați de cei dragi și incapabili să își mai găsească plăcerea în viață. Undeva, în subconștientul meu, trebuie să fi existat amintiri legate de mama mea speriată, și care mă speria la rândul ei, întrucât experimentase propria sa traumă în copilărie, pe care – înclin să cred astăzi – o retrăia adeseori. Mama avea obiceiul neplăcut de a leșina ori de câte ori o întrebam cum a fost viața ei când era fetiță, după care dădea vina pe mine pentru că am necăjit-o.

    Văzând interesul meu evident, Tom s-a liniștit și mi-a spus cât de speriat și de confuz se simțea. Se temea că devenea exact ca tatăl său, care era întotdeauna furios și nu vorbea decât rareori cu copiii săi, și atunci doar pentru a-i compara într-o manieră nefavorabilă cu colegii săi care și-au pierdut viața în jurul Crăciunului din anul 1944, în timpul Bătăliei de la Bulge.

    Pe când ne apropiam de sfârșitul ședinței, am făcut ceea ce fac toți doctorii: m-am focalizat asupra acelei părți din povestea lui Tom pe care credeam că o înțeleg: coșmarurile sale. În timpul facultății de medicină, am lucrat într-un laborator al somnului, observând ciclurile somn/vise ale oamenilor, și chiar am colaborat la scrierea unor articole despre coșmaruri. De asemenea, am participat la primele cercetări referitoare la efectele benefice ale drogurilor psihoactive, care abia începeau să fie folosite prin anii 70. Prin urmare, deși nu realizam în profunzime anvergura problemelor cu care se confrunta Tom, îi puteam înțelege coșmarurile, și fiind un adept plin de entuziasm al medicamentelor alopate pentru o viață mai bună, i-am prescris un medicament care s-a dovedit a fi eficient, reducând incidența și severitatea coșmarurilor. L-am programat pe Tom pentru o nouă consultație, două săptămâni mai târziu.

    Când s-a întors, l-am întrebat nerăbdător pe Tom cum au funcționat medicamentele. Mi-a răspuns că nu a luat nici unul. Încercând să-mi ascund iritarea, l-am întrebat de ce.

    - Mi-am dat seama că dacă voi lua pastile și coșmarurile îmi vor dispărea, mi-a răspuns el, îmi voi abandona efectiv prietenii, iar moartea lor ar fi zadarnică. Simt nevoia să fiu o amintire vie a prietenilor mei care au murit în Vietnam.

    Am rămas șocat: loialitatea lui Tom față de prietenii săi morți îl împiedica să își trăiască propria viață, la fel cum devoțiunea tatălui său față de prietenii lui l-au împiedicat pe acesta să își trăiască viața. Experiențele tatălui și fiului pe câmpul de luptă au făcut ca restul vieții lor să li se pară irelevante acestora. Cum a fost posibil, și ce puteam face eu în această direcție? În acea dimineață mi-am dat seama că aveam să îmi petrec tot restul vieții profesionale încercând să dezleg misterele traumei. De ce devin oamenii care trăiesc experiențe oribile atât de ancorați în trecutul lor, dincolo de orice speranță? Ce se întâmplă în mintea și în creierul lor? De ce încremenesc ei în timp, captivi într-un loc din care și-ar dori cu disperare să scape? De ce nu s-a terminat războiul pentru acest bărbat în februarie 1969, când părinții săi l-au îmbrățișat pe Aeroportul Internațional Logan din Boston, după lungul zbor din Da Nang până acasă?

    Nevoia lui Tom de a-și trăi viața ca un memorial pentru colegii săi m-a învățat că el suferea de o condiție mult mai complexă decât o simplă sumă de amintiri neplăcute sau un simplu dezechilibru la nivelul chimiei cerebrale, care i-a modificat circuitele fricii din creier. Înaintea ambuscadei din câmpul de orez, Tom a fost un prieten devotat și loial, un om care iubea viața, cu numeroase interese și plăceri. Într-un singur moment terifiant, trauma l-a transformat însă în profunzime.

    În timpul perioadei petrecute la Administrația Veteranilor, am cunoscut foarte mulți bărbați cu reacții similare. În fața celor mai mici frustrări, veteranii au tendința de a face instantaneu o criză extremă de furie. Zonele publice ale clinicii noastre au fost distruse nu o dată de pumnii unora sau altora dintre pacienți, iar agenții de pază trebuiau să fie tot timpul în gardă pentru a-i proteja pe recepționeri și pe agenții de asigurări de veteranii furibunzi. De bună seamă, acest comportament ne speria pe toți, dar pe mine unul mă intriga în același timp.

    Acasă, eu și soția mea aveam probleme similare cu copiii noștri (de un an-doi), care făceau crize de furie atunci când le spuneam să își mănânce spanacul sau să își pună șosete călduroase. Nu puteam înțelege de ce nu eram deloc preocupat de comportamentul imatur al copiilor mei, dar mă simțeam profund îngrijorat de ceea ce se întâmpla cu veteranii de război (dincolo de mărimea celor din urmă, desigur, care le dădea acestora potențialul de a face mult mai mult rău decât copiii mei de acasă). Mi-a dat rapid seama care era explicația: în cazul copiilor mei eram conștient că printr-o îngrijire adecvată, aceștia aveau să învețe treptat să își gestioneze mai bine frustrările și dezamăgirile, în timp ce în privința veteranilor pe care îi tratam, eram mult mai sceptic că aveam să îi pot ajuta să reînvețe virtutea autocontrolului și capacitatea de autoreglare pe care le pierduseră în timpul războiului.

