Cuvântul din
patru litere
Să îți spun o poveste
Un client care
se pregătea să intre în farmacia lui Shankaran Pillai a văzut afară un bărbat
care îmbrățișa un stâlp. Ochii i se roteau nebunește în cap.
După ce a intrat, el a întrebat:
- Cine este acel bărbat? Ce nu este
în regulă cu el?
Shankaran Pillai i-a răspuns
netulburat:
- O, acela
Este unul din clienții
mei.
- Dar ce se întâmplă cu el?
- Mi-a cerut un remediu pentru tuse
măgărească. I-am dat exact ce îi trebuia.
- Ce anume?
- O cutie cu laxative. L-am pus să ia
unul chiar aici.
- Laxative pentru tuse măgărească!?
De ce Doamne iartă-mă i-ai dat așa ceva?
- O, fii serios, doar l-ai văzut.
Crezi că acum îi mai pasă de tuse?
Cutia cu laxative a lui Shankaran
Pillai este emblematică pentru orice tip de soluție oferită în lumea modernă
pentru cei care caută bunăstarea. Acesta este principalul motiv pentru care
cuvântul guru a devenit un cuvânt
din patru litere.
Din păcate, noi am uitat adevărata
semnificație a cuvântului. Literal, guru
înseamnă cel care alungă întunericul. Contrar credinței populare, funcția
unui guru nu este să predea, să
îndoctrineze sau să convertească. Guru-l
se află aici pentru a aduce lumină asupra unor dimensiuni care transcend
percepțiile senzoriale și dramele psihologice, cu alte cuvinte, a unor
dimensiuni care nu pot fi percepute în mod obișnuit. În esență, guru-l se află aici pentru a aduce
lumină asupra naturii înseși a existenței.
În lumea modernă există multe
învățături periculoase în vogă. Una dintre acestea este: trăiește clipa.
Prezumția care pare să stea la baza acestei învățături este că dacă ai vrea,
te-ai putea afla în altă parte. Cum ar fi posibil așa ceva? Momentul prezent
este singurul loc în care te-ai putea afla.
Dacă trăiești, trăiești cu siguranță în acest
moment. Dacă mori, mori în acest
moment. Momentul prezent este sinonim cu eternitatea. Cum ai putea evada din
el, chiar dacă ai încerca?
Problema cu momentul prezent este că
tu suferi din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum zece ani sau din cauza a ceea
ce s-ar putea întâmpla poimâine. Aceste evenimente nu reprezintă adevăruri vii,
ci doar un joc al memoriei și al imaginației tale. Înseamnă acest lucru că
pentru a atinge starea de pace interioară trebuie să îți anihilezi mintea? Nici
vorbă. Înseamnă doar că trebuie să preiei controlul asupra ei. Mintea ta are o
memorie enormă și o imaginație incredibilă, ambele fiind rezultatul unui proces
evoluționist care a durat milioane de ani. Dacă o poți folosi atunci când
dorești, lăsând-o deoparte atunci când preferi, mintea poate fi un instrument
fantastic. Ignorarea trecutului și neglijarea viitorului ar însemna să nu te
folosești de această facultate minunată. În acest context, trăitul clipei devine
o restricție psihologică limitativă, care îți neagă însăși realitatea
existențială.
Un alt slogan popular folosit în
literatura de dezvoltare personală este: rezolvă fiecare lucru pe rând. Ce
rost are însă să te ocupi de un singur lucru în condițiile în care mintea este
o mașinărie multidimensională fenomenală, capabilă să opereze simultan pe mai
multe nivele de activitate? De ce ți-ai dori să o neutralizezi, în condițiile
în care ai putea să înveți să o strunești? Ce rost are să optezi pentru o lobotomie
voluntară, în condițiile în care te-ai putea bucura la maxim de activitatea ta
mentală?
O altă expresie care a devenit un
clișeu prin folosirea ei excesivă este cea care face referire la gândirea
pozitivă. Dacă este simplificată prea mult și transformată într-un fel de mantra de rezolvare rapidă a
problemelor, gândirea pozitivă devine o modalitate de îndulcire sau de înălbire
a realității. Dacă ești incapabil să procesezi informațiile din timp real și să
îți controlezi dramele psihologice, tu apelezi la gândirea pozitivă ca la un
tranchilizant. La început, aceasta pare să îți confere o încredere nouă și
foarte mult optimism, dar în esență rămâne limitată. Pe termen lung, dacă vei
continua să negi sau să amputezi anumite părți ale realității, vei rămâne cu o
perspectivă deformată asupra vieții.
Mai există apoi străvechea afacere a
exportării bunăstării umane în rai, afirmând că esența universului este
iubirea. Iubirea este o posibilitate umană.
Dacă simți nevoia unui curs de perfecționare, ia lecții de la câinele tău. Acesta
este plin de iubire! Nu trebuie să ajungi în nu știu ce rai pentru a descoperi
în el iubirea. Toate aceste filozofii puerile derivă din prezumția că omul
există în centrul existenței. Această idee ne-a făcut să ne pierdem complet bunul
simț, săvârșind câteva dintre cele mai inumane și mai hidoase crime din
istorie. Astfel de crime continuă să se producă inclusiv la ora actuală.
În calitate de guru, eu nu am nici o doctrină de propovăduit, nici o filozofie de
împărtășit și nici o convingere de propagat. Singura soluție pentru toate
relele care afectează umanitatea este transformarea de sine. Aceasta nu este
totuna cu o îmbunătățire graduală de sine. Ea nu se realizează prin morală,
etică sau diferite schimbări ale atitudinii și comportamentului, ci prin
experimentarea naturii nelimitate a esenței noastre. Transformarea de sine este
de așa natură că nimic din vechiul nostru eu nu mai rămâne. Ea reprezintă o
schimbare dimensională a felului în care percepem și experimentăm viața.
Yoga este înțelegerea acestui lucru.
Yoghinul este cel care îl pune în aplicare, iar guru-l este cel care îl călăuzește.
Scopul pe care mi l-am propus în
această carte este să te ajut să îți faci din bucurie tovarășa ta permanentă.
În acest scop, nu îți voi oferi o predică, ci o știință. Nu îți voi oferi o
învățătură, ci o tehnologie. Nu îți voi oferi un precept, ci o cale. A sosit
timpul să explorezi această știință, să pui în practică această tehnologie și
să pășești pe această cale.
Din perspectiva acestei călătorii, guru-l nu este destinația, ci harta.
Dimensiunea interioară este un teren necartografiat. Dacă trebuie să explorezi
un teren nefamiliar, nu ar fi mai bine să dispui de niște indicatoare? Probabil
că ți-ai putea găsi și singur calea, dar cine știe de câte vieți ai avea nevoie
în acest scop? Atunci când pășești pe un teren nefamiliar, cel mai bine este să
ai lângă tine o călăuză. Pe un anumit nivel, acesta este singurul rol al guru-lui: de hartă, sau de GPS Guru
Pathfinding System!
Așa se
explică de ce există acest cuvânt infam din patru litere.
Ca să îți ușurez și mai mult
înțelegerea, m-am gândit să dublez acest număr de litere, transformând cuvântul
într-unul din opt litere
Sadhguru
Partea
întâi
O notă
pentru cititor
Există multe modalități de a aborda o
carte ca aceasta. Una constă în a trece direct la practică, fără a mai aștepta.
Pe de altă parte, această carte nu se pretinde un manual de dezvoltare
personală. Ea are într-adevăr o orientare practică amplă, dar nu se rezumă la
aceasta.
O altă modalitate de a o citi constă
în a te rezuma la latura ei teoretică. Nu trebuie să uiți însă că această carte
nu este un simplu exercițiu de retorică intelectuală. Personal, nu am citit
niciodată integral un tratat de yoga. Tot ce știu provine din experiența mea
lăuntrică. Abia în ultima parte a vieții am ajuns să răsfoiesc Yoga-Sutra-ele lui Patanjali, un text
yoghin extrem de semnificativ. Mi-am dat seama atunci că aveam deja un anumit
acces la esența sa interioară, întrucât îl abordam din perspectiva
experiențelor mele, nu doar din punct de vedere teoretic. A reduce o știință
sofisticată precum yoga la o simplă doctrină este la fel de tragic ca și
reducerea ei la un simplu exercițiu cardiovascular.
În consecință, am împărțit această
carte în două secțiuni. Prima cartografiază terenul, iar cea de-a doua te ajută
să navighezi pe acesta.
În secțiunea de față nu vei găsi o
lucrare de expertiză academică, ci o serie de viziuni fundamentale care
reprezintă fundamentul sau temelia pe care poate fi construită arhitectura
părții a doua a cărții, cu o orientare mai practică.
Aceste viziuni nu reprezintă precepte
sau învățături, și cu siguranță nu reprezintă concluziile mele. Ele sunt simple
indicatoare ale unei călătorii pe care nu o poți face decât tu. La baza lor stă
o perspectivă pe care am dobândit-o în urma stării superioare de conștiință la
care am ajuns după o experiență care mi-a transformat viața și pe care am
trăit-o în urmă cu 33 de ani.
Această secțiune începe cu o notă
autobiografică. Vei afla astfel câte ceva despre autorul care te va însoți până
la capăt, dacă vei opta pentru a continua să citești această carte! În
continuare, voi examina o serie de idei de bază, explorând unele concepte larg
folosite (uneori de-a dreptul abuziv) precum destin, responsabilitate,
bunăstare, dar mai ales yoga, cel mai fundamental între toate.
