Prima pagină - Renașterea interioară
Top 50 vânzări | Noutăți pe site | Cărțile ADEVĂR DIVIN | Discount până la 50%! | În viitor | Contact 
 Top 50 vânzări 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
la newsletter-ul Editurii Adevăr Divin!
Cumpărături
Coșul este gol
3898 produse pe stoc
  Domenii
  • Alimentație și naturism
  •   - Agricultură
      - Diete
      - Fitoterapie
      - General
      - Grupele sanguine
      - Medicina naturistă
        - General
        - Homeopatie
        - Valeriu Popa
      - Hrană vie
      - Vindecarea cancerului
      - Vindecarea diabetului
  • Dezvoltare personală
  •   - Automotivare
      - General
      - Eneagrama
      - Legea atracției
        - Colecția Secretul
        - General
      - Relații
      - Sănătate
      - Suflet și spirit
  • Divinație
  •   - Chiromanție
      - General
      - Grafologie
      - I Ching
      - Interpretarea viselor
      - Morfopsihologie
      - Numerologie
      - Simbolistică
      - Tarot
  • Ezoterism
  •   - Alchimie
      - Călătorii astrale
      - Fizica cuantică
      - General
      - Magie
      - Metafizică
      - Rozicrucienii
      - Societăți secrete
      - Spiritism
  • Filozofie
  • Inițiere spirituală
  •   - Copiii cei noi
      - General
  • Inspirație divină
  • Învățături spirituale
  •   - Astrologie
      - Feng Shui
      - General
      - Mudra-e și Mantra-e
      - Tao
      - Șamanism
      - Știință
      - Zen
      - Yoga
  • Maeștri spirituali
  •   - Edgar Cayce
      - General
      - Gurdjief
      - Jakob Lorber
      - Kahlil Gibran
      - O. M. Aïvanhov
      - Osho
      - Masaru Emoto
      - Paulo Coelho
      - Ramana Maharshi
      - Rudolf Steiner
      - S. N. Lazarev
  • Mister
  •   - Anul 2012, 2013 și după ;-)
      - Civilizații dispărute
        - General
        - Atlantida
      - Conspirații
        - General
        - Jan van Helsing
      - General
      - Montauk
      - OZN-uri
      - Piramide
  • Muzică pentru suflet
  •   - Gheorghe Iovu
      - Frederic Delarue
  • Prosperitate și succes
  •   - Bani
      - General
      - Prosperitate
      - Succes
  • Psihologie
  •   - Autism
      - Constelații familiale
      - General
      - Hipnoză
      - Limbajul trupului
      - Metoda José Silva
      - NLP
      - Parenting
      - Psihogenealogie
      - Psihoterapie
      - Puterea cuvintelor
      - Puterea gândului
  • Religie
  •   - Budism
        - Dalai Lama
        - General
        - Hinduism
        - Învățături din Tibet
      - Creștinism
        - Apostoli
        - Arsenie Boca
        - Calendare
        - Evanghelii
        - General
        - Iisus Hristos
        - Învățături ale părinților români
        - Muzică religioasă
        - Nicolae Steinhardt
        - Sfinți
      - General
      - Islamism
      - Iudaism (Kabbala)
      - Shintō
  • Spiritualitate
  •   - Curs de Miracole
      - Dacii
      - General
  • Terapii complementare
  •   - Acupunctură
      - Aromaterapie
      - Atingere Cuantică
      - Ayurveda
      - Bioenergie
        - Aura umană
        - Chakre
        - Corpuri subtile
        - General
      - Cristaloterapie
      - Cromoterapie
      - EFT (Tehnici de Eliberare Emoțională)
      - Gestalt
      - General
      - Hidroterapie
      - Kinetoterapie
      - Magnetoterapie
      - Masaj
      - Meloterapie
      - Qi Gong
      - Radiestezie
      - Reflexologie
      - Reiki
      - Remediile florale Bach
      - Su Jok
      - Terapia craniosacrală (TCS)
      - Urinoterapie
  • Viața de după moarte
  •   - Entități
      - General
      - Viețile anterioare
  • Vindecare spirituală
  •   - General
      - Karma
      - Îngeri
      - Spiritele naturii
      - Theta Healing
  • Și altele...
  •   - Biografii
      - Cărți de colorat
      - Cărți pentru copii
        - General
        - Preșcolari
        - Religioase
      - Eseistică
      - General
      - Ficțiune
      - Hobby / Timp liber
      - Istorie
      - Memorii
      - Non Ficțiune
      - Poezie
      - Reviste
      - Romane
      - Suport de pahar
    - Top 50 vânzări
    - Noutăți pe site
    - Cărțile ADEVĂR DIVIN
    - În viitor
    - Lista produse
      Despre noi
    • Contact
    • Datele firmei
      Site-uri prietene
    Abraham-Hicks.com
    Despre îngeri cu Doreen Virtue
    Reiki - Aurelian Curin
    Cursuri și Terapii cu Daniela Cumpănici
    Psiholog Elisabeta Vultur
    Artist fotograf:
    portret, studio, evenimente în Brașov

    www.FotoMars.ro

     
     
    Renașterea interioară
    Cum ne pot vindeca inima marile suferințe și încercări

    » Coperta
    Autoarea ne oferă în această carte instrumentele necesare prin care putem face o alegere sau alta în momentele dificile: noi putem fi îngenuncheați și înfrânți, sau ne putem lăsa transformați de experiență, renăscând din propria noastră cenușă. Lesser relatează în carte povești ale unor oameni obișnuiți care s-au înălțat din cenușa bolii, divorțului, pierderii unei slujbe sau a unei persoane dragi – mai puternici, mai înțelepți și mai conștienți de menirea și de pasiunea lor în această viață.
    Afișat de 31371 ori.
    Cotație articol: excelent (5/5; 3 voturi)
    NeinspiratMediocruMediuBunExcelent



    •Preț raft:39.00 RON
    •Reducere:30%
    •Preț site:27.30 RON *
    Contact
    Descriere Cuprins Fragmente Condiții de livrare
                                                                                      Partea a II-a: Procesul Phoenix

    Procesul de transformare reprezintă o călătorie căreia i s-au dat o sută de nume diferite: Odiseea, căutarea Graalului, marea inițiere, procesul morții și al renașterii, bătălia supremă, noaptea întunecată a sufletului sau călătoria eroului. Toate aceste nume descriu un proces de abandonare în fața unei perioade extrem de dificile, permițând durerii să acționeze în noi și să ne trezească inima, astfel încât să ne naștem a doua oară, mai puternici, mai înțelepți și mai buni. Toate religiile conțin în testele lor sacre povești despre coborârea în infern și spre renaștere. De la povestea lui Iona în pântecul balenei și până la cea a lui Iisus pe cruce, sau de la eroul hindus Arjuna aflat pe câmpul de luptă și până la prințul Siddhartha care pierde totul, dar devine astfel Buddha, toți marii eroi au trecut prin această călătorie. Când Bill Moyers l-a întrebat pe Joseph Campbell despre călătoria eroului, Campbell i-a răspuns:

    - Un erou legendar este de regulă fondatorul unei epoci noi, al unei religii, al unui mare oraș sau al unui nou mod de viață.

    - Bine, dar nu ne lasă acest lucru pe noi, ceilalți – muritorii obișnuiți – undeva departe în urmă?

    - Eu nu cred că există vreun muritor obișnuit, i-a răspuns Campbell. Întotdeauna mă simt neconfortabil atunci când alții vorbesc despre muritorii obișnuiți, căci personal nu am cunoscut niciodată vreun om obișnuit, fie el bărbat, femeie sau copil… Am putea spune că fondarea unei vieți noi de către cei care își trăiesc propria viață, fără a încerca să o imite pe a altora, derivă din același proces de căutare.

    Personal, numesc acest proces de căutare: Procesul Phoenix, în onoarea păsării mitice cu pene aurii a cărei poveste a fost repetată de-a lungul tuturor erelor. Egiptenii au numit această pasăre Phoenix, fiind convinși că la fiecare 500 de ani aceasta își relua căutarea Sinelui autentic. Conștientă că o cale nouă nu poate fi găsită decât prin moartea vechilor obișnuințe, mecanisme de autoapărare și convingeri uzate, pasărea Phoenix a construit un rug din scorțișoară și din smirnă, l-a aprins și a intrat în el, murind în flăcări. A renăscut apoi din cenușă ca o pasăre nouă, o fuziune între cea care a fost înainte și cea care a devenit. Deși complet nouă, ea a rămas în esență aceeași. S-a transformat, dar a rămas aceeași eternă pasăre Phoenix. Poetul roman Ovidiu a descris astfel pasărea Phoenix: „Majoritatea ființelor se nasc din părinții lor, dar există o creatură care se reproduce singură”.

    Eu și cu tine suntem păsări Phoenix. Noi ne putem reproduce singuri, remodelându-ne din cioburile rămase în urma unei perioade dificile. Viața noastră ne cere să murim și să renaștem ori de câte ori ne confruntăm cu o schimbare, fie în interiorul nostru, fie în lumea noastră exterioară. Atunci când coborâm până pe fundul prăpastiei în urma unei pierderi, rămânând cu inima deschisă în întuneric și în durere, noi ne putem întoarce la suprafață aducând cu noi dulceața vieții și bucuria creșterii interioare. Atunci când nu mai avem nimic de pierdut, noi ne găsim sinele real. Acestea se consideră integral și complet, nesimțind nevoia să se uite la alții pentru a se defini sau pentru a se simți mai desăvârșit, ci doar pentru a-și găsi tovarăși de-a lungul călătoriei.

    Aceasta este modalitatea de a trăi o viață plină de sens și de speranță, în fericire și pace interioară. Acesta este Procesul Phoenix.

    Pentru a face foc avem nevoie de o scânteie inițială, de un chibrit sau de frecarea continuă a două bețe uscate. Odată focul aprins, avem nevoie de un tip diferit de căldură pentru a transformarea flăcările adversității în înțelepciunea Procesului Phoenix. Cu toții experimentăm schimbări și pierderi de-a lungul vieții, fie prin cutremure dramatice, fie în modalități mai mărunte, de zi cu zi. Este nevoie de muncă pentru a folosi o criză sau o stare de stres ca vehicul în vederea transformării. Toate poveștile din această parte a cărții se referă la scânteile care au aprins focul în viața diferitor oameni și la munca grea pe care au prestat-o aceștia pentru a transforma incendiul într-un Proces Phoenix. Următoarea parte a cărții va descrie propriul meu Proces Phoenix. Deși povestea mea nu este nici pe departe la fel de traumatică precum istoriile care urmează, morala ei este aceeași. După divorț am devenit o altă persoană, și deși nu aș recomanda nimănui să meargă pe calea frângerii inimii și a destrămării familiei pentru a se transforma, mă simt totuși recunoscătoare pentru lecțiile pe care le-am învățat de-a lungul călătoriei mele.

    Procesul Phoenix este o călătorie care diferă de la om la om. De aceea, el presupune intrarea pe un teritoriu necartografiat. Este o greșeală să comparăm călătoria unui om cu a altuia, căci acestea diferă între ele, și nici una nu este mai profundă sau mai importantă decât celelalte. Situația cea mai dificilă din lume – pierderea unui copil, o boală gravă sau o tragedie național㠖 are puterea de a transforma viața omului, dar și evenimentele mai puțin traumatice au aceeași putere. Totul depinde de maniera în care abordăm natura schimbătoare a vieții, de curajul cu care spunem da lucrurilor care ne ies în cale și de maniera în care știm să ascultăm mesajele pe care ni le transmit flăcările și să săpăm după comoara îngropată în cenușă.

    Fiecare om, indiferent de situația în care se află, caută aceeași comoară în interiorul cenușii. Noi ne căutăm cu toții sinele autentic, vital, generos și înțelept. Ceea ce ne desparte de acest sine este exact combustibilul care susține focul. Iluziile, rigiditatea, temerile, vinovăția, lipsa noastră de credință și simțul separării – în diferite grade și combinații – trebuie să moară pentru ca sinele nostru real să iasă la lumină. Dacă dorim să transformăm un eveniment dureros într-un Proces Phoenix, noi trebuie să identificăm mai întâi ce anume trebuie să ardem în interiorul nostru. Am observat la seminariile mele oameni care se confruntau cu o gamă largă de probleme, pe care au încercat să le identifice ca elemente specifice ale Procesului Phoenix. Unii și-au dat seama că trebuiau să își ardă temerile legate de puterea personală, de schimbare, de pierdere sau de ceilalți oameni. Alții și-au propus să ardă incapacitatea lor de a simți ceva, cinismul oribil, rușinea sau mânia.