    Din păcate, nimic din educația mea psihiatrică nu m-a pregătit pentru dificultățile cu care se confruntau Tom și tovarășii săi veterani. Am studiat întreaga literatură medicală pentru a găsi cărți despre nevroza cauzată de război, de șocul bombelor, de oboseala cauzată de luptă, sau orice alt termen ori diagnostic la care m-aș fi putut gândi, care să li se potrivească pacienților mei. Spre surpriza mea, în biblioteca de la Administrația Veteranilor nu exista nici măcar o singură carte despre aceste condiții. La cinci ani după ce ultimul soldat american a părăsit Vietnamul, problema traumelor generate de război nu se afla încă pe agenda nimănui. În sfârșit, la Biblioteca Countway de la Școala Medicală Harvard am găsit cartea Nevrozele traumatice cauzate de război, publicată în anul 1941 de un psihiatru pe nume Abram Kardiner, care descria observațiile acestuia referitoare la soldații traumatizați în luptă și considerați victime colaterale ale celui de-al Doilea Război Mondial.

    Kardiner descria în cartea sa același fenomen cu care m-am confruntat eu: după război, foștii soldați rămâneau cu o senzație de inutilitate. Deveneau interiorizați și retrași, chiar dacă anterior războiului fuseseră oameni normali. Ceea ce Kardiner a numit la vremea lui „nevroze traumatice” este numit astăzi sindromul stresului post-traumatic – SSPT. Kardiner a remarcat faptul că suferinzii de nevroze traumatice își dezvoltă o vigilență cronică și o mare sensibilitate la amenințări. O frază care mi-a atras atenția în mod deosebit a fost următoarea: „Nucleul oricărei nevroze este o nevroză fiziologică”. Cu alte cuvinte, stresul posttraumatic nu „există doar în mintea pacientului”, așa cum se credea până atunci, ci are o bază fiziologică. Kardiner a înțeles la vremea sa că simptomele stresului posttraumatic își au originea în reacția corpului la trauma suferită.

    Descrierea lui Kardiner mi-a confirmat propriile observații, lucru care m-a reconfortat, dar nu m-a învățat prea mult ce pot face pentru a-i ajuta pe veterani. Lipsa literaturii specialitate pe acest subiect s-a dovedit a fi un handicap serios, dar pe de altă parte profesorul și mentorul meu, Elvin Semrad, ne-a învățat (când eram studenți) să fim sceptici în privința manualelor. Singurul nostru manual autentic, ne-a spus el, sunt pacienții noștri. Prin urmare, nu trebuie să avem încredere decât în ceea ce aflăm de la ei și din experiența noastră directă. Pare ușor la prima vedere, dar deși ne-a recomandat să nu ne bazăm decât pe propria noastră cunoaștere directă, Semrad ne-a avertizat că procesul va fi extrem de dificil, întrucât oamenii sunt niște veritabili experți în autoamăgire și în ascunderea adevărului. Odată, ne-a spus: „Cele mai mari surse de suferință sunt minciunile pe care ni le spunem singuri”. Lucrând la Administrația Veteranilor, am descoperit în scurt timp cât de tulburătoare poate fi confruntarea cu realitatea, nu doar în cazul pacienților mei, ci și al meu.

    Noi nu ne dorim cu adevărat să știm prin ce trec soldații pe câmpul de luptă, câți copii sunt molestați și abuzați în societatea noastră sau câte cupluri (aproape o treime, din câte se pare) sunt angrenate în acte de violență de-a lungul relației lor. Noi ne dorim să rămânem cu iluzia noastră că familia reprezintă un rai al siguranței într-o lume nemiloasă și că țara noastră este populată de oameni civilizați și inteligenți. Preferăm să credem că actele de cruzime nu se petrec decât în locuri foarte îndepărtate precum Darfur sau Congo. Este suficient de greu să fii un observator al durerii. În aceste condiții, nu este de mirare că indivizii traumatizați nu pot tolera nici măcar să își aducă aminte prin ce au trecut, preferând să recurgă la droguri, alcool sau automutilare pentru a-și bloca amintirile insuportabile.

    Tom și tovarășii săi veterani au devenit astfel primii mei profesori, ajutându-mă să înțeleg cât de ușor poate fi zdruncinată o viață de o experiență copleșitoare și să mă gândesc în ce fel îi pot ajuta să se simtă din nou vii.

     

    Trauma și pierderea identității de sine

    Primul studiu pe care l-am realizat la Administrația Veteranilor a început prin a-mi întreba sistematic pacienții ce li s-a întâmplat în Vietnam. Îmi doream să aflu ce anume i-a împins la limită și de ce unii dintre ei s-au prăbușit psihic ca urmare a experienței lor, în timp ce alții și-au putut continua liniștiți viața. Cei mai mulți dintre bărbații pe care i-am intervievat au plecat la război simțindu-se bine pregătiți și uniți între ei, datorită rigorilor antrenamentului de bază și pericolului comun. Ei au făcut schimb de poze cu membrii familiilor și cu iubitele lor, și-au suportat reciproc defectele și s-au simțit pregătiți să își riște viața de dragul prietenilor lor. Cei mai mulți dintre ei au avut suficientă încredere în camarazii lor pentru a le împărtăși cele mai întunecate secrete ale lor, iar unii au mers atât de departe încât să facă schimb de cămăși și șosete între ei.