Unul din capitolele din această
secțiune se încheie cu o sadhana. Cuvântul
sanscrit sadhana înseamnă aparat
sau instrument. Astfel de instrumente ale explorării îți oferă șansa de a pune
în practică ideile discutate în paginile respective, pentru a verifica astfel
în ce măsură funcționează acestea în cazul tău. (Astfel de sadhana-e vor apărea mai frecvent în partea a doua a cărții.)
Foarte mulți oameni îmi spun că mă
consideră un guru modern. Răspunsul
meu este inevitabil același: eu nu mă consider nici modern, nici străvechi,
nici New Age, nici Old Age. Sunt contemporan cu ei, și așa au fost toți
maeștrii în raport cu discipolii lor. Numai învățații, pundiții și teologii pot
fi antici sau moderni. O filozofie sau un sistem de convingeri pot fi vechi sau
noi, dar un guru este întotdeauna
contemporan.
Așa cum spuneam mai devreme, un guru este o persoană care risipește
întunericul, deschizând o ușă în fața ta. Nu are nici o relevanță dacă voi
deschide mâine o ușă în fața ta sau dacă am făcut-o ieri cu altcineva. Singurul
lucru care contează este deschiderea unei uși în fața ta acum.
Prin urmare, putem spune că adevărul
este atemporal, dar tehnologia și limbajul sunt întotdeauna contemporane. Dacă nu ar fi astfel, nu ar merita să fie
puse în practică. Nici o tradiție, indiferent cât de străveche și de onorată
este, nu merită să își continue existența altfel decât ca o piesă de muzeu dacă
și-a pierdut relevanța. În această carte, eu voi explora o tehnologie
străveche, dar care continuă să fie mai actuală ca oricând.
Sincer să fiu, nu îmi propun să ofer
cuiva ceva nou. Ceea ce mă interesează pe mine este să le prezint altora ceva
autentic. Sper însă că vei întâlni în secțiunea care urmează cel puțin câteva
momente în care cele două aspecte să conveargă. În astfel de puncte de
intersecție, atunci când condițiile sunt pregătite, iar o viziune este
articulată din perspectiva conștientă a clarității interioare, fiind receptată
corect de către cititor, un adevăr străvechi poate deveni incredibil de
alchimic. Subit, el capătă viață și vitalitate, ca și cum ar fi rostit și auzit
pentru prima dată în istorie.
Când mi-am
pierdut simțurile
Am devenit
atunci un bărbat
Care nu
făcea decât să urce Dealul
Aveam timp
să ucid
Dar nu am
ucis decât ceea ce eram
Eu și Al
Meu.
Când Eu și
Al Meu au dispărut
Mi-am
pierdut întreaga voință și toate capacitățile
Iată-mă
astfel un vas gol
În slujba
Voinței Divine
Și a puterii
infinite a acesteia.
În orașul Mysore există o tradiție:
dacă ai ceva de făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă nu ai nimic de
făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă te îndrăgostești, trebuie să
urci pe Dealul Chamundi. Dacă iubirea ta se destramă, trebuie să urci pe Dealul Chamundi.
Într-o după-amiază, când nu aveam
nimic de făcut, iar una din iubirile mele se destrămase, am urcat pe Dealul
Chamundi.
Mi-am parcat motocicleta și m-am
așezat pe o stâncă situată la circa două treimi de la baza dealului. Aceasta a
devenit pentru mine piatra contemplației mele. Între timp m-am dus de multe
ori în acest loc. o tufă de mur și un copac își prinseseră cu tenacitate
rădăcinile într-o fisură a suprafeței stâncoase. Sub mine se întindea imaginea
panoramică a orașului.
Până în acel moment m-am identificat
întotdeauna cu corpul și cu mintea mea. Acestea erau eul meu, iar restul
lumii exterioare era undeva acolo, fiind diferite de mine. Subit, nu am mai
putut face diferența dintre mine și restul lumii. Continuam să îmi țin ochii
deschiși, dar aerul pe care îl respiram, stânca pe care stăteam, atmosfera din
jurul meu totul devenise una cu mine. Eram una cu tot ceea ce exista. Eram
conștient, dar îmi pierdusem simțurile. Natura discriminatorie a simțurilor
mele nu mai exista. Cu cât încerc mai abitir să descriu această experiență, cu
atât mai nebunește sună ea, căci tot ce mi s-a întâmplat atunci a fost
indescriptibil. Eu existam pretutindeni. Această
existență nu mai avea granițe și hotare clar definite. Tot ce exista undeva
exploda și devenea una cu tot restul existenței. Am devenit astfel o unitate
adimensională de o perfecțiune absolută.
De atunci, viața mea nu a mai fost
altceva decât o prelungire indefinită a acelui moment.
Când mi-am revenit la simțurile
normale, mi s-a părut că nu au trecut decât zece minute, dar ceasul mi-a arătat
ora 7:30 seara! Trecuseră patru ore și jumătate. Ochii îmi erau în continuare
larg deschiși, soarele asfințise, iar afară era întuneric. Eram plenar
conștient, dar tot ceea ce considerasem până atunci că sunt eu dispăruse
complet.
Nu am fost niciodată genul
lacrimogen, dar iată-mă acum, la vârsta de 25 de ani, pe o stâncă de pe Dealul
Chamundi, într-o stare de extaz atât de profundă încât lacrimile îmi curgeau
liber pe obraji, udându-mi complet cămașa!
Întotdeauna am fost un om fericit și
senin. Mi-am trăit viața exact așa cum mi-am dorit. Am crescut prin anii 60,
epoca Beatles-șilor și a blugilor. Am citit cărți de filozofie și de literatură
europeană Dostoievski, Camus, Kafka, și așa mai departe. Acum explodasem însă
într-o dimensiune complet diferită a existenței, despre care nu știam nimic, și
mă simțeam scăldat într-o emoție la fel de inedită un fel de exuberanță sau
de extaz pe care nu mi-am imaginat-o niciodată până atunci. Când am încercat
să găsesc o explicație pentru ceea ce mi se întâmpla cu ajutorul minții mele
sceptice, singurul lucru pe care mi l-a putut spune aceasta a fost că poate
înnebuneam! Nu conta însă prea mult pentru mine: ceea ce mi se întâmpla era
atât de frumos încât nu doream să mai pierd vreodată această stare.
Nu am putut niciodată să descriu ce
mi s-a întâmplat în acea după-amiază. Cred că cea mai corectă modalitate de
a-mi descrie experiența ar fi să spun că am urcat dealul, dar nu am mai coborât
niciodată.
*
M-am născut la Mysore, un oraș
princiar frumos din sudul Indiei, capitala unui stat indian, renumită pentru
palatele și pentru grădinile sale. Tata era medic, iar mama casnică. Eu am fost
cel mai mic din cei patru copii ai familiei.
Școala mă plictisea. Îmi era
imposibil să particip la ore, întrucât îmi dădeam seama cu ușurință că
profesorii vorbeau despre lucruri care nu însemnau nimic pentru viața lor. Când
aveam doar patru ani, eram însoțit la școală de guvernantă, căreia îi spuneam
să mă lase în fața porții de la intrare și să nu intre în clădire. De îndată ce
pleca, mă aventuram în canionul cu care se învecina școala și în care exista o
varietate incredibilă de forme de viață. Am început să colectez foarte multe
insecte, broaște și șerpi, în sticle pe care le obțineam de la cabinetul
medical al tatălui meu. După câteva luni, când părinții mei au descoperit că nu
mă duceam la școală, au devenit mult mai puțin impresionați de explorările mele
biologice. Peste noapte, mi-au interzis să mai merg în canion, în expedițiile
mele. Copleșit, așa cum mă simțeam adeseori, de ceea ce mi se părea a fi lumea
rigidă și lipsită de imaginație a adulților, mi-am focalizat atenția în alte
direcții și mi-am găsit altceva de făcut.
În anii care au urmat, am preferat să
îmi petrec zilele rătăcind prin pădure, unde prindeam șerpi, pescuiam, mergeam
pe cărări ascunse și mă urcam în copaci. Obișnuiam să mă cațăr până în vârful
celor mai înalți copaci, așezându-mă pe cea mai de sus creangă, cu ghiozdănelul
în care aveam prânzul și sticla mea de apă. Mișcarea unduitoare a ramurilor îmi
inducea o stare de transă, în care mi se părea că sunt adormit, deși eram cât
se poate de treaz. Uitam complet de timp atunci când eram cățărat într-un
copac. Obișnuiam să stau astfel de la 9:00 dimineața până la 4:30 după-amiază,
când suna clopoțelul și elevii plecau acasă. Mult mai târziu, mi-am dat seama
că ceea ce făceam în această etapă primară a vieții mele era sinonim cu un
rudiment de meditație. Mai târziu, când am început să îi învăț pe oameni să
mediteze, am folosit întotdeauna tehnica legănatului. De bună seamă, la acea
vârstă nu auzisem încă cuvântul meditație. Pur și simplu îmi plăcea felul în
care mă legăna copacul, făcându-mă să intru într-o stare între cea de somn și
cea de veghe.
