www.FotoMars.ro

Cuvântul din patru litere

Să îţi spun o poveste… Un client care se pregătea să intre în farmacia lui Shankaran Pillai a văzut afară un bărbat care îmbrăţişa un stâlp. Ochii i se roteau nebuneşte în cap.

După ce a intrat, el a întrebat:

- Cine este acel bărbat? Ce nu este în regulă cu el?

Shankaran Pillai i-a răspuns netulburat:

- O, acela… Este unul din clienţii mei.

- Dar ce se întâmplă cu el?

- Mi-a cerut un remediu pentru tuse măgărească. I-am dat exact ce îi trebuia.

- Ce anume?

- O cutie cu laxative. L-am pus să ia unul chiar aici.

- Laxative pentru tuse măgărească!? De ce – Doamne iartă-mă – i-ai dat aşa ceva?

- O, fii serios, doar l-ai văzut. Crezi că acum îi mai pasă de tuse?

Cutia cu laxative a lui Shankaran Pillai este emblematică pentru orice tip de soluţie oferită în lumea modernă pentru cei care caută bunăstarea. Acesta este principalul motiv pentru care cuvântul „guru” a devenit un cuvânt din patru litere[1].

Din păcate, noi am uitat adevărata semnificaţie a cuvântului. Literal, „guru” înseamnă „cel care alungă întunericul”. Contrar credinţei populare, funcţia unui guru nu este să predea, să îndoctrineze sau să convertească. Guru-l se află aici pentru a aduce lumină asupra unor dimensiuni care transcend percepţiile senzoriale şi dramele psihologice, cu alte cuvinte, a unor dimensiuni care nu pot fi percepute în mod obişnuit. În esenţă, guru-l se află aici pentru a aduce lumină asupra naturii înseşi a existenţei.

În lumea modernă există multe învăţături periculoase în vogă. Una dintre acestea este: „trăieşte clipa”. Prezumţia care pare să stea la baza acestei învăţături este că dacă ai vrea, te-ai putea afla în altă parte. Cum ar fi posibil aşa ceva? Momentul prezent este singurul loc în care te-ai putea afla. Dacă trăieşti, trăieşti cu siguranţă în acest moment. Dacă mori, mori în acest moment. Momentul prezent este sinonim cu eternitatea. Cum ai putea evada din el, chiar dacă ai încerca?

Problema cu momentul prezent este că tu suferi din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum zece ani sau din cauza a ceea ce s-ar putea întâmpla poimâine. Aceste evenimente nu reprezintă adevăruri vii, ci doar un joc al memoriei şi al imaginaţiei tale. Înseamnă acest lucru că pentru a atinge starea de pace interioară trebuie să îţi anihilezi mintea? Nici vorbă. Înseamnă doar că trebuie să preiei controlul asupra ei. Mintea ta are o memorie enormă şi o imaginaţie incredibilă, ambele fiind rezultatul unui proces evoluţionist care a durat milioane de ani. Dacă o poţi folosi atunci când doreşti, lăsând-o deoparte atunci când preferi, mintea poate fi un instrument fantastic. Ignorarea trecutului şi neglijarea viitorului ar însemna să nu te foloseşti de această facultate minunată. În acest context, „trăitul clipei” devine o restricţie psihologică limitativă, care îţi neagă însăşi realitatea existenţială.

Un alt slogan popular folosit în literatura de dezvoltare personală este: „rezolvă fiecare lucru pe rând”. Ce rost are însă să te ocupi de un singur lucru în condiţiile în care mintea este o maşinărie multidimensională fenomenală, capabilă să opereze simultan pe mai multe nivele de activitate? De ce ţi-ai dori să o neutralizezi, în condiţiile în care ai putea să înveţi să o struneşti? Ce rost are să optezi pentru o lobotomie voluntară, în condiţiile în care te-ai putea bucura la maxim de activitatea ta mentală?