    Foarte mulți soldați au avut prietenii similare celei dintre Tom și Alex. Tom l-a cunoscut pe Alex, un italian din Malden, Massachusetts, în prima zi în care a ajuns în Vietnam, și s-a împrietenit instantaneu cu acesta. Cei doi își conduceau împreună jeep-ul, ascultau aceeași muzică și își citeau reciproc scrisorile primite de acasă. Se îmbătau împreună și se dădeau la aceleași fete vietnameze.

    După circa trei luni de când a ajuns în Vietnam, Tom și-a condus plutonul într-un marș printr-un câmp de orez, înainte de apusul soarelui. Subit, soldații vietnamezi au deschis focul asupra lor din jungla înconjurătoare, lovindu-i pe rând pe cei din jurul lui Tom. Acesta mi-a povestit că a privit terorizat cum toți membrii plutonului său au fost uciși sau răniți în doar câteva secunde. De atunci, el nu și-a mai putut scoate niciodată o imagine din minte: ceafa lui Alex care căzuse cu capul în jos în câmpul de orez, cu picioarele încă în aer. Tom a izbucnit în plâns când și-a adus aminte: „A fost singurul prieten adevărat pe care l-am avut vreodată”. Mai târziu în acea noapte, Tom a continuat să audă țipetele oamenilor săi și să vadă trupurile lor căzând în apă. Toate zgomotele, mirosurile sau imaginile care îi reaminteau de acel moment al ambuscadei (cum ar fi artificiile de Ziua Națională a Statelor Unite) îl făceau să se simtă instantaneu la fel de paralizat, de terorizat și de furios ca și în acea zi în care elicopterul american l-a evacuat din câmpul de orez.

    Încă și mai rea decât amintirile recurente ale ambuscadei era pentru Tom amintirea a ceea ce s-a întâmplat după aceasta. Îmi puteam imagina cu ușurință furia lui Tom legată de moartea prietenului său, care l-a condus la calamitatea care a urmat. El a avut nevoie de luni întregi, în care s-a confruntat cu o rușine paralizantă, pentru a-mi povesti ce s-a întâmplat atunci. Încă din cele mai vechi timpuri, veteranii au reacționat la moartea camarazilor lor prin acte oribile de răzbunare. Așa s-a întâmplat de pildă cu Ahile din Iliada lui Homer. A doua zi după ambuscadă, Tom a intrat într-un sat din vecini, într-o stare de furie incontrolabilă, și a ucis copii și un țăran inocent, violând o femeie vietnameză. După acest episod, lui i-a fost imposibil să se mai întoarcă normal acasă. Cum să dai ochii cu iubita ta din liceu și să îi spui că ai violat cu brutalitate o femeie exact ca ea, sau să îți vezi fiul făcând primii pași, reamintindu-ți astfel de copiii pe care i-ai ucis? Tom a experimentat moartea lui Alex ca pe distrugerea pentru totdeauna a unei părți din el însuși – partea cea mai bună, mai onorabilă și mai demnă de încredere a ființei sale. Aproape întotdeauna, indiferent dacă este rezultatul unei acțiuni comise asupra ta sau al uneia pe care ai comis-o tu însuți, trauma face aproape imposibilă angrenarea în alte relații intime. Cum să înveți din nou să ai încredere în tine însuți sau în altcineva după ce ai experimentat o tragedie atât de indescriptibilă? Alternativ, cum să te mai abandonezi unei relații intime după ce ai fost violată cu brutalitate?

    Tom a continuat să vină cu regularitate la ședințele noastre, căci am devenit pentru el un personaj emblematic, tatăl pe care nu l-a avut niciodată sau un fel de Alex care a supraviețuit atacului. Este nevoie de o încredere și de un curaj nemărginite pentru a-ți permite să îți aduci aminte. Unul din cele mai grele lucruri pentru oamenii traumatizați este confruntarea cu rușinea generată de comportamentul pe care l-au avut în timpul unui episod traumatic, indiferent dacă aceasta este obiectivă (cum ar fi cazul comiterii unei atrocități) sau nu (cum ar fi cazul unui copil care încearcă să se opună abuzatorului său). Unul din primii oameni care au descris acest fenomen a fost Sarah Haley, care avea un birou chiar lângă al meu la Clinica Administrației Veteranilor. Într-un articol intitulat „Când pacientul raportează o atrocitate”, care a devenit un criteriu major de referință pentru diagnosticul de SSPT, ea a comentat dificultatea intolerabilă a discutării despre actele oribile comise adeseori de soldați în decursul experiențelor lor de pe câmpul de luptă (sau a ascultării relatării acestora de către altcineva). Este suficient de greu să te confrunți efectiv cu suferința pe care le-ai cauzat-o altora, dar foarte mulți dintre oamenii traumatizați sunt încă și mai copleșiți de rușinea pe care o simt din cauza propriilor lor acțiuni (sau inacțiuni) în circumstanțele date. Ei se disprețuiesc pentru că s-au simțit atât de speriați, de dependenți, de plini de entuziasm sau de furie.

    Peste ani, am întâlnit un fenomen similar în lumea victimelor abuzurilor comise asupra copiilor. Mulți din acești supraviețuitori continuă să sufere de o rușine agonizantă din cauza acțiunilor pe care au fost nevoiți să le comită pentru a supraviețui și pentru a menține o conexiune cu persoana care i-a abuzat, mai ales dacă aceasta era apropiată de copil sau dacă acesta din urmă depindea de ea, așa cum se întâmplă adeseori. Ei simt o stare de confuzie, neștiind dacă au fost o victimă sau un participant voluntar, motiv pentru care nu mai reușesc să facă diferența între iubire și teroare, sau între plăcere și durere. Vom reveni mai târziu la această dilemă.