Orele de clasă mi se păreau în
continuare plicticoase, dar mă interesa orice altceva felul în care era
construită lumea, structura solului, maniera în care trăiau oamenii. Obișnuiam
să merg cu bicicleta de-a lungul drumurilor noroioase de la țară, călătorind cel
puțin 35 de kilometri pe zi. Când ajungeam acasă, eram acoperit din cap până-n
picioare de noroi și de praf. Îmi plăcea cu deosebire să îmi construiesc hărți
mentale ale drumului parcurs, astfel încât mai târziu, atunci când eram singur,
să pot închide ochii, redesenând în mintea mea întregul peisaj pe care l-am
văzut în după-amiaza respectivă fiecare piatră, recoltele de pe câmp și
copacii. Eram fascinat de diferitele anotimpuri și de maniera în care se
schimba pământul atunci când era arat, și mai târziu, atunci când începeau să
germineze plantele sădite. Această pasiune m-a atras către opera lui Thomas
Hardy, datorită descrierilor sale referitoare la peisajele englezești, care se
întind pe pagini întregi. Și eu făceam același lucru cu lumea din jurul meu, în
mintea mea. Chiar și astăzi, în mintea mea se derulează filme video nesfârșite.
Dacă doresc, pot viziona de la bun început tot ce am observat de-a lungul
anilor, cu o claritate incredibilă.
Am fost multă vreme un sceptic
absolut. Încă de la vârsta de cinci ani, atunci când familia mea mergea la
templu, eu aveam foarte multe întrebări. Cine este Dumnezeu? Unde se află El?
Sus în cer? Unde este acest cer? Pe la șapte ani aveam încă și mai multe
întrebări. La școală ni s-a spus că pământul este rotund. În acest caz, de unde
putem ști ce înseamnă sus? Nimeni nu mi-a putut răspunde vreodată la aceste
întrebări, așa că nu am mai intrat niciodată în templu. Din acest motiv,
părinții mei erau nevoiți să mă lase în grija celui care supraveghea încălțămintea
lăsată afară de cei care intrau în templu. Acesta era tot timpul cu ochii pe
mine, conștient că la cea mai mică neglijență a sa, aș dispărea! Mai târziu, nu
am putut să nu remarc faptul că cei care ies dintr-un restaurant par mult mai
fericiți decât cei care ies dintr-un templu. Acest lucru m-a intrigat.
Deși eram un sceptic, nu m-am
identificat niciodată cu această etichetă. Aveam foarte multe întrebări legate
de absolut orice, dar nu simțeam niciodată nevoia de a trage concluzii. Mi-am
dat astfel seama de la o vârstă foarte fragedă că nu știam nimic despre absolut
orice. În consecință, am devenit extrem de atent la toate lucrurile din jurul
meu. Dacă cineva îmi dădea un pahar cu apă, mă uitam la el minute în șir. Dacă
luam de pe jos o frunză, aceasta mă fascina. Noaptea mă uitam pur și simplu la
întuneric. Dacă priveam o pietricică, imaginea acesteia se rotea la nesfârșit
în mintea mea, astfel încât ajungeam să îi cunosc fiecare aspect, din toate
unghiurile.
De asemenea, am înțeles de timpuriu
că limbajul nu este altceva decât o conspirație inventată de oameni. Dacă
cineva vorbea, el nu făcea decât să scoată anumite sunete, cărora eu le
atribuiam anumite sensuri. Prin urmare, am încetat să mai atribui sunetelor
sensurile obișnuite, iar acestea au devenit dintr-o dată foarte amuzante.
Puteam vedea cu ochii liberi cum din gurile oamenilor ies tipare, nu simple
sunete. Dacă mă uitam fix la ei, aceștia se dezintegrau și păreau să se
transforme într-un vârtej de energie. Singurele lucruri care mai rămâneau în final
erau tiparele!
Aflat în această stare la limita
ignoranței absolute, aproape orice îmi putea capta atenția. Fiind medic, dragul
meu tată s-a gândit că am nevoie de o evaluare psihiatrică. După cum s-a
exprimat el însuși: Acest băiat se uită tot timpul în gol, fără să clipească.
Cred că și-a pierdut mințile! Mie mi s-a părut întotdeauna uimitor faptul că
oamenii nu păreau să realizeze imensitatea stării de nu știu. Cei care
distrug această stare prin convingerile și prin prezumțiile lor ratează complet
o posibilitate fantastică aceea de a cunoaște. Ei uită că nu știu este singura poartă către contemplație și
către cunoaștere.
Mama m-a învățat să fiu atent la
profesorii mei. Și am făcut-o. Le-am acordat o atenție pe care nu cred că au
mai primit-o vreodată de la altcineva! Nu aveam nici cea mai mică idee ce
spuneau, dar atunci când mă duceam totuși la ore, mă uitam la ei cu o
intensitate de neclintit. Dintr-un motiv sau altul, nici unul nu a părut foarte
mulțumit. Unul dintre profesori a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a
obține un răspuns de la mine. Când a văzut că prefer să rămân tăcut, m-a prins
de umăr și a strigat agresiv la mine: Ori ești un sfânt, ori ești diavolul pe
pământ, după care a adăugat: Eu cred că ești diavolul!
Nu m-am simțit deloc insultat. Până
în acel moment am abordat tot ce exista în jurul meu de la un fir de praf și
până la univers dintr-o perspectivă a minunării. În toată această rețea
complexă de întrebări exista însă întotdeauna o certitudine care nu dispărea
niciodată: eu. Acea izbucnire a profesorului meu a declanșat în mine un nou
set de întrebări. Cine eram eu? Eram om, eram un sfânt, eram diavolul? Am
încercat să mă contemplu pe mine însumi pentru a afla răspunsul, privindu-mă.
Nu mi-a reușit. Prin urmare, am închis ochii și am încercat să aflu astfel
răspunsul. Minutele s-au transformat astfel în ore, iar eu am continuat să stau
cu ochii închiși.
Când am deschis în sfârșit ochii,
totul mă intriga: fiecare furnică, fiecare frunză, norii de pe cer, florile,
întunericul absolut totul. Spre uimirea mea, am descoperit însă că atunci
când îmi țineam ochii închiși erau mult mai multe lucruri care îmi atrăgeau
atenția: maniera în care pulsează corpul, în care funcționează diferitele
organe, canalele de-a lungul cărora curge energia, maniera în care este
aliniată anatomia și faptul că hotarele par limitate la lumea exterioară. Acest
exercițiu m-a făcut receptiv la întreaga mecanică a ființei umane. În loc să mă
conducă la un răspuns simplu, în sensul că eram cutare sau cutare, el m-a
făcut să realizez treptat că dacă îmi doream cu adevărat, puteam fi absolut
orice. Cu alte cuvinte, nu am ajuns la nici o concluzie. Până și certitudinea
eului meu a dispărut. Simultan s-a trezit însă în mine un simț mai profund al
ideii de ființă umană. Dacă până atunci mă considerasem o persoană autonomă,
acum această convingere a început să se destrame. Am devenit astfel o ființă
nebuloasă.
În pofida sălbăticiei mele, singurul
lucru pe care am reușit să îl practic într-o manieră uimitor de disciplinată a
fost yoga. Am început să practic yoga într-o vacanță de vară, pe când aveam 12
ani. În fiecare an, familia mea se întâlnea cu rudele noastre la casa
ancestrală a bunicului. În curtea acesteia se afla o fântână veche, cu o adâncime
de peste 45 de metri. În timp ce fetele se jucau de-a v-ați ascunselea, jocul
preferat al băieților (eu și verii mei) era săritul în fântână și cățăratul
înapoi până sus. Atât săritul cât și cățăratul erau o provocare pentru noi.
Dacă nu săream corect, ne puteam lăsa creierii pe zidul lateral al puțului. La
întoarcere nu era cu nimic mai ușor, întrucât nu existau trepte, așa că trebuia
să ne împingem bine în suprafața de piatră, pentru a nu aluneca înapoi. Din
cauza acestei presiuni, ajungeam adeseori sus cu degetele însângerate. Doar
câțiva băieți puteau face acest lucru. Eu eram unul dintre ei și adevărul este
că mă pricepeam de minune.
Într-o zi, a apărut un bătrân de
peste 70 de ani. După ce s-a uitat o vreme la noi, a sărit în fântână. Am fost
convinși că acolo și-a lăsat oasele, dar el a ieșit afară chiar mai rapid decât
mine. Mi-am călcat atunci peste mândrie și l-am întrebat:
- Cum ai reușit?
- Vino și învață să practici yoga,
mi-a răspuns el.
L-am urmat ca un cățeluș. Astfel am
devenit adeptul lui Malladihalli Swami (după cum era cunoscut bătrânul),
apucându-mă de yoga. În trecut, trezirea mea în fiecare dimineață era un
proiect al întregii familii. Membrii acesteia se străduiau să mă facă să mă
ridic din pat, dar eu cădeam și adormeam la loc. Mama îmi dădea periuța de
dinți, dar după ce mi-o băgam în gură adormeam. Disperată, mama mă împingea în
baie, dar adormeam și acolo. La doar trei luni după ce m-am apucat de yoga,
corpul meu a început să se trezească singur la 3:40 dimineața, fără să îmi
propun acest lucru. Acest lucru mi se întâmplă inclusiv astăzi. După ce mă
trezeam, practicile de yoga curgeau de la sine, indiferent unde și în ce
situații mă aflam, fără să sar vreodată peste vreo zi. Această formă simplă de
yoga, numită angamardana (un sistem
de yoga fizică ce întărește tendoanele și membrele) mă făcea să mă
diferențiez în orice grup de oameni, din punct de vedere fizic și mental. Dar
lucrurile se opreau aici. Sau cel puțin așa credeam eu.
În timp, mi-am pierdut complet
încrederea în educația structurată. Nu se pune problema că devenisem un cinic.