O altă expresie care a devenit un clişeu prin folosirea ei excesivă este cea care face referire la „gândirea pozitivă”. Dacă este simplificată prea mult şi transformată într-un fel de mantra de rezolvare rapidă a problemelor, gândirea pozitivă devine o modalitate de îndulcire sau de înălbire a realităţii. Dacă eşti incapabil să procesezi informaţiile din timp real şi să îţi controlezi dramele psihologice, tu apelezi la „gândirea pozitivă” ca la un tranchilizant. La început, aceasta pare să îţi confere o încredere nouă şi foarte mult optimism, dar în esenţă rămâne limitată. Pe termen lung, dacă vei continua să negi sau să amputezi anumite părţi ale realităţii, vei rămâne cu o perspectivă deformată asupra vieţii.

Mai există apoi străvechea afacere a exportării bunăstării umane în rai, afirmând că esenţa universului este iubirea. Iubirea este o posibilitate umană. Dacă simţi nevoia unui curs de perfecţionare, ia lecţii de la câinele tău. Acesta este plin de iubire! Nu trebuie să ajungi în nu ştiu ce rai pentru a descoperi în el iubirea. Toate aceste filozofii puerile derivă din prezumţia că omul există în centrul existenţei. Această idee ne-a făcut să ne pierdem complet bunul simţ, săvârşind câteva dintre cele mai inumane şi mai hidoase crime din istorie. Astfel de crime continuă să se producă inclusiv la ora actuală.

În calitate de guru, eu nu am nici o doctrină de propovăduit, nici o filozofie de împărtăşit şi nici o convingere de propagat. Singura soluţie pentru toate relele care afectează umanitatea este transformarea de sine. Aceasta nu este totuna cu o îmbunătăţire graduală de sine. Ea nu se realizează prin morală, etică sau diferite schimbări ale atitudinii şi comportamentului, ci prin experimentarea naturii nelimitate a esenţei noastre. Transformarea de sine este de aşa natură că nimic din vechiul nostru eu nu mai rămâne. Ea reprezintă o schimbare dimensională a felului în care percepem şi experimentăm viaţa.

Yoga este înţelegerea acestui lucru. Yoghinul este cel care îl pune în aplicare, iar guru-l este cel care îl călăuzeşte.

Scopul pe care mi l-am propus în această carte este să te ajut să îţi faci din bucurie tovarăşa ta permanentă. În acest scop, nu îţi voi oferi o predică, ci o ştiinţă. Nu îţi voi oferi o învăţătură, ci o tehnologie. Nu îţi voi oferi un precept, ci o cale. A sosit timpul să explorezi această ştiinţă, să pui în practică această tehnologie şi să păşeşti pe această cale.

Din perspectiva acestei călătorii, guru-l nu este destinaţia, ci harta. Dimensiunea interioară este un teren necartografiat. Dacă trebuie să explorezi un teren nefamiliar, nu ar fi mai bine să dispui de nişte indicatoare? Probabil că ţi-ai putea găsi şi singur calea, dar cine ştie de câte vieţi ai avea nevoie în acest scop? Atunci când păşeşti pe un teren nefamiliar, cel mai bine este să ai lângă tine o călăuză. Pe un anumit nivel, acesta este singurul rol al guru-lui: de hartă, sau de GPS – Guru Pathfinding System[2]!

Aşa se explică de ce există acest cuvânt „infam” din patru litere.

Ca să îţi uşurez şi mai mult înţelegerea, m-am gândit să dublez acest număr de litere, transformând cuvântul într-unul din opt litere…

… Sadhguru

Partea întâi

O notă pentru cititor

Există multe modalităţi de a aborda o carte ca aceasta. Una constă în a trece direct la practică, fără a mai aştepta. Pe de altă parte, această carte nu se pretinde un manual de dezvoltare personală. Ea are într-adevăr o orientare practică amplă, dar nu se rezumă la aceasta.

O altă modalitate de a o citi constă în a te rezuma la latura ei teoretică. Nu trebuie să uiţi însă că această carte nu este un simplu exerciţiu de retorică intelectuală. Personal, nu am citit niciodată integral un tratat de yoga. Tot ce ştiu provine din experienţa mea lăuntrică. Abia în ultima parte a vieţii am ajuns să răsfoiesc Yoga-Sutra-ele lui Patanjali, un text yoghin extrem de semnificativ. Mi-am dat seama atunci că aveam deja un anumit acces la esenţa sa interioară, întrucât îl abordam din perspectiva experienţelor mele, nu doar din punct de vedere teoretic. A reduce o ştiinţă sofisticată precum yoga la o simplă doctrină este la fel de tragic ca şi reducerea ei la un simplu exerciţiu cardiovascular.