    Am observat că în cazul foarte multor femei, Procesul Phoenix începe atunci când acestea recunosc în sinea lor că au obosit să facă diferite lucruri numai pentru a le face pe plac altora. Ele realizează că au un respect foarte mic față de propriile nevoi și opinii. În flăcările unei crize, ele înțeleg subit ce anume trebuie să ardă. Prin renașterea păsării Phoenix, ele își reasumă puterea pozitivă. Se cunosc și capătă încredere în ele însele, schimbându-le astfel percepția celorlalți, care capătă la rândul lor mai multă încredere în ele. În ce îi privește pe bărbați, aceștia pătrund în flăcări deoarece se simt amorțiți și incapabili să simtă iubirea și compasiunea, netrăindu-și viața decât pe jumătate. În interiorul lor există o comoară a unor bucurii și dureri neexperimentate, care nu așteaptă decât focul transformării pentru a ieși la lumină. Astfel de bărbați renasc din cenușă deschiși și plini de empatie, trăindu-și mult mai plenar umanitatea.

    De bună seamă, procesul tău particular nu depinde în primul rând de sex, ci mai degrabă de personalitate, de educație, de perioada prin care treci și de nevoile personale. Fiecare coborâre în infern și renaștere este unică, la fel ca fețele oamenilor. De-a lungul vieții, pe măsură ce ne schimbăm și ne continuăm creșterea, noi ardem diferite aspecte ale ființei noastre și renaștem de fiecare dată aducând daruri noi.

    Deși înțeleg că procesul fiecărui om este diferit, atunci când trec printr-o tranziție dificilă sau printr-o schimbare dureroasă, unul din lucrurile care mă reconfortează sunt poveștile altor oameni care au supraviețuit și au prosperat chiar dacă au trecut prin flăcările Procesului Phoenix. Experiențele aparent imposibil de suportat care conduc însă la trezirea inimii și la renașterea interioară mă inspiră de fiecare dată. Acesta este motivul pentru care doresc să îți prezint astfel de povești.

     

    Chimidunchik

    Libertatea umană supremă este aceea care îți permite să îți alegi atitudinea în orice circumstanțe.

    - Victor Frankl

    Părinții celei mai bune prietene a mea au supraviețuit Holocaustului. Au reușit să scape cu viață, dar fără să le mai rămână ceva. Ruth, mama prietenei mele, a fost singura membră a familiei sale care a supraviețuit. Avea 19 ani când a ajuns în Canada, unde l-a cunoscut pe Julius, care avea să îi devină soț și tatăl prietenei mele. Julius era un bărbat înalt, cu un simț excelent al umorului și cu o prezență impunătoare. Era cu un număr de ani mai mare ca Ruth, așa că și-a pierdut în lagărele de concentrare nu doar părinții și rudele, ci și prima soție și copilul lor în vârstă de cinci ani (poveste pe care prietena mea nu a aflat-o decât când tatăl ei era foarte bătrân, nemaiavând mult de trăit).

    Majoritatea celor care au fugit de naziști și au venit în America și-au adus cu ei durerea și amintirile, le-au pus într-o cutie și le-au ascuns undeva, oriunde, pentru a se putea integra în era frenetică de după 1950. Julius și-a pus amintirile într-o cutie așezată pe un raft de sus, la care nu putea ajunge nimeni, după care și-a văzut de viață. A făcut foarte mulți bani, s-a înconjurat cu prieteni și cu tot ce oferă modul american de viață, făcând tot ce îi stătea în puteri pentru a-și feri familia de umbrele trecutului său.

    Ruth a încercat la rândul ei să își îngroape adânc amintirile în încăperile din inima ei. Era o femeie micuță și frumoasă, cu trăsături delicate și pielea translucidă. Era cel mai mic copil al unei familii bogate și culte din Polonia. Când naziștii au început să îi adune pe evrei, mutându-i în ghetoul din Varșovia, tatăl lui Ruth a conceput un plan pentru supraviețuirea familiei sale. El a plătit un bărbat catolic pe care îl cunoștea și care a lucrat cândva pentru el să îi construiască o încăpere în subsolul casei sale. Scopul era ca Ruth, părinții și rudele sale, să scape unul câte unul din ghetou și să se ascundă în acea încăpere, urmând ca bărbatul catolic și soția sa să aibă grijă de ei.

    Ruth a fost prima care s-a refugiat în camera ascunsă. Mama ei a ascuns mai multe diamante în cusătura hainei sale, i-a dat documente falsificate, cu un nume nou și o identitate catolică. Tatăl i-a spus să fie curajoasă și a adăugat că restul familiei o va urma în scurt timp. A condus-o apoi până la marginea ghetoului, unde un luptător din rezistența poloneză a ajutat-o să fugă.

    Ruth și-a așteptat familia săptămâni la rând în subsolul casei. Nimeni nu a apărut. Singurul care a venit a fost luptătorul din rezistență, care dorea să îi ia lui Ruth diamantele ascunse în căptușeala hainei. El le-a spus bărbatului catolic și soției sale că dacă Ruth nu avea să îi dea diamantele, avea să îi predea pe toți gărzilor SS. Speriați, cei doi i-au cerut lui Ruth să plece. Exact când au început bombardamentele asupra Varșoviei, Ruth s-a văzut nevoită să se ascundă pe străzile orașului. Părinții și frații ei au murit în ghetou sau în lagărele de concentrare.

    În cele din urmă, naziștii au prins-o pe Ruth și au trimis-o într-un lagăr de muncă pentru catolici orfani. Ea nu i-a povestit prietenei mele aproape nimic despre anii petrecuți în lagăr, doar că a muncit la o fermă, iar când războiul s-a încheiat a ajuns într-o tabără pentru persoane rătăcite, unde a rămas până când o rudă îndepărtată i-a plătit călătoria în Canada. Aici l-a cunoscut pe Julius și s-a măritat cu el. Cei doi s-au mutat apoi la New York, iar Julius a ajutat-o să lase trecutul în urmă, „unde îi era locul”, după cum spunea ea. Ochii ei spuneau însă o altă poveste, mult mai brutală, pe care a luat-o cu ea în mormânt în urmă cu câțiva ani.

    A existat o singură poveste fericită din trecutul lui Ruth pe care aceasta i-a spus-o fiicei sale – o glumă din copilărie despre un bărbat și o valiză. De-a lungul anilor eu și prietena mea am făcut atâtea referințe la această glumă că în final nu mai știam dacă am înțeles-o corect și dacă Ruth nu a dorit să spună altceva când a relatat-o. De aceea, cu câțiva ani înainte de moartea lui Ruth, prietena mea și cu mine am rugat-o ne spună din nou gluma.

    - O, nu este o glumă foarte bună, a protestat ea. Un bărbat într-un tren aglomerat se enervează pe pasagerul din spatele său pentru că nu vrea să își mute geanta de voiaj de pe scaun. Nu știu de ce vă pace atât de mult această glumă, a încheiat Ruth, fluturându-și mâna, ca și cum ar fi dorit să alunge întreaga poveste.

    - Pentru noi are o semnificație mai profundă, i-am explicat eu.

    - O semnificație mai profundă? Ce fel de semnificație ar putea avea o glumă?

    - Spune-ne gluma, și noi o să-ți spunem semnificația ei, i-a spus prietena mea.

    - Ei bine, a început Ruth, un bărbat urcă într-un tren aglomerat și îi cere unui pasager să își mute geanta de pe locul său. Este o glumă poloneză… sau poate rusească… sau ar putea fi evreiască… Am uitat, a trecut prea mult timp. Oricum, cuvântul din limba veche pentru bagaj era chimidunchik. „Vrei să îți muți, chimidunchik, te rog?”, i-a spus omul nostru vecinului său. Acesta l-a ignorat însă complet. Trenul a devenit și mai aglomerat, până când nu a mai rămas nici un loc liber. Bărbatul și-a rugat încă o dată, pe un ton politicos, vecinul să își mute bagajul, dar acesta l-a ignorat din nou. În cele din urmă, el a început să țipe: „Mută-ți naibii chimidunchik! Mută-ți chimidunchik!” Nici de această dată nu a obținut nici un răspuns. În final, el a luat furios chimidunchik și l-a aruncat pe fereastră. Satisfăcut, se întoarce către vecinul său și îl întreabă: „Și cum, ce o să faci?” „Nimic, i-a răspuns în sfârșit vecinul, nu era chimidunchik-ul meu”.

    Ruth a început să râdă.

    - Înțelegeți? Nu era bagajul lui! De aceea nu l-a mutat. Bărbatul a aruncat valiza altcuiva pe fereastră. Este doar o glumiță, dar mi se pare amuzantă. Acum spuneți-mi, care ar putea fi semnificația mai profundă a glumei?

    I-am explicat lui Ruth că noi am dat cuvântului chimidunchik o semnificație care dădea mai mult sens glumei.

    - Știi probabil că toți oamenii au o povară de dus, ceva care îi apasă și care vine din trecutul lor.

    - Ca de exemplu? m-a întrebat Ruth, neplăcându-i încotro se îndreaptă conversația.

    - Ca o poveste din copilărie, un necaz suferit când era copil, sau dacă a avut o copilărie fericită, un alt necaz pe care l-a suferit mai târziu în viață, cum ar fi o boală, pierderea unui copil sau destrămarea unei căsnicii. Această povară devine bagajul lui personal. Toți oamenii au o astfel de povară, pe care nimeni nu o poate purta în locul lor. Acesta este chimidunchik-ul nostru.

    - Nu la asta se referă gluma, mi-a ripostat Ruth. Voi, fetele, citiți prea mult și complicați lucrurile.

    Oricât de mult am onora interpretarea lui Ruth, eu și prietena mea (ba chiar și alții, cum ar fi soții și copiii noștri) nu am reușit să ne extragem vreodată cuvântul chimidunchik din vocabularul nostru. Nu există nici un alt cuvânt, cel puțin în limba engleză, care să descrie mai bine povara grea pe care o duc oamenii, care are potențialul de a le preda cele mai importante lecții ale vieții.

    Unii oameni au o povară foarte grea de dus de-a lungul vieții. Ei sunt victime ale abuzurilor, oameni care supraviețuiesc unor accidente teribile sau părinți care și-au pierdut un copil. Astfel de poveri sunt mai grele decât ale altora. Nu este de mirare că mulți dintre ei se cocoșează sub povara pe care o duc, devenind plini de amărăciune și sumbri. Alții, cum a fost Ruth, își pun o mască plină de curaj pe față, reprimându-și trecutul, dar le transmit durerea lor generațiilor următoare, ca și cum le-ar transmite un mesaj dureros într-o sticlă. Durerea reprimată nu dispare niciodată. Ea rămâne în inimă, în corp și chiar în genele ADN-ului, la fel ca depozitele de petrol din adâncurile pământului. Amintirile neexplorate și neexprimate devin un combustibil ce poate fi folosit pentru Procesul Phoenix al copiilor sau chiar al nepoților acestor oameni. Numeroase persoane ale căror părinți au supraviețuit lagărelor de concentrare naziste trebuie să facă munca interioară pe care părinții lor măcinați de durere nu au reușit să o facă.

    Pe de altă parte, există suflete remarcabile care au asistat la oroarea din lagărele de concentrare, dar și-au dus povara continuând să spere în victoria spiritului uman. În acest fel, ele ne-au arătat tuturor cum ne putem elibera de durere și de disperare. Unul din acești oameni a fost Victor Frankl. Acest psihiatru austriac de geniu a supraviețuit lagărelor naziste ale morții și a scris cartea Căutarea sensului vieții de către om, una din cele mai transcendente cărți scrise în secolul XX. Aici, el a dezvoltat o teorie psihologică revoluționară, numit㠄logoterapie”. Pe scurt, aceasta se referă la căutarea sensului ascuns al poverii duse, mecanism pe care el îl cunoștea foarte bine. În timpul holocaustului, Frankl și-a pierdut soția iubită și întreaga familie. El a reușit să supraviețuiască celor trei ani de înfometare, tortură și chin sufletesc, pe care i-a petrecut în patru lagăre de concentrare. Când acestea au fost eliberate de Aliați, Frankl s-a întors în Austria, s-a recăsătorit și și-a expus chimidunchik-ul personal, pentru ca lumea să înțeleagă prin ce a trecut.