Eram încă suficient de plin de viață și de energie pentru a mă implica în tot
felul de lucruri, dar principala mea calitate era chiar și la vârsta aceea
claritatea mentală. Nu încercam în mod deliberat să descopăr inconsistențele și
găurile în materia predată, dar le vedeam pur și simplu. Nu am căutat niciodată
ceva anume, în toată viața mea. Pur și simplu mă uitam în jurul meu, și exact
asta încerc să le predau astăzi oamenilor: dacă dorești să cunoști cu adevărat
spiritualitatea, nu căuta ceva anume. Oamenii
cred că spiritualitatea înseamnă să îl cauți pe Dumnezeu, să cauți adevărul sau
absolutul. Problema este că în acest fel, tu ți-ai definit deja ce cauți. În
realitate, nu obiectul căutării este important, ci facultatea inefabilă a
căutării. Oamenii din lumea modernă au uitat complet de capacitatea de a privi
pur și simplu, fără un motiv aparent. Toți oamenii sunt creaturi psihologice.
Ei încearcă să dea sens tuturor lucrurilor. Căutarea spirituală nu are însă
nimic de-a face cu căutarea unui obiect anume, ci cu îmbunătățirea percepției,
a facultății necondiționate de a vedea.
După ce am terminat liceul, m-am
înscris într-un program de dezvoltare personală organizat la Biblioteca Universitară
din Mysore. Eram întotdeauna prima persoană care venea la bibliotecă la 9:00
dimineața și ultima care era dată afară, la 8:30 seara. Între micul dejun și
cină, nu mă hrăneam decât cu cunoaștere. Deși eram întotdeauna înfometat, am
sărit peste prânz un an întreg. Citeam tot ce îmi cădea în mână, de la Homer la
Mecanica pentru toți, de la Kafka la
Kalidasa, sau de la Dante la Dennis the Menace. Am încheiat acel an cu
mai multe cunoștințe, dar și cu mai multe întrebări ca oricând.
Lacrimile mamei m-au determinat să mă
înscriu, împotriva dorinței mele, la Universitatea din Mysore, la facultatea de
literatură engleză. Am continuat să am însă în minte un miliard de întrebări,
pe care le purtam pretutindeni cu mine, ca pe un nor întunecat. Nici
cunoașterea pe care am dobândit-o la bibliotecă, nici profesorii de la
universitate nu au reușit să îmi umple acest gol interior. La fel ca în timpul
școlii, îmi petreceam mult mai mult timp în afara sălilor de clasă decât în
interior. Mi-am dat seama rapid că singurul lucru care se întâmpla la ore era
dictarea și luatul notițelor, și cu siguranță nu îmi doream să devin stenograf!
Am rugat odată o asistentă universitară să mă lase să îi copiez la xerox
notițele, astfel încât să nu se mai obosească să citească după ele, iar eu să
particip la ore. În cele din urmă am făcut un târg cu toți profesorii (care
s-au dovedit mai mult decât fericiți să nu mai particip la orele lor). În
fiecare zi a lunii, ei mă treceau prezent în clasă. În ultima zi a lunii
înregistrau prezențele studenților, iar eu verificam catalogul, pentru a mă
asigura că se țineau de cuvânt!
Am început să mă întâlnesc cu mai
mulți colegi sub un arbore banyan uriaș din curtea campusului. Cineva ne-a
numit Clubul Arborelui Banyan, iar numele a rămas. Clubul avea un moto: Nu
facem decât ceea ce ne distrează. Obișnuiam să ne adunăm sub copac pe
motocicletele noastre, discutând ore în șir despre cele mai variate subiecte,
de la cum să ne facem motocicletele Jawa să meargă mai rapid și până la cum să
construim o lume mai bună. De bună seamă, nu ne dădeam niciodată jos de pe
motociclete, sub nici un motiv. Acest lucru ar fi fost un sacrilegiu!
Până să termin facultatea, am
călătorit prin întreaga țară. La început, am mers prin sudul Indiei pe
bicicleta mea. Mai târziu am călătorit prin întreaga țară pe motocicletă. Am
început apoi să trec frontierele naționale. Când am ajuns la frontiera dintre
India și Nepal, mi s-a spus însă că actele motocicletei și carnetul de șofer nu
îmi erau suficiente. Aveam nevoie de mai multe acte. Visul meu a devenit să pot
câștiga suficienți bani pentru a vedea lumea pe motocicleta mea. Nu era doar un
moft. Adevărul este că nu aveam astâmpăr. Îmi doream să cunosc ceva. Nu știam exact ce și nu îmi dădeam seama unde trebuie
să ajung pentru a obține cunoașterea respectivă, dar în adâncurile ființei mele
îmi doream mai mult.
Nu m-am considerat niciodată un om
impulsiv, dar îmi doream să trăiesc la maxim. Îmi cântăream cu siguranță
consecințele acțiunilor, dar cu cât acestea se dovedeau mai periculoase, cu
atât mai mult mă atrăgeau. Cineva mi-a spus odată că îngerul meu păzitor
trebuie să fi fost extrem de activ, lucrând continuu ore suplimentare! Îmi
doream tot timpul să mai depășesc o graniță sau să mai traversez o prăpastie.
Nu mă întrebam niciodată ce și de ce, ci doar cum. Privind retroactiv acea perioadă din viața mea, îmi dau seama
că nu m-am gândit niciodată ce îmi doream să devin când voi fi mare. Mă
gândeam doar cum îmi doream să îmi trăiesc viața și eram conștient că eu eram
singurul care putea stabili acest lucru.
La acea vreme, în India s-a produs un
mare boom economic în domeniul creșterii puilor. Îmi doream să fac niște bani
pentru a-mi finanța dorința de a călători fără restricții, oriunde pofteam.
Prin urmare, m-am apucat să cresc pui. Tata m-a întrebat: Ce le voi spune
oamenilor, că fiul meu crește găini? Eu mi-am construit însă ferma de pui, și
asta de la zero, fără să apelez la nimeni. Afacerea mea a prins aripi, iar
profiturile au început să curgă. Îmi dedicam patru ore în fiecare dimineață
afacerii. În restul zilei citeam și scriam poezie, înotam, meditam și visam cu
ochii deschiși sub un arbore banyan uriaș.
Succesul m-a făcut și mai aventuros.
Tata se plângea întotdeauna că fiii altor vecini deveniseră ingineri, industriași,
se înrolaseră în serviciul civil sau plecaseră în America. Toți cei pe care îi
cunoșteam prietenii mei, rudele, foștii profesori de la școală și de la
facultate îmi spuneau: O, credeam că vei face ceva cu viața ta, dar nu faci
decât să ți-o risipești.
Am acceptat această provocare.
Împreună cu un prieten inginer civil, am intrat într-o afacere de construcții.
În doar cinci ani am devenit una din marile companii de construcții din Mysore.
Tatei nu îi venea să creadă, fiind extrem de încântat de mine.
Eram exuberant și sigur pe mine, plin
de adrenalină și gata oricând să răspund la orice provocare. Atunci când ai tot
timpul succes, începi să crezi că planetele se învârt în jurul tău, nu al
soarelui!
Aceasta a fost perioada în care s-a
produs acea după-amiază fatidică din septembrie 1982, când m-am decis să mă urc
pe motocicleta mea și să urc pe Dealul Chamundi.
Ceea ce nu știam atunci era că viața
mea nu va mai fi niciodată la fel.
Mai târziu, când am încercat să
discut cu prietenii mei despre ceea ce mi s-a întâmplat în acea zi pe munte,
tot ce mi-au putut spune aceștia a fost: Ai băut ceva? Ai luat vreo pastilă?
Nici unul nu avea habar de această nouă dimensiune care explodase subit în
viața mea.
Chiar înainte de a începe să procesez
ce mi s-a întâmplat, experiența a revenit. Incidentul s-a produs o săptămână
mai târziu. Stăteam la masă cu familia mea. Mie mi s-a părut că a durat doar
două minute, dar a durat șapte ore. Stăteam acolo perfect conștient, doar că
eul cu care mă identificam de regulă nu mai exista; tot restul continua să
existe. Iar timpul zbura.
Ceilalți membri de familie mă băteau
pe umăr, mă întrebau ce s-a întâmplat și mă invitau să mănânc. Eu mi-am ridicat
o mână și i-am rugat să plece. Erau de mult timp obișnuiți cu felul meu ciudat
de a fi, așa că m-au lăsat în pace. Abia la 4:15 după-amiaza am revenit la
simțurile mele normale.
Experiența a început să se repete din
ce în ce mai frecvent. Atunci când se producea, nu mâncam și nu dormeam ore în
șir. Nu făceam decât să rămân ancorat în locul în care mă aflam. Într-o astfel
de ocazie, experiența a durat 13 zile. S-a întâmplat să fiu într-un sat când a
început, copleșindu-mă cu acea liniște și cu acel extaz indescriptibile.
Sătenii s-au adunat în jurul meu și au început să șușotească: O, trebuie să
fie în samadhi (o stare beatifică ce
transcende corpul fizic, bine documentată în tradițiile spirituale indiene).
India are o înțelegere tradițională a spiritualității, despre care eu nu aveam
habar. Când am ieșit din acea stare, cineva a dorit să îmi pună în jurul
gâtului o ghirlandă. Altcineva a dorit să îmi atingă picioarele. Mi se părea o
nebunie. Nu îmi puteam imagina de ce și-ar dori cineva să facă astfel de
lucruri.