În consecinţă, am împărţit această carte în două secţiuni. Prima cartografiază terenul, iar cea de-a doua te ajută să navighezi pe acesta.

În secţiunea de faţă nu vei găsi o lucrare de expertiză academică, ci o serie de viziuni fundamentale care reprezintă fundamentul sau temelia pe care poate fi construită arhitectura părţii a doua a cărţii, cu o orientare mai practică.

Aceste viziuni nu reprezintă precepte sau învăţături, şi cu siguranţă nu reprezintă concluziile mele. Ele sunt simple indicatoare ale unei călătorii pe care nu o poţi face decât tu. La baza lor stă o perspectivă pe care am dobândit-o în urma stării superioare de conştiinţă la care am ajuns după o experienţă care mi-a transformat viaţa şi pe care am trăit-o în urmă cu 33 de ani.

Această secţiune începe cu o notă autobiografică. Vei afla astfel câte ceva despre autorul care te va însoţi până la capăt, dacă vei opta pentru a continua să citeşti această carte! În continuare, voi examina o serie de idei de bază, explorând unele concepte larg folosite (uneori de-a dreptul abuziv) precum destin, responsabilitate, bunăstare, dar mai ales yoga, cel mai fundamental între toate.

Unul din capitolele din această secţiune se încheie cu o sadhana. Cuvântul sanscrit „sadhana” înseamnă aparat sau instrument. Astfel de instrumente ale explorării îţi oferă şansa de a pune în practică ideile discutate în paginile respective, pentru a verifica astfel în ce măsură funcţionează acestea în cazul tău. (Astfel de sadhana-e vor apărea mai frecvent în partea a doua a cărţii.)

Foarte mulţi oameni îmi spun că mă consideră un guru „modern”. Răspunsul meu este inevitabil acelaşi: eu nu mă consider nici modern, nici străvechi, nici New Age, nici Old Age. Sunt contemporan cu ei, şi aşa au fost toţi maeştrii în raport cu discipolii lor. Numai învăţaţii, pundiţii şi teologii pot fi antici sau moderni. O filozofie sau un sistem de convingeri pot fi vechi sau noi, dar un guru este întotdeauna contemporan.

Aşa cum spuneam mai devreme, un guru este o persoană care risipeşte întunericul, deschizând o uşă în faţa ta. Nu are nici o relevanţă dacă voi deschide mâine o uşă în faţa ta sau dacă am făcut-o ieri cu altcineva. Singurul lucru care contează este deschiderea unei uşi în faţa ta acum.

Prin urmare, putem spune că adevărul este atemporal, dar tehnologia şi limbajul sunt întotdeauna contemporane. Dacă nu ar fi astfel, nu ar merita să fie puse în practică. Nici o tradiţie, indiferent cât de străveche şi de onorată este, nu merită să îşi continue existenţa altfel decât ca o piesă de muzeu dacă şi-a pierdut relevanţa. În această carte, eu voi explora o tehnologie străveche, dar care continuă să fie mai actuală ca oricând.

Sincer să fiu, nu îmi propun să ofer cuiva ceva nou. Ceea ce mă interesează pe mine este să le prezint altora ceva autentic. Sper însă că vei întâlni în secţiunea care urmează cel puţin câteva momente în care cele două aspecte să conveargă. În astfel de puncte de intersecţie, atunci când condiţiile sunt pregătite, iar o viziune este articulată din perspectiva conştientă a clarităţii interioare, fiind receptată corect de către cititor, un adevăr străvechi poate deveni incredibil de alchimic. Subit, el capătă viaţă şi vitalitate, ca şi cum ar fi rostit şi auzit pentru prima dată în istorie.

Când mi-am pierdut simţurile

Am devenit atunci un bărbat

Care nu făcea decât să urce Dealul

Aveam timp să ucid

Dar nu am ucis decât ceea ce eram

Eu şi Al Meu.

Când Eu şi Al Meu au dispărut

Mi-am pierdut întreaga voinţă şi toate capacităţile

Iată-mă astfel un vas gol

În slujba Voinţei Divine

Şi a puterii infinite a acesteia.