    În decursul lungii și extraordinarei sale vieți, Frankl a condus spitalul de neurologie din Viena, a fost profesor la mai multe universități americane, inclusiv la Harvard și la Stanford, a primit 29 de doctorate onorifice de la diferite universități de pe întregul glob și a scris 32 de cărți. La vârsta de 67 de ani și-a luat licența de pilot, a fost un alpinist avid și a predat la Universitatea din Viena până la adânci bătrâneți. A murit la vârsta de 92 de ani. Necrologul publicat în New York Times îl citează pe primarul Vienei spunând: „Viena și restul lumii au pierdut prin moartea lui Victor Frankl nu doar pe unul din cei mai importanți oameni de știință ai secolului, ci un veritabil monument al spiritului și al inimii”.

    De ce a avut o influență atât de mare Victor Frankl asupra lumii? De ce s-a vândut Căutarea sensului vieții de către om în peste nouă milioane de exemplare? Iată răspunsul: Frankl a declarat că a scris cartea „pentru a-i demonstra cititorului printr-un exemplu personal că viața ascunde un sens potențial în orice circumstanțe, chiar și în cele mai dramatice. Ideea mea a fost că dacă acest lucru poate fi demonstrat pentru o situație atât de extremă ca cea a unui lagăr de concentrare, cartea mea ar putea avea o audiență. Prin urmare, m-am simțit responsabil să scriu prin ce am trecut, în speranța că le voi putea fi astfel de folos altor oameni care sunt predispuși către disperare”.

    Practic, toți oamenii din lume sunt predispuși către disperare. Dacă Victor Frankl a putut transforma disperarea dintr-un lagăr al morții într-o căutare a sensului vieții, cu atât mai mult putem face noi acest lucru, chiar și în cele mai întunecate momente ale noastre, atunci când suntem bolnavi, speriați sau triști. În mijlocul coșmarului său, Frankl a descoperit c㠄nu contează ce așteptăm de la viață, ci ceea ce așteaptă viața de la noi. Noi trebuie să încetăm să ne mai punem întrebări legate de sensul vieții și ne lăsăm interogați de aceasta – zi de zi și oră de oră. Prin urmare, ceea ce contează nu este sensul vieții în general, ci sensul specific al vieții individuale la un moment dat”.

    Tu dispui în acest moment de ceea ce a avut Frankl la Auschwitz, ceva ce nici un nazist SS nu i-a putut lua. Tu dispui de sufletul tău, adică de ceea ce Frankl a numit libertatea supremă a omului – libertatea de a-și alege atitudinea în orice circumstanțe exterioare. Dacă îți vei exersa această libertate supremă, optând pentru a învăța din povara pe care o duci, pentru a-ți continua astfel creșterea personală, tu îi vei da astfel sufletului tău controlul asupra vieții tale. Nu vei mai opta pentru atitudinea egoului tău mic și speriat, ci pentru cea a sufletului tău, care este întotdeauna plin de speranță, expansiv și etern. La baza vieții tale stă adevărul profund ascuns în durerea provocată de circumstanțele exterioare – lecțiile sufletului tău, ascunse în chimidunchik-ul tău.

     

    Aici începe teroarea, aici încep miracolele

    Aici este Cartea coborârii tale în infern; aici începe Cartea Sfântului Graal; aici începe teroarea;

    Aici încep miracolele.

    - Legenda Graalului

    În decurs de numai câțiva ani, prietena mea Judi a avut parte de mai multe traume și suferințe decât au alții parte într-o viață întreagă. am întrebat-o odată pe Judi cum reușește să suporte povara chimidunchik-ului ei cu atât de mult curaj. „Nu știu, mi-a răspuns ea. Nu știu nici măcar dacă există vreo modalitate concretă. Nu dispun decât de încrederea că nouă ni se dă ceea ce ni se dă dintr-un motiv bine precizat, pe care nu trebuie să îl cunoaștem neapărat. Nu are nici un sens să ne întrebăm: „De ce eu?” Ceea ce mă ține în viață este credința mea că odată cu durerea mi se oferă inclusiv altceva, mai important. Eu caut întotdeauna acel lucru mai important, și îl găsesc de fiecare dată”.

    O cunosc pe Judi din cauză că odraslele noastre au aceeași vârstă. Împărtășim una din puținele conexiuni tribale care le-au mai rămas oamenilor moderni: suntem conectate prin vecinătate și prin copiii noștri. Inițial ne vedeam dimineața în stația în care oprește autobuzul care îi duce pe copii la școală. Mai târziu, când copiii au devenit adolescenți, ne-am văzut la sfârșitul vacanței de vară, când ne duceam să îi luăm din tabără. Când și când treceam una pe lângă cealaltă prin oraș, sau ne povesteam la petrecerea de Revelion ce ni s-a mai întâmplat de-a lungul anului. Într-un astfel de moment, pentru prima dată după 20 de ani în care am trăit în imediata apropiere, am avut cu Judi una din acele conversații care îi scot pe oameni din rutina lor și îi transformă în prieteni foarte buni. Ulterior am petrecut mai mult timp cu Judi, i-am ascultat povestea remarcabilă, i-am pus întrebări și mi-am luat notițe. Cu această ocazie, mi-am dat seama că în toți acești ani am trăit practic lângă o sfântă în viață. De altfel, bănuiala mea este că foarte mulți oameni (inclusiv tu) trăiesc lângă astfel de sfinți în viață. Dacă îți vei da osteneala să privești dincolo de imaginea superficială pe care ne-o prezentăm unii altora în graba vieții de zi cu zi, cel mai probabil vei descoperi un întreg panteon de personaje absolut remarcabile.

    La fel ca în cazul celorlalți oameni, povestea lui Judi este o tapiserie țesută din povești de familie, trăsături înnăscute de caracter și daruri și răni din copilărie. Este imposibil să tragi de un fir fără a trage simultan de toate celelalte fire. A spune o singură parte a povești pare să le excludă pe celelalte, dar toate sunt întrețesute, fiind prezente în caracterul persoanei. Nu cunosc foarte multe despre copilăria lui Judi. Știu doar că tatăl ei a murit într-un accident de mașină cu 11 zile înainte de nașterea ei, că a fost dansatoare și muziciană de la o vârstă foarte fragedă și că l-a cunoscut pe Richard, viitorul ei soț, în adolescență, urmând împreună cu el o carieră în domeniul dansului, teatrului și muzicii. Mai târziu, cei doi au devenit psihoterapeuți de succes în comunitatea noastră, și-au construit o casă în pădure cu un hambar plin cu animale și au avut primul lor copil. Când i-am cunoscut pentru prima dată, păreau să aibă o viață de vis: o căsnicie armonioasă, un cămin frumos și o carieră spectaculoasă.

    Apoi a intervenit viața. În destinul lui Judi s-au țesut alte fire. Unele teribile, iar altele miraculoase. Aici începe teroarea; aici încep miracolele, spune o veche legendă a Graalului. Aceasta este povestea tânărului prinț Parsifal, a cărui dorință de a găsi sensul vieții l-a condus către părăsirea căminului său luxos și îndurarea multor încercări, până când a devenit bărbatul care trebuia să devină (conform menirii sale). Povestea a fost interpretată în sute de feluri, dar cei mai mulți specialiști în domeniul Graalului sunt de acord cu Joseph Campbell, care spune că principala semnificație a mitului Graalului este „căutarea izvorului inepuizabil, a sursei vieții, chiar dacă această căutare ne conduce către cele mai teribile suferințe. De fapt, după cum spune învățătura Graalului, suferința ne pregătește pentru apariția miracolelor în viața noastră”.

    Aici începe teroarea… Când li s-a născut al doilea copil, lumea minunată a lui Judi și Richard s-a prăbușit. Privat de oxigen de-a lungul canalului uterin, copilul aproape că a murit în timpul primei săptămâni de viață. Diagnosticul era neclar: tot ce puteau spune doctorii – în afara confirmării faptului că Marion avea creierul afectat și o epilepsie care îi punea în pericol viața – era că suferea de o „condiție cronică incurabilă”.

    Săptămâni la rând, Judi și Richard și-au ținut copilul în spital, în timp ce fetița se lupta pentru supraviețuire. Când a devenit clar că Marion va trăi, părinții ei au dus-o acasă și au încercat să revină la viața lor de dinainte, așa cum ar fi trebuit să fie aceasta. Judi a rămas la pat, ca și cum copilul abia s-ar fi născut. Ea a încercat să retrăiască starea beatifică pe care a simțit-o după nașterea primului ei copil. Nu a mai fost însă posibil. Toți cei din familie, inclusiv prima lor fetiță, de patru ani și jumătate, care era în același timp geloasă și speriată, puteau simți teroarea din aer.

    Richard și Judi erau ferm hotărâți să revină la normal. El s-a întors la lucru, iar ea a încercat să restabilească sănătatea lui Marion, dar și starea de calm în sânul familiei sale. După câteva luni, lucrurile păreau să meargă mai bine. Dar și de această dată, viața a avut o altă părere.

    Aici începe teroarea… Într-o dimineață, Judi s-a trezit cu o senzație de amorțeală în piciorul stâng și cu o stare generală de epuizare. Se simțea obosită de săptămâni, și nu întâmplător. După ce a experimentat o vedere tunelară timp de câteva zile, ea și-a făcut o programare la oftalmolog. Recepționera a fost de acord cu ea că cel mai probabil era vorba de o simpl㠄oboseală a mamelor tinere”, dar pe măsură ce treceau zilele, a început să o doară spatele, iar amorțeala din picior s-a extins din ce în ce mai mult. Cine știe? Poate că își atinsese vreun nerv când s-a plimbat prin staulul cailor cu Marion în cârcă. Apoi a început să îi amorțească și celălalt picior.

    Într-un colțișor al minții, pe Judi o obseda ideea că mama ei avusese scleroză multiplă. De aceea, s-a simțit ușurată când primul medic cu care a vorbit a asigurat-o plin de optimism că era doar epuizată. Amorțeala a continuat însă să se înrăutățească. Odată, pe când stătea în pat cu ochii închiși, atenția i-a fost atrasă de zona ombilicului. În cele din urmă, și-a făcut o programare la cabinetul neurologului mamei sale. După mai multe teste, medicul i-a dat vestea cea proastă: „Suferi de scleroză multiplă”.

    După diagnostic, amorțeala și frica au continuat să invadeze din ce în ce mai profund corpul lui Judi, până când picioarele ei au devenit ca doi bușteni atașați nefiresc de restul corpului său. Abia dacă mai reușea să urce scările și nu mai îndrăznea să își poarte copilul cu ea. Dormea foarte mult, dar nu se trezea niciodată odihnită. I se părea că are o gaură în corp, prin care i se scurge viața. Familia și prietenii au ajutat-o enorm, dar toți aveau vieți ocupate, așa că Judi a ajuns să se simtă din ce în ce mai neajutorată, stare care i se părea chiar mai gravă decât boala însăși. Ce avea să se întâmple? Când avea să se întâmple? Avea să își mai poată îngriji vreodată familia, sau avea să devină o schiloadă într-un scaun cu rotile? Avea să moară? Doctorii nu aveau răspunsuri. Tot ce îi puteau spune era că scleroza multiplă este o boală imprevizibilă. Ea poate evolua lent și subtil, sau rapid și terifiant. Un atac inițial poate dispărea în mod misterios fără să lase nici o urmă, dar poate recidiva la fel de misterios. Orice atac reînnoit poate produce leziuni masive ale nervilor.

    În anii care au urmat, Judi a încercat să își gestioneze simptomele schimbătoare. De multe ori, avea dificultăți în a sta în picioare sau în a merge mai mult de 15 minute. Nu se putea baza pe simțul echilibrului său, iar sistemul ei imunitar era deteriorat. La rândul lui, nivelul energiei sale oscila dramatic. În timp ce Judi învăța să își gestioneze mai bine boala, cultivând în același timp o atitudine pozitivă, ea a asistat la deteriorarea stării de sănătate a mamei sale și la apropierea acesteia de moarte. Între timp, Marion a crescut și s-a transformat într-o fetiță care suferea de convulsii frecvente și severe, din cauza epilepsiei. Pentru a-i controla atacurile, doctorii i-au administrat o gamă largă de medicamente, care au avut însă ca efecte secundare diferite episoade psihotice. Era dramatic pentru familie să asiste la izbucnirile ei violente, până când ochii i se dădeau peste cap, iar corpul ajungea să i se zvârcolească pe podea. După un astfel de episod, ea se trezea cu o durere de cap groaznică, epuizată, dar având o iubire care emana în mod straniu din lacrimile sale.

    Doctorii insistau că nu medicamentele îi cauzau psihoza lui Marion. Ei le-au spus lui Judi și Richard că era timpul să accepte faptul că aveau un copil retardat. Ori de câte ori fata avea un episod violent în sala de așteptare a medicului, acesta le recomanda părinților să o interneze pe Marion într-o clinică psihiatrică. În timpul unei astfel de internări, o echipă întreagă de psihiatri a ajuns la concluzia pe care Judi și Richard au bănuit-o dintotdeauna: că Marion nu suferea de o boală psihică. Episoadele sale erau cauzate de medicamente.