     

    Amorțeala emoțională

    Poate cel mai nociv dintre simptomele manifestate de Tom era amorțeala sa emoțională. El își dorea cu disperare să își iubească familia, dar pur și simplu nu mai găsea resurse interioare în această direcție. Se simțea distant emoțional față de toți oamenii, ca și cum inima sa ar fi înghețat, iar el ar fi trăit dincolo de un zid de sticlă. De altfel, această amorțeală îl includea și pe el. Singurele lucruri pe care mai reușea să le simtă erau furia și rușinea sa. Tom mi-a spus că de-abia mai reușește să se recunoască atunci când se uită dimineața în oglindă pentru a se bărbieri. Atunci când se asculta ținând pledoarii la tribunal, se observa de la mare distanță și se întreba cum de găsea acest individ care arăta și mergea la fel ca el argumente atât de coerente. Atunci când câștiga un caz, se prefăcea că este mulțumit, iar atunci când pierdea se simțea resemnat, ca și cum ar fi anticipat că acest lucru se va întâmpla. Deși era un avocat foarte bun, se simțea întotdeauna ca și cum ar fi plutit prin spațiu, lipsit de orice scop sau direcție.

    Singurul lucru care reușea uneori să îl elibereze de această senzație de derivă erau momentele ocazionale în care se implica foarte mult într-un caz particular. În perioada ședințelor noastre terapeutice, Tom a trebuit să apere un mafiot acuzat de crimă. Pe durata procesului, el a fost complet absorbit de acesta, imaginându-și o strategie care să îl ajute să câștige cazul, scop în care rămânea adeseori treaz noaptea, dar de data aceasta nu din cauza coșmarurilor, ci pentru că făcea ceva care îl umplea de entuziasm. Mi-a relatat că se simțea la fel ca atunci când lupta pe front: plenar viu, ca și cum nimic altceva nu ar mai fi contat. După ce a câștigat procesul, Tom și-a pierdut însă energia și senzația că are un scop în viață. Coșmarurile i-au revenit, la fel ca și crizele de furie, care au devenit atât de intense încât s-a văzut nevoit să se mute la un motel pentru a se asigura că nu le va face rău soției și copiilor săi. Din păcate, singurătatea s-a dovedit la fel de terifiantă, căci demonii războiului s-au întors și l-au atacat în forță. Tom a încercat să rămână ocupat, să lucreze, să bea și să se drogheze, făcând astfel tot ce îi stătea în puteri pentru a evita confruntarea cu demonii săi.

    El a continuat să citească revista militară Soldier of Fortune, visând să se înroleze ca mercenar într-unul din multele războaie care făceau ravagii în Africa. În primăvara anului respectiv și-a luat motocicleta Harley și a gonit cu ea pe Autostrada Kancamagus din New Hampshire. Vibrațiile motocicletei, viteza și pericolul călătoriei l-au ajutat să se readune, astfel încât la sfârșitul excursiei s-a putut întoarce la familia sa.

     

    Reorganizarea percepției

    Un alt studiu pe care l-am realizat la Administrația Veteranilor a început ca o cercetare a coșmarurilor, dar s-a transformat într-o explorare a manierei în care modifică traumele percepțiile și imaginația oamenilor. Primul subiect pe care l-am înrolat în studiul meu a fost Bill, un fost medic care a participat cu un deceniu în urmă la Războiul din Vietnam. După ce a fost lăsat la vatră, el s-a înscris la un seminar teologic, iar după ce l-a absolvit a primit prima sa parohie la o biserică congregațională dintr-o suburbie a Boston-ului. O vreme s-a descurcat foarte bine, până când soția i-a născut primul copil. La scurt timp după nașterea acestuia, soția sa, care era infirmieră, s-a întors la slujbă, în timp ce el a rămas acasă, lucrând la predica sa săptămânală și la alte îndatoriri parohiale, și având grijă de copilul său. În prima zi în care a rămas singur cu copilul, acesta a început să plângă, iar Bill și-a reamintit subit de toți copiii pe care i-a văzut murind în Vietnam.

    Bill s-a văzut nevoit să își sune soția, pe care a rugat-o să vină și să aibă grijă de copil, iar el a venit la Administrația Veteranilor într-o stare de panică. Aici, le-a declarat medicilor că auzea încontinuu plânsete de copii și vedea imagini ale fețelor arse și însângerate ale acestora. Colegii mei medici erau convinși că era un episod psihotic, întrucât manualele de medicină ale vremii susțineau că halucinațiile auditive și vizuale sunt simptome ale schizofreniei paranoice. Explicația pe care o dădeau ele era că psihoza lui Bill a fost declanșată cel mai probabil de reorientarea afecțiunii soției sale de la el către copilul lor.

    Când am ajuns la birou în acea zi, l-am văzut pe Bill înconjurat de mai mulți doctori îngrijorați, care se pregăteau să îl injecteze cu un medicament antipsihotic puternic, iar apoi să îl izoleze într-un salon încuiat. Ei mi-au descris simptomele sale și mi-au cerut opinia. Dat fiind că am lucrat anterior într-o clinică specializată în tratamentul schizofrenicilor, m-am simțit curios. Cumva, diagnosticul nu mi se părea corect. L-am întrebat pe Bill dacă puteam vorbi cu el, iar după ce i-am ascultat povestea, l-am parafrazat imediat pe Freud, care a spus în anul 1985, vorbind despre traume, ceva de gen: „Eu cred că acest bărbat suferă din cauza amintirilor”. I-am spus lui Bill că voi încerca să îl ajut, și după ce i-am dat câteva medicamente pentru controlul atacurilor de panică, l-am întrebat dacă era dispus să se întoarcă peste câteva zile pentru a participa la studiul meu referitor la coșmaruri. A fost de acord.