În oraşul Mysore există o tradiţie: dacă ai ceva de făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă nu ai nimic de făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă te îndrăgosteşti, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă iubirea ta se destramă, trebuie să urci pe Dealul Chamundi.

Într-o după-amiază, când nu aveam nimic de făcut, iar una din iubirile mele se destrămase, am urcat pe Dealul Chamundi.

Mi-am parcat motocicleta şi m-am aşezat pe o stâncă situată la circa două treimi de la baza dealului. Aceasta a devenit pentru mine „piatra contemplaţiei” mele. Între timp m-am dus de multe ori în acest loc. o tufă de mur şi un copac îşi prinseseră cu tenacitate rădăcinile într-o fisură a suprafeţei stâncoase. Sub mine se întindea imaginea panoramică a oraşului.

Până în acel moment m-am identificat întotdeauna cu corpul şi cu mintea mea. Acestea erau „eul” meu, iar restul lumii exterioare era undeva „acolo”, fiind diferite de mine. Subit, nu am mai putut face diferenţa dintre mine şi restul lumii. Continuam să îmi ţin ochii deschişi, dar aerul pe care îl respiram, stânca pe care stăteam, atmosfera din jurul meu – totul devenise una cu mine. Eram una cu tot ceea ce exista. Eram conştient, dar îmi pierdusem simţurile. Natura discriminatorie a simţurilor mele nu mai exista. Cu cât încerc mai abitir să descriu această experienţă, cu atât mai nebuneşte sună ea, căci tot ce mi s-a întâmplat atunci a fost indescriptibil. Eu existam pretutindeni. Această existenţă nu mai avea graniţe şi hotare clar definite. Tot ce exista undeva exploda şi devenea una cu tot restul existenţei. Am devenit astfel o unitate adimensională de o perfecţiune absolută.

De atunci, viaţa mea nu a mai fost altceva decât o prelungire indefinită a acelui moment.

Când mi-am revenit la simţurile normale, mi s-a părut că nu au trecut decât zece minute, dar ceasul mi-a arătat ora 7:30 seara! Trecuseră patru ore şi jumătate. Ochii îmi erau în continuare larg deschişi, soarele asfinţise, iar afară era întuneric. Eram plenar conştient, dar tot ceea ce considerasem până atunci că sunt eu dispăruse complet.

Nu am fost niciodată genul lacrimogen, dar iată-mă acum, la vârsta de 25 de ani, pe o stâncă de pe Dealul Chamundi, într-o stare de extaz atât de profundă încât lacrimile îmi curgeau liber pe obraji, udându-mi complet cămaşa!

Întotdeauna am fost un om fericit şi senin. Mi-am trăit viaţa exact aşa cum mi-am dorit. Am crescut prin anii 60, epoca Beatles-şilor şi a blugilor. Am citit cărţi de filozofie şi de literatură europeană – Dostoievski, Camus, Kafka, şi aşa mai departe. Acum explodasem însă într-o dimensiune complet diferită a existenţei, despre care nu ştiam nimic, şi mă simţeam scăldat într-o emoţie la fel de inedită – un fel de exuberanţă sau de extaz – pe care nu mi-am imaginat-o niciodată până atunci. Când am încercat să găsesc o explicaţie pentru ceea ce mi se întâmpla cu ajutorul minţii mele sceptice, singurul lucru pe care mi l-a putut spune aceasta a fost că poate înnebuneam! Nu conta însă prea mult pentru mine: ceea ce mi se întâmpla era atât de frumos încât nu doream să mai pierd vreodată această stare.

Nu am putut niciodată să descriu ce mi s-a întâmplat în acea după-amiază. Cred că cea mai corectă modalitate de a-mi descrie experienţa ar fi să spun că am urcat dealul, dar nu am mai coborât niciodată.

*

M-am născut la Mysore, un oraş princiar frumos din sudul Indiei, capitala unui stat indian, renumită pentru palatele şi pentru grădinile sale. Tata era medic, iar mama casnică. Eu am fost cel mai mic din cei patru copii ai familiei.