    Sătulă de lipsa de reacție a comunității medicale, Judi a preluat frâiele în mâinile sale. Ea a refuzat să îi mai dea lui Marion medicamente, administrându-i în schimb o dietă controversată numită dieta chetogenică, aplicată cu succes de Spitalul și Școala Medicală Johns Hopkins. Această dietă extrem de strictă necesita ca fiecare îmbucătură de mâncare și fiecare picătură de băutură pe care le ingera Marion să fie măsurate și monitorizate. După câteva luni, frecvența și intensitatea crizelor lui Marion s-au diminuat. În cele din urmă, ea s-a vindecat complet de epilepsie.

    Aici începe teroarea; aici încep miracolele… Când povestește de primii ani de viață ai lui Marion, de coborârea ei personală în infernul sclerozei multiple și de moartea mamei sale, Judi descrie o perioadă interminabilă de stres și de întuneric, practic un coșmar. Judi spune că a trecut prin perioade în care s-a revoltat împotriva lumii și când i s-a părut că teroarea i-a invadat casa și a preluat controlul asupra familiei sale. Ea mai descrie însă ceva, care l-a transformat practic pe acest oaspete nedorit într-un miracol și care a schimbat coșmarul într-un Proces Phoenix. Cei mai mulți dintre noi nu suntem testați într-un foc al purificării atât de dur ca cel prin care trece Judi, dar credința și înțelegerea ei ne pot inspira în perioadele noastre grele, așa cum mi s-a întâmplat mie nu de puține ori. Ori de câte ori mă simt speriată, bolnavă, sau când credința îmi scade în intensitate, îmi amintesc de acea dimineață în care am stat cu Judi de vorbă în casa ei și în care aceasta mi-a povestit de „căutarea sufletului prin cenușă”, după cum a numit ea acest proces:

    De la nașterea ei și de la instalarea sclerozei mele multiple, Marion și cu mine am mers pe aceeași cale. În pofida obstacolelor din viața noastră, suntem ferm hotărâte amândouă să spunem da vieții. Miracolul vindecării lui Marion de epilepsie a fost o inspirație pentru mine, așa cum sper ca hotărârea mea de a gestiona cât de bine pot „condiția mea cronică incurabil㔠să o inspire la rândul ei. Ori de câte ori mă gândesc la acei ani extrem de dificili de la începutul călătoriei noastre comune, sesizez două povești la fel de reale: sacrificiul pe care l-am făcut amândouă, dar și miracolul care ne-a transformat pe amândouă prin faptul că nu am cedat în fața greutăților.

    Când și când, la suprafață mai ajung încă bucăți de șrapnel rămase din acea primă perioadă extrem de dificilă, pe care trebuie să le neutralizez, dar problemele mele de sănătate mi se par minore astăzi prin comparație cu ce ar fi putut să fie. Încercările prin care am trecut amândouă ne-au învățat lecții valoroase de viață, astfel încât celelalte aspecte ale vieții noastre ni se par astăzi cu atât mai prețioase. Prima lecție pe care am învățat-o este veche de când lumea: „Va trece și asta”. Totul trece și se transformă în ceva ce nu ți-ai fi imaginat niciodată, atât timp cât îi dai voie să evolueze. Personal, am învățat că ori de câte ori îi spun vieții c㠄acest lucru nu ar trebui să mi se întâmple mie”, suferința mea nu scade cu nimic, ci dimpotrivă, se amplifică și mai mult.

    Aceasta este cea de-a doua lecție importantă: să nu te întrebi niciodată dacă este normal să ți se întâmple ceea ce ți se întâmplă. Încercând să mă adaptez la gândul că sufăr de o boală care mă va chinui pentru tot restul vieții, la fel ca și fiica mea, am înțeles că singura mea speranță constă în a renunța la viața mea de dinainte pentru a face loc prezentului așa cum este el. Personal, numesc acest proces „opțiunea fără drept de apel”. Principalul scop al muncii mele spirituale a devenit repetarea acestei alegeri – de a accepta ceea ce este și de a mă detașa de ceea ce a fost cândva – în fiecare clipă. Practica mea spirituală a devenit astfel mai profundă, căci viața mea și cea a copilului meu depindeau de ea.

    Atunci când spun „spirituală”, nu mă refer la o practică separată în vreun fel de restul vieții mele, ci la un proces emoțional, intelectual și fizic pe cât de real și de aventuros, pe atât de riscant, prin care îmi propun să am răbdare, să mă abandonez și să accept deschis realitatea din fața mea exact așa cum este ea, ori de câte ori mă trezesc dimineața și mă confrunt cu corpul meu aflat într-un proces continuu de schimbare, sau când îmi ajut fata să facă față procesului ei. Învăț să recunosc astfel puteri ale universului cu mult mai presus decât mine și decât călătoria mea pe această planetă, dar care mă includ totuși în sfera lor de influență.

    Negarea este o primă reacție comună în fața bolii și a dezastrului. Mie mi-a luat mult timp să renunț la dorința mea disperată de a-mi continua viața „ca de obicei”. În pofida protestelor familiei și prietenilor, la început am refuzat să cedez și să îmi spun: „Nu mai pot face cutare lucru”. M-am luptat cu corpul meu, încercând să îmi păstrez practica terapeutică și să am singură grijă de toate – de mama, de copii, de animale, de casă, etc. Mi-am justificat insistența că sunt „normal㔠pretinzând că este o atitudine pozitivă, deși aceasta nu a făcut decât să îmi secătuiască și mai mult organismul și așa epuizat. Încetul cu încetul, am început să înțeleg că nevoia pe care o aveam de a le fi indispensabilă celor din jur și incapacitatea mea de a cere ajutorul altora îmi afectau întreaga familie.

    În cele din urmă, scleroza multiplă mi-a permis să cer ajutor altora. Deși la început nu m-am simțit deloc confortabil, am ajuns să înțeleg în timp cât de important este să ne recunoaștem slăbiciunile și faptul că avem nevoie de ajutor. Cred că acest lucru este valabil pentru toți oamenii, nu doar pentru mine.

    În primele etape ale acceptării acestei boli, obișnuiam să merg în camera mea pentru a mă odihni, simțind însă că mă aflu în fața plutonului de execuție. Nu-mi convenea deloc faptul că mă simțeam atât de epuizată în fiecare zi și nu doream să mă confrunt cu disperarea mea. De aceea, mi-am creat mici ritualuri pentru a-mi ușura tranziția de la „trebuie să merg înainte” la „trebuie să mă odihnesc și să mă vindec”. Mi-am pus astfel la încercare toate convingerile și practicile spirituale.

    Mânia este o altă reacție comună după ce faza de negare începe să pălească. În timp ce mă retrăgeam zilnic în camera mea pentru a mă odihni, a mă ruga și a mă gândi, mi-am dat seama cât de furioasă eram din cauza nașterii lui Marion, a bolii mele, a morții mamei și a întregii catastrofe care mi-a afectat familia. Nu îmi doream să îmi asum responsabilitatea pentru vindecarea mea sau să învăț ceva din suferința lui Marion. Îmi doream un singur lucru: să revin la situația de dinainte și să dau vina pe cineva, pe oricine, numai pe mine nu. Practic, nu mai rămânea decât Dumnezeu. Atunci mi s-a luat un văl de pe ochi și am înțeles că sub această atitudine copilărească se ascundea o vinovăție secretă pe care o purtam de multă vreme în suflet, legată de moartea tatălui meu. Cu această ocazie, am înțeles că voi rămâne prinsă în capcana tiparului durerii și al vinovăției atât timp cât voi continua să cultiv această vinovăție care mi-a dominat viața încă din copilărie.

    Așa se face că am intrat într-o perioadă din ce în ce mai profundă de introspecție, lucrând cu o gamă largă de procedee de vindecare, maeștri și instructori, inclusiv cu eroicul meu soț, până când principalul meu maestru a devenit în mod natural boala mea. Pe măsură ce am învățat să îmi privesc boala în lumina adevărului și a lucidității amplificate, am experimentat o mare iubire de sine și o creștere a iubirii mele față de Dumnezeu. Am descoperit că atât timp cât nu mai dau vina pe cineva (nici măcar pe mine), pot discuta cu Dumnezeu. Singură în camera mea, mi-am exprimat toate durerile, toate confuziile și conflictele mele de zi cu zi cu viața. După ce țipam, plângeam sau mă rugam în tăcere pentru claritate și curaj, trăiam adeseori o stare de ușurare și mă abandonam stării de oboseală și de somn care urmau.

    Prin urmare, mi-am abandonat voința și frustrările personale legate de scleroza mea multiplă și de boala lui Marion, de toate pierderile pe care le-am suferit, de vinovăție și acuzații – lăsându-mă purificată de flăcările realității (ceea-ce-este). Cu această ocazie, am început să îmi caut sufletul prin cenușa trecutului. Am descoperit astfel că sufletul necesită mult mai mult timp și interiorizare din partea noastră decât îi oferim noi, datorită programului nostru foarte strâns. Înainte să mă îmbolnăvesc de scleroză multiplă, treceam întotdeauna peste invitația șoptită de a „fi” pur și simplu, căci aveam foarte multe de făcut. Am început să observ astfel că o bună parte din activitățile pe care le facem zilnic nu sunt altceva decât o modalitate de a evita vocea delicată, dar profundă a sufletului. De bună seamă, nu vreau să spun cu asta că tot ce am făcut în trecut – toată munca mea, creșterea copiilor, viața de familie, dansul și teatrul – au reprezentat un mod de a evita viața mea interioară. Dimpotrivă. Tocmai de aceea a fost călătoria mea către vindecare atât de fascinantă și de complexă. În perioadele mele cele mai bune, mă analizez cu atenție pentru a vedea ce aspecte personale aleg să manifest și pe care le-am lăsat pentru totdeauna în spate.

    La ora actuală am ajuns să prețuiesc toate nuanțele disperării, dar și toți fiorii de bucurie, lucru pe care altădată nu eram capabilă să îl fac. Desigur, încă mă mai rătăcesc pe străduțele laterale ale grijilor legate de bani, ale conflictelor personale, ale grijilor legate de copii sau de sănătate, dar de cele mai multe ori sunt perfect mulțumită cu felul în care evoluează scenariul vieții mele. M-am confruntat deja cu câteva din cele mai rele temeri și am devenit mai bună, mai smerită și mai răbdătoare, și implicit mai plină de iubire. Mă trezesc în fiecare dimineață și indiferent dacă reușesc sau nu să ajung la baie fără să mă împiedic în picioarele mele butucănoase și amorțite, rostesc o rugăciune de recunoștință pentru tot ceea ce îmi iese în cale. Nu îmi pot imagina o viață diferită de cea pe care am avut-o, așa cum nu mi-o pot imagina fără soțul sau fără vreuna din fiicele mele.

    Învăț să privesc sănătatea și boala, slăbiciunea și puterea, ba chiar viața și moartea ca pe cele două fețe ale aceleiași monede. De fapt, tocmai acceptarea morții m-a ajutat să aleg în sfârșit viața. Un alt lucru pe care l-am învățat este că viața nu este niciodată de tip sau-sau, ci și-și, sau chiar mai mult. Nu este vorba de viață sau de moarte, ci de viață și de moarte, de sănătate și de boală, de bine și de rău. Întotdeauna există ambele extreme, și ceva în plus. Învăț astfel să iubesc condiția umană, să spun da tuturor aspectelor vieții, să lucrez cu ele și să aleg realitatea așa cum este – în fiecare zi.

    Recent, Judi și Richard au adus-o pe Marion la petrecerea noastră de Revelion. Nu o văzusem pe Marion de câțiva ani, de când a fost înscrisă de părinți la o școală pentru copii cu nevoi speciale. La început aproape că nu am recunoscut-o. Avea 16 ani și era o domnișoară în toată regula, la fel ca orice elevă de pension venită acasă în vacanță. Când am îmbrățișat-o, s-a uitat la mine cu aceiași ochi pe care i-am admirat când era micuță, cu privirea aprigă a unei pisici sălbatice. Fără să schimbe vreuna din micile amabilități, așa cum se obișnuiește de regulă la petreceri, Marion m-a luat de mână și m-a condus la ușa din spate.

    - Vrei să vezi luna? Astăzi este lună plină și urmează să fie o eclipsă, fapt care se întâmplă destul de rar, mi-a spus ea cu un ton dramatic.

    - Sigur că vreau, i-am răspuns, ieșind împreună cu ea din casa aglomerată.