    Tot în cadrul studiului nostru, le-am dat participanților un test Rorschach. Spre deosebire de testele care solicită răspunsuri la întrebări directe, răspunsurile la testul Rorschach sunt aproape imposibil de falsificat. Acest test reprezintă o modalitate unică de a observa cum își construiesc oamenii o imagine mentală pornind de la un stimul lipsit de semnificație: o pată de cerneală. Dat fiind că oamenii sunt creaturi care își construiesc sensuri, noi avem tendința de a crea un fel de imagine sau o poveste în jurul acestor pete de cerneală, la fel cum procedăm atunci când stăm pe o pajiște într-o zi frumoasă de vară și privim norii de pe cer. Ceea ce fac oamenii cu aceste pete de cerneală ne spune foarte multe despre maniera în care funcționează mintea lor.

    Văzând al doilea cartonaș al testului Rorschach, Bill a exclamat cuprins de oroare: „Acesta este copilul pe care l-am văzut aruncat în aer în Vietnam. În mijloc se poate vedea carnea carbonizată, rănile și sângele care țâșnește pretutindeni”. Respirând agitat și transpirând abundent, el a fost cuprins de un atac de panică similar celui pe care l-a avut când a venit pentru prima dată la clinica Administrației Veteranilor. Deși i-am auzit pe alți veterani povestindu-și amintirile recurente, aceasta a fost prima dată când am asistat direct la o astfel de amintire. În acel moment, aflat în biroul meu, Bill a văzut cu siguranță aceleași imagini, a mirosit aceleași mirosuri și a perceput aceleași senzații fizice ca și în momentul în care s-a petrecut evenimentul propriu-zis. La zece ani după ce a ținut neajutorat un copil care a murit în brațele sale, Bill a retrăit aceeași traumă doar privind o pată de cerneală.

    Experimentarea directă a amintirii recurente a lui Bill în biroul meu m-a ajutat să înțeleg agonia pe care o simt regulat veteranii de război și pe care eu încercam să o tratez. Cu această ocazie, am înțeles o dată în plus cât de vital era să găsesc o soluție pentru această problemă. Indiferent cât de traumatic este un eveniment, el are un început, o parte de mijloc și un final. Nu la fel stau însă lucrurile cu amintirile recurente referitoare la acesta. Nu poți ști niciodată când vei fi lovit din nou de o astfel de amintire sau când se va opri aceasta. Mi-a luat ani de zile ca să învăț să tratez eficient amintirile recurente, iar unul din cei mai importanți mentori ai mei în această privință s-a dovedit a fi Bill.

    Atunci când le-am dat testul Rorschach altor 21 de veterani, reacția lor a fost consistentă: văzând al doilea cartonaș, 16 dintre ei au reacționat ca și cum ar fi retrăit din nou trauma suferită în timpul războiului. Al doilea cartonaș al testului Rorschach este primul care conține culori și dă adeseori naștere așa-numitului șoc al culorilor. Veteranii au interpretat acest cartonaș prin descrieri de gen: „Acestea sunt intestinele care i-au ieșit în afară prietenului meu Jim după ce abdomenul i-a fost despicat de o bombă de teren” sau „Acesta este gâtul prietenului meu Danny după ce capul i-a fost spulberat de o bombă pe când ne consumam prânzul”. Nici unul din veterani nu a văzut călugări care dansează, fluturi care zboară, bărbați pe motociclete sau alte imagini-clișeu pe care și le imaginează foarte mulți oameni obișnuiți atunci când văd acest cartonaș.

    Deși marea majoritate a veteranilor au devenit foarte agitați în urma imaginilor percepute în cartonaș, reacția celorlalți cinci a fost încă și mai alarmantă: aceștia nu au putut vedea absolut nimic. „Nu există nimic aici, mi-a spus unul dintre ei, doar o pată de cerneală.” Aveau dreptate, de bună seamă, dar reacția umană normală în fața unor stimuli ambigui constă în a-și folosi imaginația pentru a vizualiza ceva concret.

    Testele Rorschach m-au învățat că oamenii traumatizați au tendința de a-și suprapune trauma peste tot ceea ce îi înconjoară, având dificultăți în a descifra realitatea din jurul lor. Ei nu au practic de ce să se agațe. Am aflat de asemenea că trauma influențează imaginația. Cei cinci subiecți care nu au văzut absolut nimic în pata de cerneală și-au pierdut capacitatea de a-și lăsa mintea să se joace. În ultimă instanță, și ceilalți 16 au pățit același lucru, căci vizualizând aceleași scene din trecut în pata de cerneală, ei nu au mai lăsat loc pentru flexibilitatea mentală care reprezintă principala caracteristică a imaginației. Practic, ei nu făceau decât să vizualizeze la infinit aceeași scenă.

    Imaginația este esențială pentru calitatea vieții noastre. Ea ne ajută să ieșim din rutina existenței de zi cu zi și să visăm cu ochii deschiși la călătorii, alimente exotice, partide sexuale, dragoste, sau la faptul că noi suntem cei care avem ultimul cuvânt! În acest fel, viața noastră devine infinit mai interesantă. Imaginația ne oferă șansa de a vizualiza posibilități noi, fiind o rampă de lansare chintesențială pentru îndeplinirea speranțelor noastre. Ea ne pune pe jar creativitatea, ne eliberează de plictiseală, ne alină durerea, ne amplifică plăcerea și ne îmbogățește cele mai intime relații. Atunci când oamenii rămân în mod constant și într-o manieră compulsivă captivi în trecutul lor, fiind atrași obsesiv de ultimul moment în care au simțit o implicare intensă și o emoție profundă, ei suferă de un eșec al imaginației și de un deficit de flexibilitate mentală. Fără imaginație nu mai există speranță, șansa de a-ți vizualiza un viitor mai bun, de a vedea ceva nou sau de a-ți atinge un scop.