Şcoala mă plictisea. Îmi era imposibil să particip la ore, întrucât îmi dădeam seama cu uşurinţă că profesorii vorbeau despre lucruri care nu însemnau nimic pentru viaţa lor. Când aveam doar patru ani, eram însoţit la şcoală de guvernantă, căreia îi spuneam să mă lase în faţa porţii de la intrare şi să nu intre în clădire. De îndată ce pleca, mă aventuram în canionul cu care se învecina şcoala şi în care exista o varietate incredibilă de forme de viaţă. Am început să colectez foarte multe insecte, broaşte şi şerpi, în sticle pe care le obţineam de la cabinetul medical al tatălui meu. După câteva luni, când părinţii mei au descoperit că nu mă duceam la şcoală, au devenit mult mai puţin impresionaţi de explorările mele biologice. Peste noapte, mi-au interzis să mai merg în canion, în expediţiile mele. Copleşit, aşa cum mă simţeam adeseori, de ceea ce mi se părea a fi lumea rigidă şi lipsită de imaginaţie a adulţilor, mi-am focalizat atenţia în alte direcţii şi mi-am găsit altceva de făcut.

În anii care au urmat, am preferat să îmi petrec zilele rătăcind prin pădure, unde prindeam şerpi, pescuiam, mergeam pe cărări ascunse şi mă urcam în copaci. Obişnuiam să mă caţăr până în vârful celor mai înalţi copaci, aşezându-mă pe cea mai de sus creangă, cu ghiozdănelul în care aveam prânzul şi sticla mea de apă. Mişcarea unduitoare a ramurilor îmi inducea o stare de transă, în care mi se părea că sunt adormit, deşi eram cât se poate de treaz. Uitam complet de timp atunci când eram căţărat într-un copac. Obişnuiam să stau astfel de la 9:00 dimineaţa până la 4:30 după-amiază, când suna clopoţelul şi elevii plecau acasă. Mult mai târziu, mi-am dat seama că ceea ce făceam în această etapă primară a vieţii mele era sinonim cu un rudiment de meditaţie. Mai târziu, când am început să îi învăţ pe oameni să mediteze, am folosit întotdeauna tehnica legănatului. De bună seamă, la acea vârstă nu auzisem încă cuvântul „meditaţie”. Pur şi simplu îmi plăcea felul în care mă legăna copacul, făcându-mă să intru într-o stare între cea de somn şi cea de veghe.

Orele de clasă mi se păreau în continuare plicticoase, dar mă interesa orice altceva – felul în care era construită lumea, structura solului, maniera în care trăiau oamenii. Obişnuiam să merg cu bicicleta de-a lungul drumurilor noroioase de la ţară, călătorind cel puţin 35 de kilometri pe zi. Când ajungeam acasă, eram acoperit din cap până-n picioare de noroi şi de praf. Îmi plăcea cu deosebire să îmi construiesc hărţi mentale ale drumului parcurs, astfel încât mai târziu, atunci când eram singur, să pot închide ochii, redesenând în mintea mea întregul peisaj pe care l-am văzut în după-amiaza respectivă – fiecare piatră, recoltele de pe câmp şi copacii. Eram fascinat de diferitele anotimpuri şi de maniera în care se schimba pământul atunci când era arat, şi mai târziu, atunci când începeau să germineze plantele sădite. Această pasiune m-a atras către opera lui Thomas Hardy, datorită descrierilor sale referitoare la peisajele englezeşti, care se întind pe pagini întregi. Şi eu făceam acelaşi lucru cu lumea din jurul meu, în mintea mea. Chiar şi astăzi, în mintea mea se derulează filme video nesfârşite. Dacă doresc, pot viziona de la bun început tot ce am observat de-a lungul anilor, cu o claritate incredibilă.

Am fost multă vreme un sceptic absolut. Încă de la vârsta de cinci ani, atunci când familia mea mergea la templu, eu aveam foarte multe întrebări. Cine este Dumnezeu? Unde se află El? Sus în cer? Unde este acest cer? Pe la şapte ani aveam încă şi mai multe întrebări. La şcoală ni s-a spus că pământul este rotund. În acest caz, de unde putem şti ce înseamnă „sus”? Nimeni nu mi-a putut răspunde vreodată la aceste întrebări, aşa că nu am mai intrat niciodată în templu. Din acest motiv, părinţii mei erau nevoiţi să mă lase în grija celui care supraveghea încălţămintea lăsată afară de cei care intrau în templu. Acesta era tot timpul cu ochii pe mine, conştient că la cea mai mică neglijenţă a sa, aş dispărea! Mai târziu, nu am putut să nu remarc faptul că cei care ies dintr-un restaurant par mult mai fericiţi decât cei care ies dintr-un templu. Acest lucru m-a intrigat.