    - Trebuie să ne îndepărtăm de lumini, mi-a explicat Marion, trăgându-mă către deal, în noaptea înghețată.

    Cerul părea animat din cauza vântului și a luminii lunii. Norii iluminați feeric de lună treceau pe deasupra crengilor goale ale copacilor. Marion părea să se simtă foarte în largul ei în întunericul vag luminat. Ochii ei de pisică sălbatică străluceau la fel de puternic ca și luna.

    - Vezi? mi-a arătat ea cerul.

    A început să râdă din toată inima când o umbră din ce în ce mai densă a început să se formeze la marginea lunii. Am râs amândouă. În casă, oaspeții erau adunați în jurul șemineului, bând și mâncând. Eu stăteam pe dealul din spatele casei, râzând înghețată în fața spectacolului oferit de lună. Eram însoțită de o fată care a cunoscut teroarea naturii în corpul ei și care acum se simțea reconciliată cu noaptea. M-am simțit curajoasă alături de ea. Am continuat să râdem, după care Marion m-a luat de mână și ne-am întors împreună în casa încălzită.

     

    Teribila grație

    Prin anii 60, un tânăr profesor de psihologie pe nume Richard Alpert a fost dat afară din postul de profesor la Harvard. Fiu al unui magnat al căilor ferate din Boston, savant eminent și profesor de geniu, Alpert a fost primul profesor din secolul XX care a fost concediat de la Harvard. Cercetările sale radicale alături de Timothy Leary legate de folosirea LSD pentru vindecare psihologică și pentru expansiunea conștiinței nu i-au atras lui Alpert simpatia comunității științifice extrem de rigide a epocii.

    Alpert și-a văzut de viață, schimbându-și numele în Ram Dass. A fost botezat astfel de un guru din India, care a văzut în el o persoană capabilă să se ridice la înălțimea acestui nume, care înseamn㠄slujitorul lui Dumnezeu”. Și Alpert a făcut-o, devenind un ghid spiritual pentru o întreagă generație de aspiranți. În anul 1971, revoluționara sa carte, Fii aici, acum, a fost lucrarea de limbă engleză care s-a vândut în cele mai multe exemplare, depășind chiar și populara carte a lui dr. Spock: Îngrijirea copiilor. Mai mult decât Beatles-șii și decât Dalai Lama, Ram Dass merită creditul pentru traducerea înțelepciunii și practicilor spirituale străvechi ale Orientului pe înțelesul occidentalilor.

    L-am cunoscut pe Ram Dass de foarte mulți ani, mai întâi ca adeptă a lui după ce s-a întors din India la începutul anilor 70, mai târziu ca și colegă, în anii în care organiza tabere spirituale la Institutul Omega, fiind invitat în comitetul nostru director, iar și mai târziu ca prietenă, căci el m-a ajutat să trec cu bine peste furtunile divorțului meu. Ceva mai recent, Ram Dass a avut el însuși nevoie de ajutor, lucru destul de inedit pentru el, căci a fost întotdeauna cel care a oferit ajutor, nu l-a cerut. La ora actuală se află în mijlocul propriului său Proces Phoenix, fapt pe care îl recunoaște singur. Prin urmare, învață să fie neajutorat.

    Marea majoritate a oamenilor nu îl cunosc pe Ram Dass decât ca autor al cărților sale sau ca personaj pe care îl văd de la distanță ținând o conferință. Ei îl cunosc ca un om de geniu, înțelept și plin de compasiune. Îl cunosc și eu în această ipostază, dar îi cunosc și alte fațete. Îl cunosc ca un bărbat căruia nu îi place să depindă de nimeni, care părăsește scena dacă o relație devine prea complicată și care este obișnuit să dețină controlul. De fapt, cunosc doi Ram Dass: unul care rostește câteva cuvinte bine alese, suficiente pentru a-mi inunda colțurile cele mai întunecate ale minții cu lumină și care a jucat un rol decisiv în propriul meu Proces Phoenix. Când am intrat în flăcări, el a fost ancora mea. Eram conștientă că dacă lucrurile se vor încinge prea tare și aveau să devină prea dureroase, el avea să fie lângă mine. Când am renăscut din cenușă, el m-a ajutat să îmi păstrez cursul și să fiu onestă atunci când doream să dau vina pe alții. Pe scurt, m-a orientat întotdeauna către adevărul momentului prezent și către cel al cosmosului.

    Al doilea Ram Dass mă înfuria adeseori. M-am certat adeseori cu el în ședințele comitetului director și mi-am ridicat exasperată brațele în sus în timpul taberelor în care s-a opus oricărei încercări de organizare a mea. M-a acuzat că îmi place să controlez totul. I-am răspuns că avea probleme cu femeile puternice, că îi plăcea să se joace de-a băiatul independent, atribuindu-mi rolul de mamă excesivă. Ani la rând am dansat împreună acest dans al aprecierii reciproce, care nu ne-a împiedicat însă când și când să ne ținem la distanță unul de celălalt. L-am auzit spunând odată în fața unei audiențe de o mie de oameni: „Interacțiunile umane reflectă un dans între iubire și teamă”. Nu aș fi putut descrie eu însămi mai bine relația mea cu el.

    Apoi s-a întâmplat ceva care l-a transformat pe Ram Dass, inclusiv relația mea cu el. Totul a început într-o seară din anul 1997, când se afla în pat acasă la el, în California, gândindu-se cum să încheie o carte pe care o scria pe tema procesului de îmbătrânire. „În timp ce stăteam acolo în întuneric, scrie el în cartea sa Încă aici, m-am întrebat de ce mi se părea atât de incomplet ceea ce am scris, ca și cum nu aș fi reușit să dau o tușă finală textului, făcându-l să pară integral. Am încercat să îmi imaginez cum ar arăta viața mea dacă aș fi foarte bătrân – nu o persoană activă de 65 de ani, care călătorește nonstop prin lume ca maestru și conferențiar, îndeplinindu-și rolul public asumat – ci ca o persoană de 90 de ani (să zicem), care nu mai vede bine și nu se mai ține ușor pe picioare… Am încercat astfel să mă pun la unison cu starea de bătrânețe”. În mijlocul acestui proces de imaginație a sunat telefonul. S-a ridicat ca să răspundă la telefon, dar picioarele nu l-au mai ținut, așa că s-a împiedicat și a căzut. A ridicat apoi receptorul, cu mâinile tremurânde, dar nu a putut spune nimic. Prietenul lui de la celălalt capăt al firului și-a dat seama că ceva nu era în regulă, așa că l-a întrebat pe Ram Dass dacă avea nevoie de ajutor. Nu a primit însă nici un răspuns. „Ciocănește o dată în aparat dacă ai nevoie de ajutor, i-a spus prietenul, și de două ori dacă nu ai nevoie”. Ram Dass a ciocănit de nenumărate ori răspunsul pentru „nu”, dar prietenul lui a sunat la Salvare.

    Când a sosit ambulanța, Ram Dass se afla încă pe podea. „Zăceam acolo, scrie el, încă prins în ‚visul’ meu legat de vârsta foarte înaintată, căzut la pământ din cauză că nu m-au mai ținut picioarele… Următoarea mea amintire se referă la un grup de pompieri care îl priveau în față pe bătrânul căzut, în timp ce eu observam scena de parcă m-aș fi uitat de pe margine”. În următoarele ore, în timp ce a fost dus la spital și tratat pentru o hemoragie cerebrală masivă, el a continuat să asiste de pe margine, absolut fascinat, la agitația din jurul său.

    Abia mai târziu, când a început să simtă durerea, a înțeles Ram Dass gravitatea situației în care se afla. Numai 10% din cei care suferă un astfel de atac cerebral supraviețuiesc. Fiind cel care era – o persoană experimentată în arta rugăciunii și a lucidității, care a propovăduit ani la rând acceptarea suferinței – el a căutat sensul supraviețuirii sale. Exista cu siguranță un motiv pentru care continua să se afle în viață, iar el a încercat să descopere acest motiv.

    După trei internări în spital și sute de ore de reabilitare, scrie el, am început să mă obișnuiesc cu viața mea de după atacul cerebral. Eram acum o persoană într-un scaun cu rotile, parțial paralizată, care avea nevoie de îngrijire 24 de ore din 24, spre marele meu disconfort. Întreaga mea viață i-am ajutat pe alții, ba chiar am colaborat la scrierea unei cărți intitulate Cum pot fi de ajutor? Iar acum eram nevoit să accept ajutorul altora… Boala mi-a spulberat imaginea de sine și a deschis poarta către un nou capitol din viața mea… Atacul cerebral a acționat ca o sabie de samurai, separând între ele cele două jumătăți ale vieții mele. El a demarcat în mod clar două etape. Într-un fel, a fost ca și cum aș fi trăit două încarnări într-o singură viață: acesta de acum sunt eu, iar cel de dinainte a fost „el”.

    Nu l-am revăzut și nu am discutat cu „el” (fostul lui eu) câțiva ani buni. Ultima mea comunicare cu Ram Dass s-a produs printr-o scrisoare pe care i-am trimis-o după o ședință a comitetului director. I-am scris ca să mă plâng de ceva ce a spus în timpul ședinței și care m-a rănit. Nu mi-a răspuns niciodată. Când a venit data următoare să predea un curs la Institutul Omega, eu eram plecată din oraș. Apoi și-a dat demisia din comitetul director, așa că nu am mai avut motive să mă întâlnesc cu el. În sfârșit, a avut atacul cerebral.

    În timpul recuperării sale, prietenii comuni m-au informat în legătură cu progresul lui. La început a fost conectat la un tub de oxigen. Nu putea vorbi sau mânca. Avea partea dreaptă complet paralizată. Doctorii nu știau dacă va mai putea merge sau vorbi vreodată. Prietenii lui s-au adunat lângă el. Eu nu am făcut-o, căci eram ocupată cu propriile mele probleme. Cu o săptămână înainte de atacul cerebral al lui Ram Dass, tata – care se ținea excelent la cei 85 de ani ai săi, arătând probabil mai bine decât voi arăta vreodată eu la o vârstă comparabilă cu a lui – s-a dus la schi, așa cum făcea adeseori, după care s-a întors acasă, și-a mâncat cina și s-a culcat lângă mama, dar nu s-a mai trezit niciodată. A murit din senin, fără ca cineva să bănuiască ceva. El a fost unul din cei 90% care nu supraviețuiesc unui atac cerebral masiv.

    Luni la rând, în inima mea nu a mai existat loc pentru altceva decât pentru enorma durere pe care am simțit-o în urma pierderii tatălui meu. Nu puteam nici măcar suporta să mă gândesc la Ram Dass limitat la scaunul său cu rotile, învățând să vorbească din nou și confruntându-se cu durerea fizică și cu propriile pierderi. A venit însă un timp când am început să îmi doresc cu disperare să îmi revăd vechiul prieten, sperând că avea să îmi ierte absența.

    La un an de la atacul său cerebral, am călătorit în California ca să îl întâlnesc pe „noul” Ram Dass. În timp ce treceam peste podul Golden Gate, mi-am adus aminte de momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată pe Ram Dass, când locuiam în San Francisco. Mi-am reamintit de toate experiențele care m-au transformat în cea care sunt astăzi și mi-am dat seama că Ram Dass a jucat un rol important în aproape toate. Din multe puncte de vedere, îmi reamintea de tatăl meu: bărbatul din fața cărării care îndepărta crengile și stabilea ritmul de mers, fără să se uite niciodată înapoi, presupunând că ceilalți călători pot și trebuie să reușească să îl urmeze în propriul lor ritm. Când aveam patru ani, tata m-a dus pe o pantă de schi, mi-a orientat schiurile în jos și mi-a spus: „Urmează-mă!” La 19 ani, după ce am citit cartea Fii aici, acum, m-am trezit din nou pe un vârf de munte, cu ghidul meu spiritual îndepărtându-se de mine și spunându-mi să îl urmez fără să mă uit vreodată în urmă.

    Acum tata era mort, Ram Dass era țintuit într-un scaun cu rotile, iar eu trebuia să mă descurc singură. Am mers pe cărarea ce conduce la căsuța lui din Marin County, cu soarele luminos al Californiei strălucind printre frunzele stejarilor. Când m-am apropiat, l-am văzut pe Ram Dass stând pe verandă. Era așezat pe scaunul său cu rotile, cu brațul drept tremurând cramponat de mâner și părul alb ciufulit, la fel ca al lui Einstein. S-a uitat la mine și și-a fluturat mâna cea bună.

    - Elizabeth, m-a strigat el fericit. Mi s-a oprit respirația, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Inima mi s-a activat instantaneu. Am simțit că m-am întors acasă după un lung exil.