    Testele Rorschach m-au învățat de asemenea că oamenii traumatizați percep lumea într-o manieră fundamental diferită față de oamenii obișnuiți. Pentru cei mai mulți dintre noi, un bărbat care se apropie pe stradă din depărtare este doar o persoană care se plimbă, dar pentru o victimă a unui viol el poate fi chiar persoana care a molestat-o și un motiv de a intra în panică. Un profesor sever poate fi doar o prezență intimidantă pentru un elev obișnuit, dar pentru unul bătut de tatăl său vitreg el poate fi un torționar care îi precipită fie un atac de furie, fie o retragere speriată în spatele clasei.

     

    Captiv în traumă

    Clinica noastră a fost literalmente inundată de veterani aflați în căutarea unui ajutor psihiatric. Din păcate, dat fiind deficitul acut de medici, tot ce am putut face pentru cei mai mulți dintre ei a fost să îi punem pe o listă de așteptare, chiar dacă mulți dintre ei continuau să se brutalizeze singuri sau să își chinuiască familia. Din ce în ce mai mulți veterani au început să fie arestați pentru ofense violente sau beție, și un alt număr, la fel de alarmant, au început să se sinucidă. Am primit permisiunea de a înființa un grup pentru tinerii veterani ai Războiului din Vietnam, pe care l-am folosit ca un think-tank până la descoperirea unor terapii „reale”.

    La începutul ședinței unui grup la care participau foști pușcași marini, primul dintre ei care s-a ridicat în picioare a declarat pe șleau: „Eu nu doresc să vorbesc despre război”. I-am răspuns că membrii grupului pot discuta despre absolut orice subiect doresc. După o jumătate de oră de tăcere penibilă, un veteran s-a ridicat în sfârșit și a început să povestească despre prăbușirea elicopterului său în timpul războiului. Spre uimirea mea, ceilalți membri ai grupului s-au animat imediat, vorbind cu o mare intensitate despre experiențele lor traumatice. Absolut toți au revenit în săptămâna următoare, și apoi în cea de după ea. Ei au găsit o anumită rezonanță și semnificație în cadrul grupului, chiar dacă au discutat despre lucruri care până atunci nu le produceau decât o senzație de teroare și de gol interior. Cu toții și-au simțit reînnoită camaraderia din timpul războiului, atât de vitală pentru ei în respectiva perioadă de timp. Au insistat să fac parte integrantă din noua lor unitate, iar de ziua mea mi-au făcut cadou o uniformă de căpitan al pușcașilor marini. Privind retrospectiv, acest gest a revelat totuși unul din aspectele problemei cu care se confruntau: fie făceai parte din unitatea lor, fie nu, și atunci erai un nimeni. După o traumă de acest fel, lumea se împarte cu brutalitate în două părți: cei care știu ce s-a întâmplat și cei care nu știu. Nu poți avea încredere în oamenii care nu au trecut prin experiența ta traumatică, întrucât aceștia nu o pot înțelege. Din păcate, în această categorie intră inclusiv soția, copiii și colegii tăi de muncă.

    Mai târziu am condus un alt grup, de această dată de veterani din armata lui Patton, oameni trecuți bine de 70 de ani, suficient de bătrâni pentru a-mi fi părinți. Ne-am întâlnit dimineața, în zilele de luni, la ora 8:00. În Boston, furtunile de zăpadă din timpul iernilor paralizează uneori transportul public, dar spre uimirea mea toți veteranii s-au prezentat la ședințele grupului, inclusiv pe furtună, unii dintre ei venind de la mulți kilometri pentru a ajunge la Clinica Administrației Veteranilor. De Crăciun, aceștia mi-au dăruit un ceas de mână din anii 40, emis de Forțele Aeriene ale Statelor Unite. La fel ca în cazul primului grup pe care l-am condus, cel al pușcașilor marini, nici acești veterani nu mă puteau accepta ca medic dacă nu făceam parte integrantă din grupul lor.

    Aceste experiențe au fost emoționante pentru mine, dar mi-au dovedit limitele terapiei de grup atunci când i-am invitat pe participanți să vorbească despre problemele cu care se confruntau în viața lor de zi cu zi: în relația cu soția, copiii, iubita și familia; cu șeful; găsirea satisfacției la locul de muncă și consumul masiv de alcool. Reacția lor tipică a fost să dea înapoi și să îmi opună rezistență, povestind apoi din nou cum au înfipt o baionetă în inima unui soldat german din Pădurea Hürtgen sau cum a fost doborât elicopterul lor în jungla din Vietnam.

    Indiferent dacă trauma s-a petrecut doar cu zece ani în urmă sau cu mai bine de 40, pacienții mei nu puteau trece peste ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului, pentru a face legătura cu viața lor curentă. Cumva, evenimentul care le-a produs atât de multă durere s-a transformat în singura lor sursă de semnificație. Ei nu se simțeau cu adevărat vii decât atunci când își reaminteau de trecutul lor traumatic.