Deşi eram un sceptic, nu m-am identificat niciodată cu această etichetă. Aveam foarte multe întrebări legate de absolut orice, dar nu simţeam niciodată nevoia de a trage concluzii. Mi-am dat astfel seama de la o vârstă foarte fragedă că nu ştiam nimic despre absolut orice. În consecinţă, am devenit extrem de atent la toate lucrurile din jurul meu. Dacă cineva îmi dădea un pahar cu apă, mă uitam la el minute în şir. Dacă luam de pe jos o frunză, aceasta mă fascina. Noaptea mă uitam pur şi simplu la întuneric. Dacă priveam o pietricică, imaginea acesteia se rotea la nesfârşit în mintea mea, astfel încât ajungeam să îi cunosc fiecare aspect, din toate unghiurile.

De asemenea, am înţeles de timpuriu că limbajul nu este altceva decât o conspiraţie inventată de oameni. Dacă cineva vorbea, el nu făcea decât să scoată anumite sunete, cărora eu le atribuiam anumite sensuri. Prin urmare, am încetat să mai atribui sunetelor sensurile obişnuite, iar acestea au devenit dintr-o dată foarte amuzante. Puteam vedea cu ochii liberi cum din gurile oamenilor ies tipare, nu simple sunete. Dacă mă uitam fix la ei, aceştia se dezintegrau şi păreau să se transforme într-un vârtej de energie. Singurele lucruri care mai rămâneau în final erau tiparele!

Aflat în această stare la limita ignoranţei absolute, aproape orice îmi putea capta atenţia. Fiind medic, dragul meu tată s-a gândit că am nevoie de o evaluare psihiatrică. După cum s-a exprimat el însuşi: „Acest băiat se uită tot timpul în gol, fără să clipească. Cred că şi-a pierdut minţile!” Mie mi s-a părut întotdeauna uimitor faptul că oamenii nu păreau să realizeze imensitatea stării de „nu ştiu”. Cei care distrug această stare prin convingerile şi prin prezumţiile lor ratează complet o posibilitate fantastică – aceea de a cunoaşte. Ei uită că „nu ştiu” este singura poartă către contemplaţie şi către cunoaştere.

Mama m-a învăţat să fiu atent la profesorii mei. Şi am făcut-o. Le-am acordat o atenţie pe care nu cred că au mai primit-o vreodată de la altcineva! Nu aveam nici cea mai mică idee ce spuneau, dar atunci când mă duceam totuşi la ore, mă uitam la ei cu o intensitate de neclintit. Dintr-un motiv sau altul, nici unul nu a părut foarte mulţumit. Unul dintre profesori a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a obţine un răspuns de la mine. Când a văzut că prefer să rămân tăcut, m-a prins de umăr şi a strigat agresiv la mine: „Ori eşti un sfânt, ori eşti diavolul pe pământ”, după care a adăugat: „Eu cred că eşti diavolul!”

Nu m-am simţit deloc insultat. Până în acel moment am abordat tot ce exista în jurul meu – de la un fir de praf şi până la univers – dintr-o perspectivă a minunării. În toată această reţea complexă de întrebări exista însă întotdeauna o certitudine care nu dispărea niciodată: „eu”. Acea izbucnire a profesorului meu a declanşat în mine un nou set de întrebări. Cine eram eu? Eram om, eram un sfânt, eram diavolul? Am încercat să mă contemplu pe mine însumi pentru a afla răspunsul, privindu-mă. Nu mi-a reuşit. Prin urmare, am închis ochii şi am încercat să aflu astfel răspunsul. Minutele s-au transformat astfel în ore, iar eu am continuat să stau cu ochii închişi.