Altădată, îmi luam prânzul. Tocmai
îmi introdusesem o bucățică de mâncare în gură, când acea stare de conștiință a
explodat în mine. În acel moment am putut experimenta miraculoasa alchimie a
digestiei umane, procesul prin care o substanță exterioară, o bucățică din
această planetă, devine parte integrantă din mine. Cunoaștem cu toții acest
proces din punct de vedere intelectual. Noi știm că planeta ne hrănește trupul,
pentru ca într-o bună zi acesta să redevină parte integrantă din ea. Când am
trăit însă această cunoaștere prin experiență directă, ea mi-a transformat
pentru totdeauna perspectiva fundamentală. Relația mea cu lumea înconjurătoare,
inclusiv cu planeta, a trecut printr-o tranziție dimensională.
Am devenit conștient de inteligența
ieșită din comun care există în noi toți, fiind capabilă să transforme o bucată
de pâine sau un măr într-un țesut din corpul nostru, într-o singură
după-amiază. Nu este deloc un proces minor! Când am început să intru în contact
în mod conștient cu această inteligență care era sursa creației mele, în jurul
meu au început să se producă evenimente aparent inexplicabile. Lucrurile pe
care le atingeam se transformau într-o formă sau alta. Oamenii se uitau la mine
și izbucneau în lacrimi. Mulți dintre ei erau convinși că s-au eliberat de
diferite suferințe fizice sau mentale doar uitându-se la mine. În doar câteva
ore mă vindecam eu însumi de afecțiuni a căror vindecare ar fi durat luni de
zile dacă aș fi apelat la sistemul medical. Nu prea îmi păsa însă de aceste
lucruri
Această capacitate de a-mi transforma
dramatic realitatea externă și internă a continuat să se amplifice în mine și
în jurul meu, până astăzi. Nu am încercat niciodată să obțin în mod conștient
această capacitate, dar atunci când cineva intră în contact cu această
dimensiune mai profundă a inteligenței, care reprezintă însuși fundamentul
existenței noastre pe pământ, viața sa se transformă într-o manieră
miraculoasă.
După circa șase sau opt săptămâni,
această experiență incredibilă a devenit o realitate vie pentru mine. În
această perioadă din viața mea, totul s-a schimbat dramatic în jurul meu.
Însăși forma mea fizică ochii, fața, vocea și chiar alinierea corpului meu
au început să se transforme atât de profund încât oamenii din jurul meu au
remarcat la rândul acest lucru.
Ceea ce se întâmpla în interiorul meu
era încă și mai fenomenal. În doar șase săptămâni, o cantitate uriașă de
amintiri a pogorât asupra mea. Erau amintiri care nu puteau fi adunate decât în
vieți la rând. Am devenit astfel conștient de milioane de lucruri diferite care
se întâmplau în interiorul meu în fiecare moment. Era ca un caleidoscop. Mintea
mea logică îmi spunea că aceste lucruri nu puteau fi adevărate, dar ceea ce
vedeam în interiorul meu era mai clar ca lumina zilei. În sinea mea speram însă
să fie lucruri false. Întotdeauna m-am considerat un tânăr inteligent, dar
dintr-o dată m-am trezit că sunt un prost inocent, și nu mă puteam împăca cu
acest lucru. Spre durerea mea, tot ce îmi spunea noua mea memorie s-a dovedit a
fi adevărat.
Până în acest moment am refuzat
întotdeauna să accept acele lucruri din viața mea care nu se încadrau într-un
cadru de referință logic și rațional. Încetul cu încetul, am început să înțeleg
însă că inteligența supremă este viața însăși. Intelectul uman nu este altceva
decât o deșteptăciune care ne ajută să supraviețuim, dar adevărata inteligență
este însăși viața și sursa ei. Nimic altceva.
Oamenilor li s-a spus că Divinul este
iubire și compasiune, dar dacă examinezi cu atenție creația, constați că sursa
creației este înainte de toate cea mai înaltă inteligență care poate fi
imaginată. În loc să ne conectăm cu această inteligență atotputernică ce
vibrează în interiorul nostru, noi preferăm să ne folosim de intelectul nostru
logic, care este util în anumite situații, dar în esență este extrem de
limitat.
Am început să experimentez de
asemenea o sensibilitate amplificată în fața sentimentelor celor din jurul meu.
Uneori, simpla vedere a unei persoane necunoscute de pe stradă mă făcea să
izbucnesc în plâns, căci îi sesizam durerea sufletească. Nu îmi venea să cred
ce suferințe atroce pot suporta oamenii, în condițiile în care eu dădeam
pe-afară de extaz, fără nici un motiv aparent.
A durat o vreme până când am înțeles
că ceea ce mi se întâmpla era un fenomen spiritual. Am realizat cu această
ocazie că ceea ce mi se întâmpla mie era considerat de tradițiile sacre și de
scripturi: experiența supremă, că ceea ce experimentam eu era cel mai frumos
lucru care i se poate întâmpla unei ființe umane.
În fiecare clipă, toate celulele
corpului meu explodau într-un extaz suprem. Oamenii moderni ridică în slăvi
copilăria, căci copiii pot râde și se pot simți fericiți fără nici un motiv
aparent. Eu am înțeles însă că și adulții se pot simți extatici. Această
experiență le este accesibilă tuturor, căci totul vine din interiorul nostru.
Am început să înțeleg astfel că
transformarea fizică a formei mele era de fapt o realiniere cu constituția mea
interioară. Am practicat posturile fizice (sau hatha-yoga) încă de la vârsta de 12 ani. Cei 13 ani de practică
yoga au început să dea acum roade. În esență, yoga este o tehnică de recreare a
corpului, astfel încât acesta să poată sluji unui scop superior. Corpul uman
poate funcționa ca o simplă bucată de carne, sau ca însăși sursa creației.
Există o întreagă tehnologie pentru
transformarea unui om într-o ființă divină. Coloana vertebrală a omului nu
reprezintă doar o colecție de vertebre osoase, ci însuși axul central al
universului. Totul depinde de felul în care îți reorganizezi sistemul. În cazul
meu, după ce am fost o persoană extrem de fizică, am învățat să îmi port corpul
ca și cum acesta nu ar exista deloc. În acest fel, corpul meu fizic a devenit
extrem de relaxat. Anterior, toată această intensitate era centrată în corpul
meu. Oamenii puteau simți când intram într-o încăpere. Eram orientat exclusiv
către acțiune. Acum am învățat însă să îmi port corpul într-o manieră complet
diferită.
Cu această ocazie, am înțeles că
aceasta era adevărata yoga: această experiență a uniunii cu existența, cu
unitatea întregii vieți, cu nemărginirea. Mult timp am crezut că setul simplu
de posturi yoghine (sau asana-e) pe
care le practicam zilnic îmi confereau doar o anumită bunăstare fizică. După
experiența pe care am trăit-o însă pe Dealul Chamundi, am înțeles că ceea ce
făceam era un proces care mă putea elibera într-o dimensiune care transcende cu
mult planul fizic. Peste ani, aveam să le spun multor oameni: Chiar dacă vă
apucați de yoga din motive greșite, aceasta dă oricum roade!
Există ceva în interiorul oricărui om
care detestă hotarele, tânjind să devină nemărginit. Natura umană ne face să
tânjim întotdeauna după ceva mai mult decât suntem în momentul de față.
Indiferent cât de multe realizăm, noi ne dorim să fim întotdeauna mai mult. Dacă
am examina mai îndeaproape acest fenomen, am constata că, de fapt, noi nu ne
dorim să fim sau să avem mai multe, ci să fim totul. Cu toții ne dorim să fim infiniți. Singura problemă este că noi încercăm să devenim astfel în rate.
Imaginează-ți că ești închis într-un
cubicul de 1,5 pe 1,5 metri. Oricât de confortabil ar fi biroul tău, ți-ai dori
să te eliberezi din el. Dacă ți s-ar da a doua zi un cubicul mai mare, de 3
metri pe 3, te-ai simți cu siguranță mai bine o vreme, dar în scurt timp ai
reveni la dorința de a transcende și aceste hotare. Nu contează cât de extinse
sunt hotarele între care trăiești. În clipa în care devii conștient de ele,
dorința de a le transcende apare instinctiv. În Orient, această aspirație este
recunoscută de toate culturile ca fiind țelul suprem al activității umane.
Eliberarea mukti sau moksha - este considerată aici o
aspirație naturală a tuturor oamenilor și destinația lor ultimă. Noi încercăm
să ne împlinim în rate această dorință supremă numai pentru că suntem
inconștienți de ea. În consecință, noi încercăm să ne-o satisfacem prin
achiziționarea de putere, de bani, de iubire sau de cunoaștere. Sau prin marea
pasiune a zilelor noastre cumpărăturile!
În momentul în care am înțeles că
oamenii nu își doresc ceva anume, ci doar să se dilate indefinit, în mine a
apărut o anumită claritate. Când am realizat că orice om este capabil să
trăiască ce trăiam eu, mi s-a părut cât se poate de natural să îmi doresc să le
împărtășesc celorlalți toate aceste lucruri. Începând din acel moment, singurul
meu obiectiv a devenit să le transmit celorlalți modalitatea prin care puteau
experimenta ce trăiam eu și să îi ajut să înțeleagă că nimeni nu le poate nega
această stare de bucurie, de libertate și de nemărginire atât timp cât nu se
opuneau ei înșiși efervescenței naturale a vieții.
Această condiție a bunăstării
extatice, pe care am continuat să o experimentez începând din acea după-amiază
de pe Dealul Chamundi, nu reprezintă o posibilitate vagă sau un vis efemer,
capabil să se împlinească doar într-un viitor îndepărtat. Ea poate deveni o
realitate vie pentru cei care doresc acest lucru, întrucât este dreptul prin
naștere al tuturor oamenilor.