     

    Diagnosticarea stresului posttraumatic

    În acele zile de la începutul carierei mele, pe când lucram la Administrația Veteranilor, obișnuiam să le punem pacienților noștri veterani tot felul de diagnostice – alcoolism, abuz de substanțe, depresie, tulburări emoționale sau chiar schizofrenie – și încercam toate tratamentele pe care le-am găsit în manualele noastre. Din păcate, cu toate eforturile noastre, nu am reușit să obținem cine știe ce realizări terapeutice. Puternicele medicamente pe care le prescriam adeseori acestor bărbați le induceau acestora o stare de confuzie atât de mare încât abia mai reușeau să funcționeze. Când îi încurajam să vorbească pe larg despre un eveniment traumatic, nu făceam decât să le reactivăm amintirile recurente, fără a-i ajuta însă să le rezolve în vreun fel. Mulți dintre ei au renunțat la tratament, întrucât nu numai că nu reușeam să îi ajutăm, dar de multe ori chiar le înrăutățeam starea de lucruri.

    Un punct de cotitură s-a produs în anul 1980, când un grup de veterani din Vietnam, asistat de psihanaliștii din New York Chaim Shatan și Robert J. Lifton, a reușit să facă un lobby de succes pe lângă Asociația Psihiatrică Americană pentru crearea unui nou diagnostic: sindromul stresului post-traumatic (SSPT), care descria un grup de simptome mai mult sau mai puțin comune pentru toți veteranii. Identificarea sistematică a simptomelor și gruparea lor într-o singură afecțiune a permis în sfârșit găsirea unui nume pentru suferința oamenilor copleșiți de oroare și de neajutorare. Odată creat cadrul conceptual al SSPT, au fost puse bazele pentru o schimbare radicală a înțelegerii noastre referitoare la pacienții pe care îi tratam. În final, acest lucru a condus la o veritabilă explozie de studii și de încercări de a găsi tratamente eficiente.

    Inspirat de posibilitățile prezentate de acest nou diagnostic, am propus Administrației Veteranilor un studiu referitor la biologia amintirilor traumatice. Erau diferite în vreun fel amintirile suferinzilor de SSPT de cele ale altor oameni? În cazul celor mai mulți dintre oameni, amintirea unui eveniment neplăcut se estompează în timp sau este transformată într-o amintire mai pozitivă, dar cei mai mulți dintre pacienții noștri nu erau capabili să își considere amintirile traumatice recurente niște simple evocări ale unor vremuri demult apuse.

    Propunerea mea a fost respinsă printr-un document care începea cu fraza: „Nu s-a dovedit niciodată că SSPT este relevantă pentru misiunea Administrației Veteranilor”. De bună seamă, între timp misiunea AV a devenit organizată în jurul diagnosticului de SSPT și leziuni cerebrale, iar la ora actuală sunt alocate resurse considerabile aplicării de „tratamente bazate pe dovezi” veteranilor traumatizați de război. La acea vreme lucrurile stăteau însă altfel, așa că nemaidorind să lucrez într-o organizație a cărei perspectivă asupra realității era atât de depășită (din perspectiva mea), mi-am dat demisia. În anul 1982 am acceptat un post la Centrul de Sănătate Mentală din Massachusetts, spitalul afiliat facultății de medicină Harvard în care m-am pregătit să devin psihiatru. Noua mea responsabilitate era să predau farmacologie, administrarea de medicamente pentru alinarea bolilor mentale.

    În noua mea slujbă m-am confruntat aproape zilnic cu o sumedenie de probleme pe care crezusem că le-am lăsat în urmă după plecarea de la AV. Experiența mea legată de veteranii de război m-a sensibilizat atât de tare la impactul traumelor încât am ajuns să îi ascult cu alte urechi pe pacienții deprimați sau anxioși care îmi povesteau că au fost molestați sau supuși violenței în cadrul familiei. Am rămas șocat îndeosebi de numărul mare de femei care spuneau că au fost abuzate sexual în copilărie. Mi se părea de necrezut, întrucât manualul standard de psihiatrie de la acea vreme susținea că incestul era o raritate absolută în Statele Unite, existând doar un caz la fiecare milion de femei. Dat fiind că la acea vreme nu existau în Statele Unite decât o sută de milioane de femei, m-am întrebat uimit cum se făcea că 47 din acestea (adică aproape jumătate din numărul total al cazurilor de incest din țară!) și-au găsit drum către cabinetul meu de la subsolul spitalului.

    Mai departe, manualul de psihiatrie spunea: „Există puține dovezi că rolul incestului tată-fiică ar putea fi o sursă pentru o psihopatologie ulterioară serioasă”. În realitate, pacientele mele care îmi relatau povești de incest erau departe de a fi normale. Dimpotrivă, multe dintre ele erau profund deprimate, confuze și adeseori angrenate în comportamente bizare și nocive, cum ar fi tăierea pielii cu lama de ras. În esență, manualul aproape că dădea o notă favorabilă incestului, explicând c㠄activitatea incestuoasă reduce șansa de psihoză a pacientei și o ajută să se adapteze mai bine la lumea exterioară”. În realitate, s-a dovedit că incestul avea efecte devastatoare asupra bunăstării femeilor.

    În multe privințe, aceste paciente nu erau cu nimic diferite de veteranii de la AV. Și ele aveau amintiri recurente și coșmaruri, alternând între izbucniri de furie explozivă și lungi perioade de inhibare emoțională totală. Multe dintre ele aveau dificultăți în a se înțelege cu ceilalți oameni și nu erau capabile să își mențină relații stabile.