Când am deschis în sfârşit ochii, totul mă intriga: fiecare furnică, fiecare frunză, norii de pe cer, florile, întunericul – absolut totul. Spre uimirea mea, am descoperit însă că atunci când îmi ţineam ochii închişi erau mult mai multe lucruri care îmi atrăgeau atenţia: maniera în care pulsează corpul, în care funcţionează diferitele organe, canalele de-a lungul cărora curge energia, maniera în care este aliniată anatomia şi faptul că hotarele par limitate la lumea exterioară. Acest exerciţiu m-a făcut receptiv la întreaga mecanică a fiinţei umane. În loc să mă conducă la un răspuns simplu, în sensul că eram „cutare” sau „cutare”, el m-a făcut să realizez treptat că dacă îmi doream cu adevărat, puteam fi absolut orice. Cu alte cuvinte, nu am ajuns la nici o concluzie. Până şi certitudinea „eului” meu a dispărut. Simultan s-a trezit însă în mine un simţ mai profund al ideii de fiinţă umană. Dacă până atunci mă considerasem o persoană autonomă, acum această convingere a început să se destrame. Am devenit astfel o fiinţă nebuloasă.

În pofida sălbăticiei mele, singurul lucru pe care am reuşit să îl practic într-o manieră uimitor de disciplinată a fost yoga. Am început să practic yoga într-o vacanţă de vară, pe când aveam 12 ani. În fiecare an, familia mea se întâlnea cu rudele noastre la casa ancestrală a bunicului. În curtea acesteia se afla o fântână veche, cu o adâncime de peste 45 de metri. În timp ce fetele se jucau de-a v-aţi ascunselea, jocul preferat al băieţilor (eu şi verii mei) era săritul în fântână şi căţăratul înapoi până sus. Atât săritul cât şi căţăratul erau o provocare pentru noi. Dacă nu săream corect, ne puteam lăsa creierii pe zidul lateral al puţului. La întoarcere nu era cu nimic mai uşor, întrucât nu existau trepte, aşa că trebuia să ne împingem bine în suprafaţa de piatră, pentru a nu aluneca înapoi. Din cauza acestei presiuni, ajungeam adeseori sus cu degetele însângerate. Doar câţiva băieţi puteau face acest lucru. Eu eram unul dintre ei şi adevărul este că mă pricepeam de minune.

Într-o zi, a apărut un bătrân de peste 70 de ani. După ce s-a uitat o vreme la noi, a sărit în fântână. Am fost convinşi că acolo şi-a lăsat oasele, dar el a ieşit afară chiar mai rapid decât mine. Mi-am călcat atunci peste mândrie şi l-am întrebat:

- Cum ai reuşit?

- Vino şi învaţă să practici yoga, mi-a răspuns el.

L-am urmat ca un căţeluş. Astfel am devenit adeptul lui Malladihalli Swami (după cum era cunoscut bătrânul), apucându-mă de yoga. În trecut, trezirea mea în fiecare dimineaţă era un proiect al întregii familii. Membrii acesteia se străduiau să mă facă să mă ridic din pat, dar eu cădeam şi adormeam la loc. Mama îmi dădea periuţa de dinţi, dar după ce mi-o băgam în gură adormeam. Disperată, mama mă împingea în baie, dar adormeam şi acolo. La doar trei luni după ce m-am apucat de yoga, corpul meu a început să se trezească singur la 3:40 dimineaţa, fără să îmi propun acest lucru. Acest lucru mi se întâmplă inclusiv astăzi. După ce mă trezeam, practicile de yoga curgeau de la sine, indiferent unde şi în ce situaţii mă aflam, fără să sar vreodată peste vreo zi. Această formă simplă de yoga, numită angamardana (un sistem de yoga fizică ce întăreşte tendoanele şi membrele) – mă făcea să mă diferenţiez în orice grup de oameni, din punct de vedere fizic şi mental. Dar lucrurile se opreau aici. Sau cel puţin aşa credeam eu.