Calea de
ieșire se află în interior
Tot ce ai făcut până acum a fost
urmărirea unui singur lucru. Indiferent dacă ți-ai propus să îți construiești o
carieră, dacă ai început o afacere, dacă ai acumulat bani sau dacă ți-ai
întemeiat o familie, la baza tuturor acestor acțiuni a stat dorința ta de a
trăi starea de bucurie.
Din păcate, undeva de-a lungul
drumului viața ta a devenit din ce în ce mai complicată.
Dacă nu te-ai fi născut ca om,
lucrurile ar fi fost mult mai simple pentru tine. Nevoile tale ar fi fost
strict fizice. Dacă ai fi avut stomacul plin, te-ai fi considerat împlinit în
ziua respectivă. Dacă ai un câine sau o pisică, uită-te la ei: de îndată ce au
stomacul plin, animalele devin absolut împăcate.
Lucrurile nu stau însă la fel pentru
oameni. Un stomac gol reprezintă cu siguranță o problemă: foamea. Dar un stomac
plin? Acesta reprezintă o sută de probleme! Atunci când supraviețuirea devine o
problemă, ea ne ocupă întreaga atenție, dar dacă nu mai este o problemă, noi
uităm cu desăvârșire de ea. În cazul oamenilor, viața nu se rezumă la
supraviețuire, ci doar începe cu ea.
La ora actuală, procesul de
supraviețuire al generației noastre este organizat mai bine ca oricând în
trecut. Dacă dorești, te poți duce într-un supermarket și poți cumpăra de aici
tot ce îți trebuie pentru întregul an. Poți face acest lucru chiar și fără să
ieși din casă! Niciodată în istoria umanității nu a fost posibil așa ceva. Lucruri
pe care nici chiar regii nu și le puteau permite acum o sută de ani le sunt
accesibile astăzi oamenilor de rând. Suntem generația care trăiește cel mai
confortabil de când există umanitatea pe pământ. Problema este că acest lucru
nu ne face să ne simțim nici mai fericiți, nici mai plini de iubire, nici mai
senini.
De ce? Oamenii au încercat să schimbe
la maxim mediul exterior. Dacă ar forța și mai mult această schimbare, probabil
că am rămâne cu toții fără o planetă! Chiar și așa însă, noi nu suntem cu nimic
mai fericiți decât strămoșii noștri de acum o mie de ani. De vreme ce aceste
schimbări exterioare nu au dat rezultatele scontate, nu crezi că a sosit timpul
să vedem ce anume nu este în regulă? Ce sens are să continuăm să facem ceva
care nu funcționează de o mie de ani? Cât timp o să continuăm să trăim urmând
tipare care nu și-au onorat niciodată promisiunile?
A sosit timpul pentru o schimbare de
paradigmă.
Să începem așadar cu o întrebare
simplă: ce înseamnă pentru noi bunăstarea?
Pe scurt, bunăstarea este o senzație
profundă de plăcere interioară. Dacă
organismul nostru simte o stare de plăcere, noi numim acest lucru sănătate.
Dacă ea devine extrem de mare, o numim confort. Dacă mintea noastră simte o
stare de plăcere, o numim pace. Dacă plăcerea devine extremă, o numim bucurie. Dacă
emoțiile noastre simt o stare de plăcere, o numim iubire. Dacă plăcerea devine
extremă, o numim compasiune. Dacă energia noastră vitală simte o stare de
plăcere, o numim beatitudine. Dacă plăcerea devine extremă, o numim extaz.
Oamenii nu caută niciodată altceva decât plăcere interioară și exterioară
deopotrivă. Atunci când plăcerea derivă din interior, ea este numită pace,
bucurie, fericire. Dacă mediul exterior devine la rândul lui plăcut, îl numim
succes. Dacă nu suntem interesați de aceste lucruri și ne dorim să ajungem în
rai, ce căutăm de fapt? Același succes, dar în lumea de dincolo! Așadar, în
esență întreaga experiență umană se rezumă la plăcere și la neplăcere, în
diferite grade.
De câte ori ți s-a întâmplat însă să
trăiești o întreagă zi într-o stare beatifică, fără nici cel mai mic moment de
anxietate, agitație, iritare sau stres? De câte ori ai trăit într-o stare de
plăcere absolută timp de 24 de ore? Când a fost ultima oară când ți s-a
întâmplat așa ceva?
Partea cea mai uimitoare este că în
cazul celor mai mulți dintre oameni, aceștia nu au experimentat nici măcar o singură zi în care lucrurile să se
desfășoare exact așa cum și-au dorit ei! De bună seamă, nu există om care să nu
fi trăit când și când o stare de bucurie, de pace sau chiar de beatitudine, dar
aceste momente sunt întotdeauna extrem de efemere. Oamenii nu le pot prelungi.
Ei reușesc să ajungă pe culme, dar apoi se prăbușesc. Și nici măcar nu au
nevoie de evenimente prea dramatice pentru a se prăbuși. Chiar și cele mai
simple lucruri îi dezechilibrează, alungându-le pacea interioară.
Lucrurile se petrec cam așa. Să
spunem că ieși în oraș și cineva îți spune că ești cea mai frumoasă persoană
din lume. Simți că plutești în al nouălea cer. Ajungi apoi acasă, și membrii
familiei tale îți spun cum ești cu
adevărat. Dintr-o dată, te prăbușești!
Îți sună familiar?
De ce simte omul nevoia de a
experimenta o stare de bunăstare interioară? Răspunsul este evident: atunci
când te afli într-o stare de plăcere interioară, tu devii plăcut pentru toți
ceilalți din jurul tău. Nu ai nevoie de nici o scriptură și de nici o filozofie
pentru a fi bun cu ceilalți. Aceasta este consecința naturală a faptului că te
simți bine în sinea ta. Bunăstarea interioară este cea mai sigură cale de a
construi o societate senină și o lume fericită.
De asemenea, succesul tău în lumea
exterioară depinde fundamental de cât de bine îți strunești puterile corpului
și ale minții. Prin urmare, bunăstarea interioară reprezintă o premisă esențială
pentru a dobândi succesul.
Dar mai presus de toate, există
dovezi medicale și științifice substanțiale în lumea modernă că trupul și
mintea funcționează la apogeu atunci când te simți bine în sinea ta. Se spune
că dacă poți rămâne într-o stare de fericire timp de 24 de ore, capacitatea ta
intelectuală se dublează. Este suficient să lași mâlul interior să se depună și
să lași claritatea să iasă la suprafață pentru a obține această realizare.
Energia vitală pe care o numești eu
se simte uneori extrem de fericită, alteori profund nefericită, uneori foarte
împăcată, iar alteori extrem de agitată. Aceeași energie a vieții este capabilă
de toate aceste stări contradictorii. Dacă ai avea de ales între expresiile
prin care dorești să îți exprimi energia interioară, pe care ai alege-o? Bucuria
sau suferința? Plăcerea sau neplăcerea?
Și de această dată, răspunsul este
evident. Căile pot varia de la un om la altul, dar indiferent dacă încerci să
faci bani, să bei cât mai mult sau să ajungi în rai, adevăratul tău scop rămâne
bunăstarea interioară. Chiar dacă declari că nu ești interesat de această lume
și că singura ta menire în viață este să ajungi în rai, ceea ce cauți tu este
aceeași bunăstare interioară. Dacă ți s-a spus din copilărie că Dumnezeu
sălășluiește în rai, dar acesta s-ar dovedi un loc oribil, ți-ai mai dori să
ajungi în el? De bună seamă că nu! În esență, nivelul cel mai înalt al
bunăstării interioare este definit ca fiind raiul. Iadul este nivelul suprem al
neplăcerii interioare. Unii își găsesc raiul în vin, iar alții cred că
singura mântuire este Dumnezeu, dar toți caută același lucru: bunăstarea
interioară.
Singurul lucru care stă între tine și
bunăstarea interioară este un aspect foarte simplu: tu le-ai permis gândurilor
și emoțiilor tale să primească instrucțiuni de la lumea exterioară, nu de la
cea interioară.
Într-o bună zi, o femeie s-a dus la
culcare. În somn, ea a avut un vis. Se făcea că vede un bărbat voinic care se
uita la ea, apropiindu-se din ce în ce mai mult.
Bărbatul a ajuns atât de aproape de
femeie încât aceasta îi putea simți respirația.
Ea a început să tremure, dar nu de
teamă.
Apoi l-a întrebat:
- Ce ai de gând să îmi faci?
- Păi, cucoană, este visul tău!
Ceea ce se întâmplă în mintea ta este
visul tău. În mod normal, acesta ar
trebui să se deruleze așa cum îți dorești tu, nu-i așa? Chiar dacă lumea nu
evoluează așa cum ți-ai dori, măcar gândurile și emoțiile tale ar trebui să ia
cursul dorit de tine. La ora actuală, ele nu primesc instrucțiuni de la tine,
căci tu operezi accidental mecanismul uman.
Mecanismul uman este cea mai
sofisticată formă fizică de pe această planetă. Tu ești o capodoperă
tehnologică, dar problema este că nu știi unde se află panoul de comandă. Este
ca și cum ai opera un super-computer cu o șurubelniță și o cheie franceză! Din
cauza acestei ignoranțe, cele mai simple procese ale vieții sunt suportate cu
greu de umanitate. La urma urmelor, ce au de făcut oamenii? Să își câștige
traiul, să se reproducă, să își crească familia și apoi să moară mare brânză!