    Așa cum se știe, războiul nu este doar o calamitate care distruge vieți. Deși circa un sfert din soldații care participă la lupte rămân cu probleme posttraumatice grave, marea majoritate a americanilor experimentează o crimă violentă în timpul vieții, iar unele rapoarte arată că 12 milioane de femei din Statele Unite au fost victimele unui viol. Mai mult de jumătate din violuri afectează fete sub vârsta de 15 ani. Pentru foarte mulți oameni, războiul începe acasă: în fiecare an, circa trei milioane de copii din Statele Unite sunt abuzați sau neglijați. Un milion din aceste cazuri sunt suficient de grave și de credibile pentru a forța serviciile pentru protecția copilului sau tribunalele să ia măsuri. Cu alte cuvinte, pentru fiecare soldat care se luptă în străinătate există zece copii a căror viață este pusă în pericol în propriul său cămin. Aceasta este o tragedie, întrucât este foarte greu ca victimele să se mai recupereze vreodată în anii de adult atunci când sursa terorii și durerii nu a fost un inamic pe câmpul de luptă, ci propriii săi părinți.

     

    O nouă înțelegere

    În cele trei decenii de când l-am cunoscut pe Tom, medicii au învățat foarte multe lucruri nu doar despre impactul și manifestările traumei, ci și despre modalitățile prin care pot fi ajutați oamenii traumatizați să se recupereze. Încă de la începutul anilor 90, tehnologia producerii de imagini computerizate ale creierului a început să ne arate ce se întâmplă în interiorul creierului persoanelor traumatizate. Acest lucru s-a dovedit a fi esențial pentru înțelegerea daunelor produse de traume și ne-a călăuzit către formularea unor metode terapeutice complet noi.

    De asemenea, am început să înțelegem cum ne afectează experiențele copleșitoare senzațiile cele mai lăuntrice și relațiile cu realitatea fizic㠖 adică esența identității noastre de sine. Am aflat astfel că traumele nu reprezintă doar evenimentele care s-au petrecut în trecut, ci și amprentele rămase în urma acestora în minte, în creier și în corp. Aceste amprente continuă să producă consecințe asupra organismului uman, influențând supraviețuirea lui în momentul prezent.

    Traumele conduc la o reorganizare fundamentală a manierei în care își gestionează percepțiile mintea și creierul. Ele nu schimbă numai felul în care gândim și lucrurile la care ne gândim, ci însăși capacitatea noastră de a gândi. S-a descoperit astfel că ajutarea victimelor unei traume să își găsească cuvintele pentru a descrie ceea ce li s-a întâmplat este semnificativă, dar nu și suficientă de cele mai multe ori. Relatarea unei povești nu modifică automat reacțiile fizice și hormonale ale unui corp hipervigilent, pregătit să fie agresat sau violat în orice moment. Pentru ca o schimbare reală să se poată produce, corpul trebuie să învețe că pericolul a trecut și să trăiască în realitatea momentului prezent. Încercarea noastră de a înțelege traumele ne-a condus la un mod diferit de a ne gândi nu doar la structura minții, ci și la procesele prin care se vindecă aceasta.

     


    A apărut în: 2018-11

    Fii primul care își spune opinia!

    e-Mail-ul dvs.
    Numele dvs.
    Mesajul:


     Cele mai noi 9 articole la ,,Psihologie“ -> ,,Psihoterapie“ 
    Tratat de psihologie jungiană
    Teorie, practică și aplicații
    De la joc la învățare
    Cum folosim jocul didactic în educația timpurie
    Oamenii mari si copilul din ei
    Cum sa te intelegi si sa scapi de suferinta
    Când usile se deschid
    Primele întâlniri psihanalitice
    Vezi toate articolele de la domeniul ,,Psihologie“ -> ,,Psihoterapie“
     Cele mai noi 9 articole la Editura: Adevăr Divin  
    Cere și ți se va da
    Învață să manifești Legea Atracției
    Boala ca simbol. Manual de psihosomatică
    Simptome, interpretare, prelucrare, compensare
    Omul devine ceea ce gândește
    Include cartea bonus De la sărăcie la putere
    Sucul de țelină (Medium medical)
    Cel mai puternic remediu al epocii noastre, care vindecă milioane de oameni din întreaga lume
    Mesaje de la îngerii tăi Cărți oracol
    (Set de 44 de cărți oracol și un ghid)
    Theta Healing
    Înalță-te și caută-L pe Dumnezeu. Înalță-te și lucrează cu Dumnezeu
    Vezi toate articolele de la Editura: ,,Adevăr Divin“
     Cele mai noi 9 articole la colecția Vindecare spirituală  
    Boala ca simbol. Manual de psihosomatică
    Simptome, interpretare, prelucrare, compensare
    Theta Healing
    Înalță-te și caută-L pe Dumnezeu. Înalță-te și lucrează cu Dumnezeu
    Vindecarea traumelor din trecut
    Preia controlul asupra vieții tale cu ajutorul tehnicilor de dezvoltare personală din terapia EMDR
    Vindecă-ți corpul
    Cauzele mentale ale bolilor fizice și modalitățile metafizice prin care acestea pot fi vindecate
    Metoda avansată de Terapie Teta
    Strunirea puterii Realității a Tot-ceea-ce-există
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Am murit și m-am descoperit pe mine însămi
    Călătoria mea de la cancer la vindecarea profundă, trecând printr-o experiență în apropierea morții
    Vezi toate articolele de la colecția ,,Vindecare spirituală“


    Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN

    Noutăți pe site


    Retipăriri

     
     
    Executat în 0.9267 secunde
    Sugestie: Apăsați CTRL+D pentru a adăuga acest site la favorite.