    - Am ajuns acasă, iubitule, am glumit.

    - Da, ai ajuns acasă, mi-a răspuns cu sinceritate Ram Dass. Bine ai venit acasă.

    Ceea ce a urmat va rămâne pentru totdeauna în conștiința mea ca unul din acele momente foarte rare din viață în care apuci într-adevăr să te odihnești, în care lași jos povara luptei și trăiești o stare de bunăstare care se răspândește ca mierea prin toate cotloanele conștiinței tale. Simțeam că nu am unde altundeva să mă duc, altceva de făcut, altcineva lângă care să fiu, fiind complet cantonată în momentul prezent, în această zi prețioasă, împărtășind aceeași respirație cu un prieten drag. În acea după-amiază am învățat o lecție care avea să îmi servească pentru tot restul vieții. De-a lungul relației mele cu Ram Dass, am fost tot timpul conștientă de cele două laturi ale sale: învățătorul de geniu și prietenul care mă umplea de frustrare. Acum mă aflam însă în fața unui al treilea Ram Dass, mai simplu și mai măreț decât ceilalți doi la un loc. Nu era pur și simplu o latură nouă a aceluiași om, ci însuși sufletul său expus, sinele său real, pe care i-l puteam vedea în sfârșit. Ceilalți doi Ram Dass s-au retras cu respect, ca și cum ar fi fost niște simple apariții superficiale, respectiv ca și cum Ram Dass cel „bun” ar fi fost o stafie temporară alcătuită din daruri genetice și karma-ice, iar Ram Dass cel „rău” un om alcătuit din mecanisme de autoapărare construite și din răni vechi. Acest nou Ram Dass, versiunea lui sufletească, îi conținea pe ceilalți doi, transformați însă într-o ființă integrală și luminoasă. De bună seamă, acest Ram Dass a existat dintotdeauna. Nu era un simplu aspect născut din experiențele sale anterioare. Ceva s-a schimbat inclusiv în mine, permițându-i sufletului meu să îl salute pe al lui, ca și cum amândoi am fi ajuns acasă.

    În anii care au urmat aveau să mai urmeze cu siguranță destule alte ocazii de a ne ciocni personalitățile, dar în acel moment de pe verandă, în acea lumină caldă și strălucitoare a soarelui, sufletele noastre au intrat în comuniune, nu doar pentru câteva clipe, ci vreme de două ore, timp în care ne-am ținut de mâini ca doi prieteni de la școală.

    Lui Ram Dass îi era greu să formeze fraze fluente. Cuvintele îi veneau greu pe limbă, fiecare separat de cel de dinainte, ca niște gânduri solitare și goale stând singure și stingherite pe scenă, în lumina reflectoarelor, dezgolite de costumele obișnuite ale limbajului. De cele mai multe ori Ram Dass se lupta să își găsească cuvinte pentru a-și exprima gândurile, dar când și când reușea să formeze o frază întreagă, rafinată și subtilă, în limbajul care l-a făcut faimos. La începutul vizitei, în timp ce Ram Dass se lupta să își găsească cuvintele, completam eu spațiile goale în locul lui. După un astfel de schimb ciudat de cuvinte, mi-a trântit una din replicile sale acide pentru care era vestit cândva: „Vorbesc mai lent acum. De aceea, oamenii îmi completează frazele și își răspund singuri la propriile întrebări”.

    L-am întrebat cum a fost cu atacul cerebral și ce s-a întâmplat după. Mi-a răspuns la câteva dintre ele. Când nu își putea găsi cuvintele, îi terminam eu frazele, răspunzându-mi astfel singură la întrebări. Mi se părea amuzant să caut cuvinte pentru a completa frazele unui orator de geniu. Mă simțeam o impostoare, ca și cum i-aș fi furat gândurile, transformându-le în cuvinte. Mi-a pus și el o serie de întrebări, legate de viața mea, de copii și de soțul meu. M-a complimentat în legătură cu o carte pe care tocmai o publicasem. În trecut nu ar fi făcut niciodată acest lucru. M-a rugat să îi descriu pe larg circumstanțele legate de o fotografie a mea cu familia pe care i-am trimis-o de Crăciun dintr-o călătorie în Irlanda.

    - Arătați cu toții ca niște maimuțe bete, s-a distrat el. Păreți atât de fericiți.

    - Ram Dass, i-am spus, cred că atacul cerebral te-a făcut mai uman, o ființă umană mai reală, care își afișează sufletul etern.

    Ochii i s-au umplut de lacrimi. Mi-a strâns mâna în a lui.

    - A fost o grație, mi-a răspuns. Atacul cerebral este o grație de la Dumnezeu, ce-i drept, una foarte aprigă.

    Am stat o vreme în tăcere, digerând acele cuvinte.

    - Înainte… înainte de atac, a continuat Ram Dass în limbajul lui întrerupt, înaintea – grației fericite… a grației pline de iubire… mi s-au întâmplat foarte multe lucruri bune. A urmat apoi atacul… am pierdut multe… dar și foarte multă grație… o grație aprigă.

    - Înțeleg, i-am răspuns. Ce anume ai pierdut? Ce ți-a luat această grație aprigă?

    - Egoul, mi-a răspuns Ram Dass, făcând un gest de tăiere a gâtului. Egoul… s-a dus. Nu mai am nimic de pierdut. Când egoul dispare, poți vedea în sfârșit cine ești cu adevărat.

    Chiar dacă îi terminam singură gândurile, nu doar cuvintele, m-am uitat în ochii lui Ram Dass și am înțeles ce dorea să îmi spună. Îmi spunea practic: „Acesta este eul meu real. Te rog să nu uiți niciodată că dincolo de comportamentul meu uman – de eul meu bun și de eul meu rău, de egoul meu care se luptă să supraviețuiasc㠖 există sufletul meu, care încearcă să se contopească cu al tău”. Îmi spunea de asemenea că dincolo de comportamentele învățate ale oamenilor și de excentricitățile lor ciudate strălucește întotdeauna un suflet, gata oricând să stabilească un contact cu sufletul tău, dacă prinde prilejul să se strecoare printr-o crăpătură a carapacei egoului. Ce bine ar fi să nu avem neapărat nevoie de o grație aprigă pentru a ne deschide inima.

    Mai târziu, am citit în noua carte a lui Ram Dass o descriere mai coerentă a grației aprige:

    Pentru a putea percepe atacul cerebral ca pe o grație, am avut nevoie de o schimbare a perspectivei de la cea a egoului la cea a sufletului. Cândva mă temeam de atacurile cerebrale, dar acum am descoperit că teama de atac este mai rea decât atacul propriu-zis… Grația m-a ajutat să înțeleg plenar acest lucru. Principalul lucru care s-a schimbat în urma atacului cerebral a fost atașamentul meu față de ego. Atacul a fost insuportabil pentru ego, așa că acesta m-a împins pe nivelul sufletului, căci atunci când „suporți insuportabilul”, ceva în tine moare. Identitatea mea s-a schimbat subit, iar eu am ajuns să spun: „Deci ăsta sunt eu – un suflet!” Am ajuns astfel să privesc lumea exterioară de pe nivelul sufletului, nu de pe cel al egoului (starea obișnuită de conștiință). Asta înseamnă grația. Aproape că nu există o definiție mai bună a grației. Așa se face că, deși din perspectiva egoului un atac cerebral nu este foarte amuzant, din cea a sufletului el a reprezentat una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat vreodată. Atunci când te simți în siguranță în sufletul tău, ce te-ar mai putea speria? De la atac încoace pot spune cu o certitudine pe care nu am simțit-o niciodată până atunci că iubirea și credința sunt mai puternice decât orice altă schimbare, decât procesul de îmbătrânire, și sunt sigur, decât moartea însăși.

    - Egoul, mi-a spus Ram Dass, este ca acest scaun cu rotile. Este… este un scaun frumos cu rotile. Folosește-l. Bucură-te de el! Dar nu considera nici o clipă că este una cu tine… Nu mai lua totul… la modul atât de personal.

    Am râs amândoi. Apoi am rămas în tăcere în lumina strălucitoare până când a sosit timpul să plec.

    - Și acum ce urmează? l-am întrebat pe Ram Dass, gândindu-mă la prietenia noastră, la viața lui… Ce urmează?

    - Toate la timpul lor, mi-a răspuns Ram Dass. Asta urmează. Este suficient.

    Mi-a strâns din nou mâna. Ochii i s-au umplut de lacrimi, care mi-au spus mai multe decât mi-ar fi putut spune în cuvinte înainte de atac. Lacrimile sale îmi vorbeau despre iertare, iubire și minunare. Nu mai era nevoie de nici un cuvânt. M-am ridicat. L-am sărutat pe obraz, l-am îmbrățișat și i-am mângâiat scaunul cu rotile.

    - Bun scaun, i-am spus.

    În timp ce plecam pe cărare, Ram Dass m-a strigat din urmă. M-am întors.

    - La revedere, Elizabeth, mi-a spus el, făcându-mi frenetic cu mâna, ca un copil. Întoarce-te acasă cât mai curând!

     

    Înainte și după

    În timpul somnului, durerea – care nu poate uita – cade picătură cu picătură în inimă, până când, disperați, în noi se naște – împotriva voinței noastre – înțelepciunea, prin grația aprigă a lui Dumnezeu.

    - Eschil

    La sfârșitul unei prelegeri pe care am ținut-o pe tema morții și a doliului, un bărbat și soția sa au rămas să mă aștepte pentru a vorbi cu mine. Avusesem o audiență de sute de persoane, dar în tot timpul prelegerii atenția mi-a fost atrasă de această pereche. Cei doi m-au ascultat extrem de focalizați, ca și cum întreaga lor viață ar fi depins de acest lucru.

    Înainte de a spune ceva, bărbatul mi-a înmânat un card laminat. Pe partea din față era desenat un tânăr ținut de un înger, pe fundalul unui cer albastru senin. Pe partea opusă era trecut necrologul fiului lor. „Avea 21 de ani”, mi-a spus bărbatul, în timp ce citeam cardul. Mi s-a oprit respirația. Unul din fiii mei tocmai împlinise 21 de ani cu câteva zile înainte. Subit, după ce am vorbit toată după-amiaza, nu mi-am mai găsit cuvintele. Mi-am pus mâinile pe umerii celor doi și am rămas așa uitându-ne unii la alții, dând din cap ca și cum am fi vorbit într-o limbă secretă și tacită.

    Am rămas apoi în contact cu Glen și cu Connie. Când Glen a auzit că scriam o carte cu povești de viață pe tema renașterii interioare prin durere, m-a întrebat dacă îmi poate trimite propria poveste. Foarte mulți oameni au făcut acest lucru, și fiecare poveste pe care am citit-o m-a emoționat. Am prezentat parțial multe din aceste povești în cartea de față, dar povestea lui Glen trebuie relatată integral, căci este povestea unui om care s-a ridicat din cenușa unuia din cele mai dificile Procese Phoenix prin care poate trece cineva pe acest pământ. Glen își împarte procesul prin care a trecut împreună cu familia lui în două secțiuni: „înainte” și „după”. Iată povestea lui, în cuvintele sale:

    Înainte…

    Eric și fratele său geamăn identic, Ryan, s-au născut în noaptea de Revelion. Eu și soția mea Connie eram pe cât de ocupați, pe atât de fericiți. Când Katie, frumoasa noastră fetiță și ultimul copil al nostru, s-a născut cinci ani mai târziu, viața noastră a devenit desăvârșită. Și trebuie să precizez că era o viață minunat de bună. Eu aveam o slujbă foarte bine plătită, care i-a permis lui Connie să stea acasă și să se ocupe de copii, gestionând activitățile nesfârșite care există în orice familie mare: meciuri de sport ale copiilor, tabere de cercetași, școala și jocul din curtea casei. Am trăit cu toții o viață plenară și fericită.

    Anii au trecut, iar copiii noștri au înflorit, excelând la toate activitățile. Au fost cercetași în organizația Eagle Scouts, campioni ai statului la diferite sporturi, au avut note mari, au primit diplome în diferite domenii academice și s-au dovedit muzicieni realizați. Atât de multe binecuvântări, care ni s-au părut normale la vremea lor. Când a sosit timpul, Eric și Ryan au plecat la colegiu. Unul a studiat ingineria mecanică, iar celălalt ingineria electrică. Cei doi își petreceau verile muncind din greu pentru a-și plăti taxele pentru anul universitar viitor, dar ne găseam întotdeauna timp ca să ne bucurăm unii de ceilalți pe malul lacului și pe coasta din Maine.