Este uimitor ce eforturi depun oamenii pentru a face ceea ce realizează fără
nici un efort orice vierme, insectă, pasăre sau animal.
Metaforic vorbind, ecologia noastră
interioară este un haos. Noi credem că prin schimbarea condițiilor exterioare
vom reuși să ne rezolvăm toate problemele interioare, dar ultimii 150 de ani
dovedesc exact contrariul: că tehnologia ne poate aduce un confort sporit, dar
nu și bunăstarea interioară. Noi trebuie să înțelegem că atât timp cât nu vom face ceea ce trebuie, nu ni se va întâmpla nimic
bun. Acest lucru este valabil nu numai în ceea ce privește lumea
exterioară, ci și lumea interioară.
Într-o zi, un taur și un fazan
stăteau pe o pajiște. Taurul păștea, iar fazanul culegea căpușele prinse de
pielea lui. Cei doi alcătuiau un parteneriat perfect. Privind copacul uriaș de
la marginea câmpului, fazanul a spus nostalgic:
- Vai mie, cândva puteam zbura până
pe creanga cea mai de sus. Acum nu mai am putere să ajung nici măcar la creanga
cea mai de jos.
Taurul i-a răspuns cu nonșalanță:
- Mănâncă puțin din baliga mea în
fiecare zi, și vezi ce se va întâmpla. În numai două săptămâni vei ajunge din
nou pe creanga de sus.
- Fugi de-aici, i-a răspuns fazanul!
Astea-s prostii! Ce vrei să spui cu asta?
- Încearcă și vei vedea. Întreaga
umanitate se folosește de baliga mea.
La început ezitant, fazanul a început
să ciugulească din baligă. Într-adevăr, încă din prima zi el a reușit să zboare
din nou pe prima creangă. După două săptămâni, el a ajuns pe creanga cea mai de
sus, unde a rămas, bucurându-se de peisaj.
Bătrânul fermier, care se legăna pe
balansoarul său pe verandă, a văzut o pasăre frumoasă și grasă în vârful
copacului, așa că a împușcat-o.
Morala: Dacă mănânci rahat, poți
ajunge într-adevăr în vârf, dar nu vei putea rămâne niciodată acolo!
Într-o manieră similară, dacă te
pretezi la orice pentru a trăi stări emoționale mai intense, într-o primă
instanță tu poți ajunge la o anumită bunăstare, dar aceasta nu va fi durabilă.
Va fi suficientă schimbarea vremii sau prăbușirea bursei pentru a-ți strica
buna dispoziție. Și chiar dacă bursa nu se va prăbuși, simplul gând că acest
lucru s-ar putea întâmpla vreodată va fi suficient! Cultivat continuu, acest
gând poate deveni o tortură, fiind chiar mai rău decât dezastrul propriu-zis. Prin
urmare, atât timp cât viața ta interioară va depinde de conjuncturile
exterioare, starea ta de spirit va rămâne extrem de precară. Pur și simplu nu
se poate altfel.
În acest caz, care este calea de ieșire?
Calea de ieșire constă într-o simplă
schimbare a direcției. Tu trebuie să înțelegi că sursa și fundamentul
experienței tale există în interiorul tău.
Experiențele umane pot fi stimulate sau catalizate de situațiile exterioare,
dar sursa lor rămâne în interior. Durerea și plăcerea, bucuria și suferința,
agonia și extazul nu se pot petrece decât în interiorul tău. În nebunia lor,
oamenii încearcă întotdeauna să își extragă bucuria din mediul exterior. Acesta
poate fi folosit ca un stimul sau ca un factor de declanșare, dar trăirea
propriu-zisă rămâne sută la sută interioară.
Tu ții acum în mână o carte. Unde o
vezi? Arată cu degetul locul în care o vezi. Crezi că această imagine este
exterioară ție?
Mai gândește-te.
Îți mai amintești de la orele de
biologie cum funcționează mecanismul vederii? Lumina cade pe carte. Aceasta o
reflectă, iar lumina ajunge în lentilele ochilor tăi, unde este proiectată ca o
imagine inversată pe retină cred că îți mai aduci aminte
Prin urmare, tu
vezi cartea în interiorul tău.
Unde vezi întreaga lumea exterioară?
La fel: în interiorul tău.
Tu ai experimentat tot ce ți s-a
întâmplat vreodată în interiorul tău. Lumina
și întunericul, durerea și plăcerea, agonia și extazul toate s-au petrecut în
interiorul tău. Dacă cineva te ia de mână în momentul prezent, ți se pare că
atingi o mână exterioară, dar de fapt tu nu experimentezi decât senzațiile din
mâna ta. Întreaga experiență rezidă în interiorul tău. Toate experiențele umane sunt sută la sută interne (create de sine).
Dacă este adevărat că gândurile și
emoțiile tale sunt create de tine, înseamnă că le poți modela așa cum îți
dorești. La ora actuală există dovezi științifice care atestă că omul se poate
îmbăta singur, fără să consume nici o picătură de alcool. La fel, că el poate
ajunge la starea de euforie fără să consume vreun drog. Chimistul organic
israelian Raphael Mechoulam și echipa sa de cercetători au inițiat un proiect
prin care au izolat o moleculă a beatitudinii în organismul uman. În termeni
profani, ei au descoperit că creierul uman are propriii săi receptori naturali
ai canabisului. De ce? Deoarece el este capabil să își producă propriile
narcotice. Organismul uman este capabil să își producă propria beatitudine fără
nici un stimul exterior, și desigur, fără mahmureala de după! Motivul pentru
care diferite substanțe chimice precum alcoolul sau drogurile recreaționale
sunt considerate periculoase este că ele reduc luciditatea, ruinează sănătatea,
dau dependență și în ultimă instanță te distrug complet. Există însă o
substanță narcotică ce este creată și consumată de propriul organism! Ea are un
impact fantastic asupra sănătății și bunăstării personale! Cu alte cuvinte,
sistemul uman este construit atât de perfect încât își poate asigura tot ce are
nevoie. Mai recent au fost descoperite și alte substanțe chimice similare, dar
cea de care vorbim a fost numită anandamidă, pornind de la cuvântul sanscrit ananda, care înseamnă beatitudine. Acest
lucru ne face să credem că fericirea nu este altceva decât consecința chimiei
interioare. La fel și starea de pace interioară. De fapt, orice senzație de
bunăstare pe care o experimentăm inclusiv pacea, bucuria sau extazul au un
corespondent chimic. Yoghinii au știut dintotdeauna acest lucru.
Există o tehnologie a bunăstării
interioare, care poate crea baza chimică necesară unei existențe beatifice.
Aceasta este una din dimensiunile procesului pe care eu îl numesc ingineria
interioară. Dacă ești conștient, tu îți poți activa în așa fel sistemul încât
simplul act al respirației să îți producă o plăcere enormă. Tot ce trebuie să
faci în acest scop este să fii atent la mecanismul tău interior.
Pentru ca acest lucru să devină
posibil, tu trebuie să îți modifici dramatic înțelegerea. Nu mai căuta o
modalitate exterioară de ieșire din starea de suferință. Nu există decât o singură
cale de ieșire din această stare, iar ea este interioară.
Marea majoritate a oamenilor cred că
obiectivele vieții spirituale sunt pacea și bucuria. Această convingere este
greșită. Pacea și bucuria sunt premisele de bază ale unei vieți trăite în bunăstare.
Dacă dorești să te bucuri de cina din această seară, trebuie să te simți senin
și fericit. Dacă dorești să te bucuri de familia ta, de munca pe care o
prestezi și de lumea în care trăiești, tu trebuie să te simți senin și fericit.
Pacea și bucuria nu sunt obiectivele finale ale vieții, ci însuși fundamentul
acesteia. În cazul în care consideri că pacea este scopul tău final, nu vei
atinge această stare decât atunci când te vei odihni în pace!
Cuvântul spiritualitate este unul
din cele mai puțin înțelese cuvinte din această lume. Nu păși pe calea
spirituală pentru a te bucura de pace. Din păcate, oamenii experimentează
într-o măsură atât de mică această stare fundamentală de spirit încât au ajuns
să o considere o aspirație supremă. În urmă cu câțiva ani, pe când mă aflam la
Tel Aviv, mi s-a spus că shalom este
salutul suprem. Am întrebat de ce. Mi s-a răspuns: Pentru că înseamnă pace.
De ce trebuie să fie pacea cea mai înaltă aspirație a omului, dacă nu trăiești
în Orientul Mijlociu?, am spus.
Dacă te-ai afla pe o insulă pustie și
ai răbda de foame zece zile la rând, cum ți-ai dori să apară Dumnezeu în fața
ta: sub forma unei lumini strălucitoare, sau a unei pâini? În India, anumite
comunități venerează hrana considerând-o divină, întrucât au fost private de ea
foarte mult timp. În California, Dumnezeu este considerat a fi iubire! Lucrul
de care ai fost privat cel mai mult devine aspirația ta supremă. Trebuie să
înțelegi însă că primirea lucrului respectiv nu te va satisface pe termen lung.
Omul aspiră către o expansiune nelimitată. Aceasta este singurul lucru care îl poate satisface pentru totdeauna.
Procesul de căutare spirituală nu
este o alegere cultivată sau indusă din afară, ci o aspirație naturală. Dacă nu
îl gestionezi însă într-o manieră conștientă, el nu va avea efecte durabile.