În timp, mi-am pierdut complet încrederea în educaţia structurată. Nu se pune problema că devenisem un cinic. Eram încă suficient de plin de viaţă şi de energie pentru a mă implica în tot felul de lucruri, dar principala mea calitate era – chiar şi la vârsta aceea – claritatea mentală. Nu încercam în mod deliberat să descopăr inconsistenţele şi găurile în materia predată, dar le vedeam pur şi simplu. Nu am căutat niciodată ceva anume, în toată viaţa mea. Pur şi simplu mă uitam în jurul meu, şi exact asta încerc să le predau astăzi oamenilor: dacă doreşti să cunoşti cu adevărat spiritualitatea, nu căuta ceva anume. Oamenii cred că spiritualitatea înseamnă să îl cauţi pe Dumnezeu, să cauţi adevărul sau absolutul. Problema este că în acest fel, tu ţi-ai definit deja ce cauţi. În realitate, nu obiectul căutării este important, ci facultatea inefabilă a căutării. Oamenii din lumea modernă au uitat complet de capacitatea de a privi pur şi simplu, fără un motiv aparent. Toţi oamenii sunt creaturi psihologice. Ei încearcă să dea sens tuturor lucrurilor. Căutarea spirituală nu are însă nimic de-a face cu căutarea unui obiect anume, ci cu îmbunătăţirea percepţiei, a facultăţii necondiţionate de a vedea.

După ce am terminat liceul, m-am înscris într-un program de dezvoltare personală organizat la Biblioteca Universitară din Mysore. Eram întotdeauna prima persoană care venea la bibliotecă la 9:00 dimineaţa şi ultima care era dată afară, la 8:30 seara. Între micul dejun şi cină, nu mă hrăneam decât cu cunoaştere. Deşi eram întotdeauna înfometat, am sărit peste prânz un an întreg. Citeam tot ce îmi cădea în mână, de la Homer la Mecanica pentru toţi, de la Kafka la Kalidasa, sau de la Dante la Dennis the Menace[3]. Am încheiat acel an cu mai multe cunoştinţe, dar şi cu mai multe întrebări ca oricând.

Lacrimile mamei m-au determinat să mă înscriu, împotriva dorinţei mele, la Universitatea din Mysore, la facultatea de literatură engleză. Am continuat să am însă în minte un miliard de întrebări, pe care le purtam pretutindeni cu mine, ca pe un nor întunecat. Nici cunoaşterea pe care am dobândit-o la bibliotecă, nici profesorii de la universitate nu au reuşit să îmi umple acest gol interior. La fel ca în timpul şcolii, îmi petreceam mult mai mult timp în afara sălilor de clasă decât în interior. Mi-am dat seama rapid că singurul lucru care se întâmpla la ore era dictarea şi luatul notiţelor, şi cu siguranţă nu îmi doream să devin stenograf! Am rugat odată o asistentă universitară să mă lase să îi copiez la xerox notiţele, astfel încât să nu se mai obosească să citească după ele, iar eu să particip la ore. În cele din urmă am făcut un târg cu toţi profesorii (care s-au dovedit mai mult decât fericiţi să nu mai particip la orele lor). În fiecare zi a lunii, ei mă treceau prezent în clasă. În ultima zi a lunii înregistrau prezenţele studenţilor, iar eu verificam catalogul, pentru a mă asigura că se ţineau de cuvânt!

Am început să mă întâlnesc cu mai mulţi colegi sub un arbore banyan uriaş din curtea campusului. Cineva ne-a numit Clubul Arborelui Banyan, iar numele a rămas. Clubul avea un moto: „Nu facem decât ceea ce ne distrează”. Obişnuiam să ne adunăm sub copac pe motocicletele noastre, discutând ore în şir despre cele mai variate subiecte, de la cum să ne facem motocicletele Jawa să meargă mai rapid şi până la cum să construim o lume mai bună. De bună seamă, nu ne dădeam niciodată jos de pe motociclete, sub nici un motiv. Acest lucru ar fi fost un sacrilegiu!

Până să termin facultatea, am călătorit prin întreaga ţară. La început, am mers prin sudul Indiei pe bicicleta mea. Mai târziu am călătorit prin întreaga ţară pe motocicletă. Am început apoi să trec frontierele naţionale. Când am ajuns la frontiera dintre India şi Nepal, mi s-a spus însă că actele motocicletei şi carnetul de şofer nu îmi erau suficiente. Aveam nevoie de mai multe acte. Visul meu a devenit să pot câştiga suficienţi bani pentru a vedea lumea pe motocicleta mea. Nu era doar un moft. Adevărul este că nu aveam astâmpăr. Îmi doream să cunosc ceva. Nu ştiam exact ce şi nu îmi dădeam seama unde trebuie să ajung pentru a obţine cunoaşterea respectivă, dar în adâncurile fiinţei mele îmi doream mai mult.