    Datorită notelor mari și muncii asidue, Eric a avut șansa să primească o bursă pentru a studia un semestru în străinătate. A fost acceptat de Universitatea din Melbourne, Australia. Într-o dimineață frumoasă de vară a luat avionul și a plecat în marea sa aventură. În următoarele cinci luni am comunicat frecvent, iar el ne-a împărtășit astfel aventura lui. Fusese recrutat să joace rugbi pentru echipa colegiului său. Și-a creat o formație de jazz și cânta la tobe și la saxofon. A urcat pe un munte în Brisbane. A îngrijit o turmă de oi în Adelaide. A făcut excursii cu bicicleta pe terenuri accidentate. Eric iubea oamenii și și-a făcut prieteni minunați în întreaga lume. În tot acest timp a păstrat un jurnal, care mai târziu, în perioada de „dup㔠a poveștii noastre, s-a dovedit a fi o binecuvântare dulce-amară pentru noi toți. Semestrul petrecut în străinătate s-a încheiat în noiembrie, iar Eric și-a luat trei săptămâni de vacanță pentru a vizita Noua Zeelandă. A călătorit la fel ca toți studenții, cu rucsacul în spate, dormind prin hosteluri pentru tineri și bucurându-se de vârsta lui și de o serie de peisaje dintre cele mai frumoase din câte a creat Dumnezeu pe pământ. Ne scria frecvent, iar scrisorile sale îi descriau uimirea în fața măreției Alpilor Sudici din Noua Zeelandă și a ghețarilor albaștri.

    Chiar înainte de a se întoarce acasă, Eric a practicat împreună cu doi prieteni aruncarea cu cea mai lungă coardă elastică din lume. Două săptămâni mai târziu, am găsit un film video cu această săritură în bagajele sale, care ne-au fost trimise. Eric era bronzat și musculos, zâmbind cu toată fața în timp ce se uita către camera video ținându-și prieteni de umeri. Bucuria vieții i se citea în priviri. A doua zi s-a urcat pe motocicleta pe care a închiriat-o pentru a se întoarce la Christchurch și a lua avionul către Statele Unite.

    Ofițerul de poliție care a ajuns la scena accidentului ne-a povestit: „Mergea pe lângă Mount Cook, pe un drum drept și uscat, cu o priveliște uluitoare a munților înzăpeziți. Din câte îmi dau seama, se uita la panorama din zare când a intrat în acel șanț”. Era deja inconștient când un bărbat care a asistat la întregul accident s-a repezit să îl ajute. Și a murit în acel loc superb.

    După…

    Agonia zilelor care au urmat m-a zdruncinat până în temelii. Nu mi-aș fi putut imagina niciodată că pot coborî într-un astfel de abis. Pe culmile disperării, m-am agățat cum am putut de prieteni și de familia mea. Durerea atroce pe care am simțit-o când a trebuit să le spun soției mele și celorlalți doi copii de moartea lui Eric va continua să trăiască în inima mea pentru tot restul zilelor mele pe acest pământ.

    Zilele începeau și se sfârșeau în lacrimi. Mi-am petrecut perioadele de timp dintre scurtele momente de odihnă agitată făcând lucruri sfâșietoare, pe care nu mi le-aș fi putut imagina niciodată anterior: diferite aranjamente pentru repatrierea corpului lui Eric de la capătul opus al lumii, cumpărarea unui sicriu și a unui loc de înmormântare în cimitir, pregătirea hainelor în care avea să fie îngropat și a serviciului funerar, primirea de telefoane și de vizitatori, cu toate florile, mâncarea, cărțile și cardurile comemorative pe care le aduceau aceștia. Ni se părea că suntem într-un coșmar care nu se mai termină și ne rugam să ne trezim din nou la realitate. În săptămânile și lunile care au urmat am trăit într-o atmosferă de oroare permanentă.

    A urmat apoi trezirea, pentru fiecare la momentul potrivit pentru el.

    Privind retrospectiv lucrurile, viața mea de „dinainte” s-a învârtit în jurul cantității și a vitezei. Am avut slujbe din ce în ce mai importante, case din ce în ce mai mari, lucruri din ce în ce mai multe… Îmi doream totul mai rapid, mai curând, chiar acum dacă se poate. Mi-am justificat acest mod de viață sub pretextul că trebuia să fac tot ce îmi stă în puteri pentru familia mea. A existat și un preț, desigur, dar am fost dispus să îl plătesc. Pe măsură ce familia mea s-a lărgit, am renunțat la fosta mea carieră din domeniul biologiei mediului și am acceptat o slujbă mai bine plătită într-o companie care producea hârtie. În acel deceniu, industria hârtiei avea foarte multe de făcut pentru curățarea mediului înconjurător în urma operațiunilor sale, așa că mi-am spus (nu chiar pe nedrept) că nu „îmi vindeam sufletul”, ci acționam pentru schimbare din interiorul sistemului.

    A urmat însă oportunitatea de a avansa de-a lungul scării ierarhice. Am stat doi ani la departamentul tehnic, cinci la cel de producție, doi ani în vânzări și mi-am luat masteratul de la MIT. La 38 de ani aveam un succes atât de mare încât mi s-a propus o nouă poziție de conducere, foarte aproape de top. Deși ajunsesem să îmi detest slujba, am continuat să muncesc foarte multe ore suplimentare, acceptând să fac diferite sarcini care nu îmi produceau nici o satisfacție, dar pentru care eram plătit foarte gras. Mă gândeam tot timpul la numărătoarea inversă: „Încă zece ani, și dacă bursa va merge bine, o să-mi recuperez viața înapoi”. Am discutat cu familia mea despre dezamăgirea profesională pe care o simțeam, și toți mi-au spus că m-ar fi susținut dacă doream să îmi schimb cursul vieții. Nu am făcut-o însă. Eram convins că îmi pot controla propriul univers, că trebuie să îmi mențin familia în siguranță și prosperă, așa că eram dispus să plătesc prețul sacrificării valorilor și fericirii mele. În vara fatală a morții lui Eric mi s-a propus să accept funcția de președinte și director executiv al unei noi fabrici cumpărate de companie în Chicago.

    Iluziile mele legate de control au dispărut odată cu moartea lui Eric. Familia mea s-a destrămat. Nu ne-am dat seama că ne trăiam viața la suprafața unei bule până când aceasta s-a spart. Katie, care era o elevă talentată și fericită în anul doi de liceu, nu s-a mai putut întoarce la viața ei de dinainte. Ryan nu s-a mai întors la colegiu. Connie, care a fost întotdeauna o femeie activă și implicată în viața bisericii locale, a școlii și a comunității în general, a început să iasă din ce în ce mai rar din casă. Durerea mea cea mai mare era că nu puteam face nimic pentru a alunga disperarea familiei mele.

    Colegii mei de serviciu își doreau cu disperare să mă vadă lăsând trecutul în urmă și reintegrându-mă în atmosfera de lucru. Cei mai mulți dintre ei simțeau un disconfort foarte mare atunci când mă vedeau suferind atât de mult. Alții erau mai preocupați de productivitatea mea și de profitabilitatea companiei. Încercările lor de a mă atrage din nou în iluzia lumii corporatiste m-au iritat. Eram furios pe întreaga lume pentru că nu s-a schimbat așa cum o făcuse pentru mine și pentru familia mea. Eram șocat să constat că ceilalți pun profitul și status quo-ul sistemului mai presus de pierderea familiei mele.

    Am început să citesc cu nesaț diferite cărți, căutând cuvinte pline de înțelepciune care să mă ajute să fac față fiecărei zile. Cu această ocazie, am descoperit că la biblioteca publică există secțiuni întregi dedicate pierderii unei persoane dragi. Între altele, am aflat cu toții că nu eram singuri în durerea noastră. Foarte mulți alții au pășit pe cărarea teribilă care ni se întindea în față. Am ajuns astfel la o înțelegere sobră și plină de înțelepciune. Înainte de moartea lui Eric am suferit pierderi puține și minore. Am fost tot timpul convins că îmi pot controla integral viața. Acum am devenit conștient de contrariu. Am ajuns să mă uit la ceilalți oameni din jurul meu, cei care trăiau viața pe care o avusesem eu înainte, conștient că avea să vină o vreme în care și ei urmau să învețe lecția pe care o învățam noi acum.

    Am încercat să învățăm cât mai multe din cărți. Acestea ne-au ajutat, dar am aflat că lecțiile durerii sufletești, la fel ca muzica, medicina, arta, creșterea copiilor sau căsnicia, se învață din experiența directă. Numai așa pot fi ele înțelese plenar. Astfel a început călătoria noastră către „grația teribilă a lui Dumnezeu”.

    Cândva, umanitatea credea că pământul este plat și că cei suficient de neghiobi pentru a se aventura până la marginea ei aveau să cadă într-o lume îngrozitoare, plină cu monștri și roci. Ei bine, aveau dreptate. Moartea lui Eric ne-a aruncat pe mine și pe familia mea din planul existenței noastre de zi cu zi în beznă, unde ne-am izbit de toate stâncile. Săptămâni și luni la rând, ne-am scufundat în durere și agonie, fără să mai percepem lumina și fără să știm încotro să o apucăm. Am încercat să ne cramponăm unii de ceilalți. Nu mai eram capabili să recunoaștem nici un moment de grație care ne era oferit. Ne-am rugat cu toții la un moment dat să se termine totul și ne înecăm pur și simplu. Dacă nu ar fi existat prietenii și familia, care au încercat să ne mențină pe linia de plutire, cu siguranță ne-am fi înecat în oceanul durerii noastre.

    Acest loc al fricii și al lipsei de speranță este cât se poate de real, nu reprezintă o alegorie. Unii oameni nu reușesc să părăsească acest iad și sfârșesc prin a se zdrobi de stânci. Alții renunță să mai lupte și se lasă duși la fund. Din fericire, noi am înțeles că deși nu deținem controlul propriu-zis, avem totuși libertatea de a alege. Dumnezeu, Spiritul sau Creatorul își dorește ca noi să ne scufundăm în apele adânci și întunecate, dar și să ne ridicăm din nou către lumină, fără să ne forțeze însă vreodată să facem acest lucru. Noi suntem perfect liberi, acesta fiind marele dar pe care l-am primit de la Creator. Dacă dorim, putem alege întunericul, teama, dependența și disperarea, dar și lumina, speranța, sensul și bucuria.

    Prin grația lui Dumnezeu, eu am ales viața. Am optat pentru a găsi o cale de a mă întoarce la suprafață. În acest scop, m-am vizualizat înotând în sus prin apa întunecată și revenind la masa vieții de zi cu zi. Am început chiar să desenez mese în timp ce încercam să le comunic emoțiile mele cele mai profunde soției, fiului și fiicei mele. Am numit cele patru picioare ale mesei: Credința, Curajul, Creșterea și Iubirea. Piciorul cel mai slab al mesei mele era credința. Chiar și astăzi, acesta este principalul aspect asupra căruia mă focalizez, în încercarea de a-mi continua progresul înainte. Mantra mea zilnică este: „Abandonează-te și relaxează-te; lasă-te învăluit de mister”. Până la moartea lui Eric, viziunea mea asupra realității mă făcea să cred că eram personal responsabil pentru tot ce se întâmpla în viața mea, lucru valabil pentru trecutul, prezentul și viitorul meu. După moartea lui, mi-am dat seama că această viziune ar putea fi nerealistă. Deși mi-am dedicat întreaga viață creării unui mediu sigur pentru familia mea, nu am reușit. De aceea, am început să îmi cultiv credința în viață, indiferent ce avea să se întâmple în continuare. Încercările mele de a reveni la masa vieții au fost întâmpinate în tăcere, iar uneori cu dispreț, îndeosebi din partea celuilalt fiu al meu, Ryan. Pierderea unui frate geamăn identic însemna pentru acesta ceva ce noi ceilalți nu puteam înțelege pe deplin. Noile mele idei și desene îmi ofereau însă un cadru general de care mă agățam pentru a-mi putea continua viața.

    Într-o zi, am desenat o masă pe un șervețel într-un restaurant, în timp ce discutam cu un prieten. Nu am observat când l-a luat și l-a strecurat în buzunar. În săptămâna care a urmat, a trecut pe la noi și mi-a oferit o pictură în acuarele a „mesei” mele. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte, mă uit deasupra monitorului calculatorului și văd această pictură agățată pe perete, pe un panou plin cu multe alte cuvinte și imagini decupate, crâmpeie ale sufletului meu destrămat puse laolaltă ca un puzzle incomplet. Unele piese lipsesc, sunt amputate și nu vor putea fi înlocuite niciodată, altele sunt rupte și incomplete, dar prețuite, nu pentru frumusețea lor artistică, ci pentru ceea ce reprezintă ele. Acesta este modelul credinței, curajului, creșterii și iubirii noastre. Al supraviețuirii noastre.