Atunci când starea de pace, de fericire și de bucurie devine naturală (nu un
efort), omul începe în mod firesc să caute, dorindu-și să înțeleagă natura
vieții. Misticismul a evoluat pe această planetă numai în acele locuri în care
oamenii au învățat tehnologia extazului prin însăși natura lor. Tu nu te poți
afla într-o stare de receptivitate spirituală maximă dacă nu te simți beatific,
și astfel, nu vei încerca să explorezi toate aspectele vieții. Dacă nu te simți
din start beatific, pur și simplu nu vei îndrăzni să cauți altceva, căci nu îți
vei putea asuma alte provocări în condițiile în care te confrunți cu marea
provocare a suferinței.
Să îți spun o poveste
Un bărbat de
85 de ani a plecat să pescuiască în Louisiana. Pe când se pregătea să își
încheie ziua, a prins o broască. Tocmai era pe punctul de a-i da drumul înapoi
în iaz, când broasca i-a vorbit: Sărută-mă cu pasiune, iar eu mă voi
transforma într-o tânără frumoasă.
Bătrânul s-a uitat mult timp la broască.
Aceasta și-a deschis buzele, anticipând sărutul. În final, bătrânul a pus
broasca în bagajele sale.
- Nu m-ai auzit? a țipat broasca.
Dacă mă vei săruta, mă voi transforma într-o tânără extrem de frumoasă!
- La vârsta mea, i-a răspuns
bătrânul, nu prea mai pot face mare lucru cu o tânără frumoasă. Dacă m-aș putea
transforma eu însumi într-un prinț tânăr și frumos sărutându-te pe tine, ar fi
altceva. În schimb, o broască vorbitoare
asta da, mi-ar putea aduce foarte
mulți bani!
Alegerile pe care le faci din cauza
neputinței nu reprezintă soluții pentru viață. Incapacitatea de a te bucura din
cauza naturii tale poate face ca până și cele mai simple probleme ale vieții să
pară complexe și greu de soluționat. La ora actuală, atingerea stării de pace
și de bucurie este considerată cea mai importantă problemă a existenței umane.
Din cauza dorinței lor obsesive de a atinge această stare, oamenii distrug
întreaga planetă.
Motivul pentru care lucrurile cele
mai simple precum starea de pace, de bucurie și de iubire au devenit
aspirații supreme este că oamenii trăiesc fără a fi conștienți de procesul
vieții. Atunci când spun viață, cei mai mulți dintre ei se referă la
accesoriile vieții munca, familia, relațiile, casa în care trăiesc, mașina pe
care o conduc, hainele pe care le poartă sau zeii la care se roagă. Singurul
lucru pe care îl ratează este viața
însăși procesul vieții, care reprezintă însăși esența lor. Atunci când
faci această greșeală fundamentală de a te identifica cu ceva diferit de tine,
viața tinde să devină o luptă nenecesară. Fundamentul stării de pace și de
beatitudine nu constă în obținerea unor lucruri exterioare, ci în accesarea și
organizarea naturii tale interioare.
Tu nu poți experimenta altceva decât
propriile tale senzații interioare. Dacă îți poți dilata suficient de mult
aceste frontiere ale senzațiilor, tu îi poți experimenta pe toți ceilalți ca
fiind una cu tine. Poți merge chiar mai departe, experimentând întregul cosmos
ca fiind propriul tău corp.
Atunci când am trăit personal această
experiență, am înțeles că scopul suprem al existenței umane nu este iubirea și
compasiunea. Viața trăită în empatie nu este un principiu ezoteric, ci însăși esența omului. Dacă vei renunța să te mai identifici cu ceea ce ai
acumulat până acum, inclusiv cu corpul și
cu mintea ta, vei putea să experimentezi și tu acest lucru.
Iluminarea nu este o realizare, ci o
întoarcere acasă. Simțurile tale îți dau impresia că experimentezi lumea
exterioară, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Atunci când vei
înțelege că tot ce experimentezi rezidă în interiorul tău, tu te vei întoarce
acasă și vei trăi starea de iluminare.
Eu mi-am dedicat întreaga viață
creării unor metode care să le permită oamenilor să experimenteze această stare
de inclusivitate. Dacă ne dorim să creăm soluții relevante pentru toți oamenii,
noi trebuie să experimentăm starea de inclusivitate absolută. Iar acest lucru
este perfect posibil.
Motivul pentru care oamenii nu sunt
iluminați în mod natural este că ei au împărțit lumea în bine și rău, în
Dumnezeu și în diavol, în sus și jos, în sacru și sacrilegiu, în pur și impur,
în rai și iad. Acestea sunt linii paralele care nu se vor intersecta niciodată.
Dacă ți-ai fracturat existența
împărțind-o în acest fel, tu nu vei putea obține niciodată bunăstarea și starea
de libertate. Ți s-a spus să îți iubești dușmanul, dar dacă începi prin a
eticheta pe cineva drept dușman, încercând apoi să îl iubești, ți se va părea o
tortură! Atât timp cât ai fragmentat creația în acest fel, îți va fi imposibil
să ajungi la starea de inclusivitate absolută.
Problema este că oamenii au uitat de
distincția fundamentală între interior și exterior, între existența lor și maniera lor de a tranzacționa cu lumea exterioară. Tranzacțiile sunt diferite, în
funcție de natura unei situații sau a unei relații. Indiferent cât de intime
sau de distante par, ele sunt guvernate întotdeauna de legi și de norme.
În ceea ce privește însă natura
interioară, aceasta nu este guvernată decât de un singur principiu: unitatea fără limite. Lumea noastă
fizică și cea socială sunt guvernate de existența hotarelor. Lumea interioară
nu are însă nevoie de astfel de frontiere. Pentru a atinge extazul unității
fără limite, care este starea ta naturală, tot ce trebuie să faci este să te
ghidezi după principiul că întreaga experiență umană este generată din interior,
cu sau fără suportul stimulilor externi. Asta-i tot. Dacă vei înțelege la modul
absolut acest lucru în interiorul tău, consecințele tranzacțiilor tale
exterioare nu te vor mai apăsa ca o povară.
Ce vreau să spun cu asta? Foarte
mulți oameni îmi spun: Poate că acest lucru este posibil pentru tine, întrucât
ești yoghin, dar cum ne putem elibera noi, cei care trăim în lumea reală, de
fricțiuni în interacțiunile noastre? Eu le reamintesc că nici eu nu trăiesc
într-o peșteră. Eu însumi desfășor o activitate extrem de intensă în toată
lumea, conducând peste un milion de voluntari. Acest lucru nu este deloc
simplu, căci fiind voluntari, asta înseamnă că nu sunt antrenați pentru munca
pe care o prestează, și că nu îi pot
concedia! În consecință, viața mea ar trebui să mi se pară mult mai
împovărătoare ca a lor! Cu toate acestea, eu nu mă simt niciodată stresat,
întrucât nu mă consider sclavul lumii exterioare. Această realizare nu are nimic
de-a face cu lumea de dincolo. Toți oamenii pot trăi în acest fel.
Dacă încă mai crezi că cineva acolo
sus va veni să te mântuiască și să îți rezolve toate problemele, amintește-ți
că trăiești pe o planetă rotundă, care se mai și învârtește pe deasupra. Prin
urmare, ori de câte ori te uiți în sus, tu te uiți în direcția greșită! Ce
înseamnă sus și jos în acest cosmos imens, care continuă să se dilate? Nici o
parte din el nu conține eticheta cu această parte în sus! Singura distincție
pe care o poți face în momentul de față este interior/exterior (deși pentru
un yoghin nici chiar această distincție nu mai există).
Cu mii de ani în urmă, un yoghin a
apărut pe o înălțime din Himalaya. El a rămas cunoscut sub numele de Adiyogi,
primul yoghin, și a lăsat știința yogăi unui număr de șapte discipoli, care au
răspândit-o apoi în întreaga lume. Adiyogi le-a împărtășit acestor discipoli un
sistem al explorării și transformării de sine de o profunzime inimaginabilă,
bazat pe premisa radicală că este posibil ca o ființă umană să evolueze conștient. Spre deosebire de evoluția
biologică, ce se produce fără participarea noastră conștientă, cea spirituală
se poate produce în mod conștient. Singurul lucru necesar este voința, susține
Adiyogi.
Dacă ar fi să îi distilăm esența
înțelepciunii în doar câteva cuvinte, acestea ar fi următoarele: sus și jos,
bun și rău, sacru și profan toate aceste principii opuse sunt asumate.
Singurul context pe care îl putem cunoaște și cu care putem lucra este
dihotomia interior/exterior. Aceasta a fost cea mai semnificativă contribuție a
lui Adiyogi la evoluția umanității, pe cât de profundă, pe atât de durabilă:
Singura cale de ieșire există în interior.
Să îți spun o poveste
Cineva a venit
să caute odată Centrul de Yoga Isha din sudul Indiei. El a ajuns într-un sat
din vecini și l-a întrebat pe un băiat localnic:
- Cât mai este până la Centrul de
Yoga Isha?
Băiatul s-a scărpinat în cap și i-a
răspuns:
- 24.996 de mile.
Bărbatul a rămas șocat.
- Cât!? Atât de mult?
Băiatul i-a răspuns:
- Da, dacă mergi în direcția în care
te îndrepți acum. Dar dacă vei face cale întoarsă, nu sunt decât patru mile.
Dacă te îndrepți către exterior, te
așteaptă o călătorie nesfârșită. Dacă te vei întoarce însă către interior,
călătoria ta nu va dura decât un singur moment.
În acel moment, totul se poate
schimba. Nu numai că nu vei mai căuta bucuria, dar viața ta va deveni o expresie a bucuriei tale interioare.