    La șase luni de la moartea lui Eric mi-am dat demisia, după 23 de ani de lucru în această companie și după mai multe discuții foarte lungi cu familia. Nu a fost cine știe ce act de curaj. Familia mea se destrăma, așa că am ales familia în defavoarea carierei. Așa mi s-a părut corect. După atâția ani în care am luat decizii bazându-mă pe mintea mea logică și rațională, am simțit o euforie incredibilă acum, când mi-am urmat pentru prima oară intuiția și inima.

    În acea vară am închiriat o căsuță izolată pe malul unui lac. După cum a declarat Eric Clapton la moartea tânărului său fiu: „Pentru o vreme am trecut dincolo de marginea lumii”. Uneori mi se părea că durerea avea să ne schilodească atât de puternic încât nici unul dintre noi nu avea să se mai recupereze vreodată. Am optat cu toții pentru a ne scufunda în întuneric, având încredere că o mână invizibilă ne va ajuta să ieșim cândva înapoi la lumină. Am citit, am navigat, ne-am odihnit. Am mâncat naturist, am făcut plimbări lungi și călătorii cu canoea la lumina lunii, și am vărsat un milion de lacrimi.

    În septembrie ne simțeam cu toții pregătiți să o luăm de la început. Ryan s-a reînscris la Universitatea din Maine pentru un nou semestru de inginerie mecanică. Connie s-a înscris ca voluntar într-un program de pregătire pentru lucrul într-o clinică intensivă și a început să predea cu jumătate de normă la școala elementară. Ne-am cumpărat doi cățeluși foarte drăgălași, iar eu am zugrăvit întreaga casă.

    Am început să mă gândesc la ceea ce îmi doream să fac cu restul vieții mele. Am acceptat poziția de vicepreședinte al unei mici companii nonprofit, cu sediul la doar 25 de kilometri de casa mea. Este o slujbă care îmi place, iar misiunea companiei mă pasionează sincer. Este o plăcere să aștept cu nerăbdare ziua de luni, după atâția ani în care am așteptat cu groază începerea unei noi săptămână de muncă. Am acceptat de asemenea două funcții în comitetele executive ale unor organizații locale, una la o clinică în care lucrează voluntari, iar cealaltă la o agenție care furnizează servicii sociale și oportunități de angajare temporară pentru persoanele bolnave psihic. După toate aparențele, dispun de calitățile pe care și le doresc aceste grupuri și îmi face plăcere să îmi aduc contribuția.

    Ryan se pregătește să intre în ultimul an de colegiu și antrenează o echipă de Liga Mică, de puști cu vârste cuprinse între 10 și 12 ani. Cântă la saxofon ori de câte ori are ocazia și îi poți simți cu ușurință sufletul minunat ori de câte ori suflă în instrument. Vara trecută, Katie a plecat în Bolivia pentru a lucra cu săracii și cu copiii fără adăpost. Între timp, a fost acceptată la școala de infirmiere a colegiului din Boston. Este o desfătare să asiști la bucuria ei.

    La ora actuală, Connie este instructoare voluntară în cadrul programului de pregătire a clinicii și tocmai a încheiat predarea unui program de 16 săptămâni, în care a pregătit noi voluntari să îi asiste pe muribunzi, dar și pe cei rămași în urma lor. Elevii de la școală, de 5-6 ani, o iubesc la fel de mult ca și colegii ei profesori, iar copiii și soțul ei o adoră pur și simplu.

    Eric este întotdeauna aproape de noi. Îl regăsim în natură: în păsări, fluturi, curcubeie și apusuri. Dar cel mai mult îl simțim. Suntem cu toții niște Luptători Spirituali. Ne-am trezit, și nimic nu mai poate întrerupe acum cercul nostru. Nimic nu va mai fi vreodată la fel.

     

     

    O inimă frântă este o inimă deschisă

    Yehudah Fine este un rabin și un terapeut pentru familii care locuiește lângă mine și a cărui primă carte, Rabinul din Times Square: regăsirea speranței în viețile copiilor pierduți, este considerată astăzi un tratat clasic în domeniul recuperării. Autorul îi învață în carte pe tinerii adulți care se luptă cu dependența cum să se folosească de suferința lor pentru a ieși din nou la lumină. Mesajul lui pentru acești tineri este că efortul îi poate conduce la renașterea naturii lor bune, chiar dacă deocamdată încă se luptă cu durerea și cu disperarea. După ce a scris această carte și a făcut un turneu prin întreaga țară, ținând prelegeri la școli, universități și clinicile psihiatrice, Yehudah s-a văzut nevoit să își urmeze singur sfaturile. Iată ce scrie el:

    Anul trecut, când mergeam pe o porțiune izolată a unei șosele rurale din Munții Catskill, aproape că am murit. Făceam niște cumpărături dimineața devreme, când o mașină venită din direcția opusă a intrat pe banda mea cu 75 de kilometri la oră și m-a lovit frontal. Începând din acel moment, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am fost nevoit să învăț să îmi gestionez zilnic durerea, încercând să îmi regăsesc viața după ce am fost scos cu greu din grămada de fiare distorsionate rămase în urma accidentului. În acel moment, am fost nevoit să iau înțelepciunea spirituală din paginile cărților și să o descarc în propria mea viață. Dacă a existat vreodată un moment în care am putut afla ce anume îmi susține esența interioară, acela a fost.

    Îmi amintesc clar cum stăteam pe patul din sala de urgență a clinicii locale, înainte de a fi transportat cu elicopterul la un spital mare. Nu era o imagine prea plăcută. Pompierii m-au scos din resturile mașinii folosind instrumentele de descarcerare. Aveam fața, dinții și buzele acoperite cu sânge, datorită impactului cu airbag-ul care mi-a salvat viața. Prin pantalonii sfârtecați se putea vedea o rană adâncă la genunchi, acoperită cu sânge și cu noroi. Forța coliziunii mi-a smuls femurul din lăcașul său. Pelvisul meu era fracturat în nouă locuri. Practic, eram rupt în două. Nu mi s-au administrat încă analgezice, așa că aveam niște dureri atroce. M-am rugat să mor, la fel ca tipii împușcați din western-urile la care mă uitam când eram copil. Din păcate, nu mă aflam într-un film.

    Înainte de a fi dus cu elicopterul la spital, medicul din salonul de urgență mi-a spus că nu puteam fi transportat decât dacă îmi repoziționau mai întâi femurul. Am scrâșnit din dinți și i-am răspuns:

    - Doctore, nu o să mă ucidă durerea? Ce o să se întâmple dacă osul nu va intra cum trebuie în încheietură?

    Fără nici un avertisment, doctorul a sărit pe targa mea, mi-a apucat piciorul și mi l-a răsucit către ceea ce mai rămăsese din pelvisul meu. Durerea a fost atât de ascuțită încât am urlat. Din păcate, femurul nu a intrat unde trebuia. Între două gemete, i-am spus:

    - Doctore, credeam că o să îmi dai niște analgezice înainte să încerci așa ceva.

    Doctorul s-a uitat uimit la mine.

    - Cum, nu ți s-au administrat încă analgezice?

    Mi-au făcut rapid niște injecții cu Valium și cu Demerol, după care au repetat procedura. De data aceasta, osul femurului a intrat în lăcașul lui, cu un pocnet puternic. Deși eram furios din cauza lipsei de sensibilitate a doctorului, în acel moment i-am fost totuși recunoscător pentru faptul că a făcut primul pas către reabilitarea mea. Prin urmare, i-am luat mâna în a mea și i-am spus:

    - Doresc să știi că îți sunt foarte recunoscător pentru îndemânarea și pentru curajul de care ai dat dovadă. Între timp, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai face vreodată așa ceva unui alt pacient!

    În acel moment, în acel salon de spital, am decis să le mulțumesc tuturor persoanelor care aveau să îmi îngrijească trupul rănit, indiferent ce dureri mă mai așteptau. Mi-am propus să onorez fiecare act de bunătate prin rostirea unor cuvinte din inimă. Înainte de a fi operat, le-am spus soției și copiilor mei cât de mult îi iubesc. De asemenea, am rugat-o pe soția mea să mă ierte pentru toate pietrele rămase neîntoarse și să le transmită acest lucru inclusiv copiilor. Când ne-am luat rămas bun, nu știam dacă aveam să supraviețuiesc. Doctorul mi-a spus: „În toți anii mei de specialist în traume, nu am văzut niciodată pe cineva atât de distrus ca și tine. Cred că vei reuși să supraviețuiești, dar nu îți va fi deloc ușor”.

    Prin urmare, i-am spus soției mele cât de mult o iubeam. Din prima clipă în care ne-am cunoscut, am știut că ea era ceea ce Talmudul numește zivug rishon, sufletul meu pereche. Dacă aveam să mor, doream ca ultimul meu mesaj pentru ea să fie unul de iubire. Talmudul afirmă că iubirea unui suflet pereche transcende identitățile personale. Când am ieșit din sala de operație, nouă ore mai târziu, soția mea continua să mă aștepte pentru a mă lua de mână. Înțelepții au avut dreptate în textul sfânt.

    În săptămânile care au urmat m-am simțit complet neajutorat și am avut dureri atroce. Am pierdut atât de mult sânge încât arătam ca și cum aș fi fost vizitat noapte de noapte de Contele Dracula. Cicatricea rămasă în urma operației se întindea pe o lungime de 58 de cm de la șold către genunchi. În partea de jos se încheia cu o gaură mare de drenaj, deschisă și supurând. Oasele mele pelviene fuseseră prinse cu nouă șuruburi de 7,5 cm. În corp îmi fuseseră introduse plăci de metal, care îmi permiteau să nu mă dezmembrez. Am petrecut următoarele șapte luni stând pe spate. Morfina îmi dădea o stare de amețeală continuă. Eram incapabil să mă întorc sau să fac vreo mișcare. Nu puteam să stau în picioare sau să mă spăl fără ajutorul cuiva. Era nevoie de patru oameni pentru a mi se face o baie. Indiferent ce doream să fac, aveam nevoie de ajutor. Și în tot acest timp, continuam să am cele mai atroce dureri, și ceea ce era mai rău, nu știam dacă aveam să mai pot merge vreodată.

    Această neajutorare totală m-a condus la momente de viziune spirituală. Mă reconforta gândul că de-a lungul istoriei au existat și alți oameni care s-au confruntat cu mari greutăți, dar care nu au renunțat la luptă. Pe de altă parte, nu doresc să vă mint: am auzit adeseori vocea disperării. Aceasta îmi șoptea că durerea este prea mare și că nu merită să mai lupt. Prin urmare, m-am decis să nu mai ascult vocea ei, ci doar celelalte șoapte. Învățăturile din textele sfinte au căpătat un sens nou pentru mine. Cu cât trăiam mai mult în momentul prezent, cu atât mai puține griji îmi făceam și cu atât mai puțin plângeam. Cel mai mult îmi plăceau cuvintele a doi mari înțelepți, Rabbi Yochanan și Rabbi Eleazer: „Chiar dacă ai sabia la gât, nu-ți întrerupe rugăciunea de invocare a compasiunii și a grației”. Invocarea compasiunii și a grației îmi alina foarte mult suferințele. Deși mă aflam într-o închisoare a durerii, nu mă simțeam decât rareori singur.

    Câteodată, în timpul nopții, mă minunam în tăcere de gravitatea situației în care mă aflam. Ani la rând am oferit altora sfaturi legate de acest gen de situații, iar acum mă vedeam nevoit să îmi urmez propriile sfaturi. Era o inversare minunată a rolurilor. Nu mai eram cel care îi îngrijește pe alții, ci cel care avea nevoie de îngrijire.

    Salonul de reabilitare post-operatorie este prima oprire a celor grav răniți. El a devenit noul meu univers, iar locuitorii săi au devenit noua mea comunitate. Unii dintre ei erau amputați. Alții fuseseră literalmente dezmembrați și cusuți la loc, având cicatrice care o depășeau cu mult pe a mea. Erau oameni care au suferit traume la cap, sau care aveau membrele zdrobite, la fel ca mine. Noii mei profesori erau Durerea și Suferința. Dacă nu îți este clar acest lucru, doresc să te informez că într-o criză severă nu există momente de transcendență. Dacă îți spune cineva altceva, îți joacă o festă. Suferința este cât se poate de reală, iar teama este sora ei bună. Teama este întotdeauna o hoață insidioasă, furându-ți cele mai prețioase momente din viață. Personal, mi-am petrecut cea mai mare parte din timp creând strategii pentru a-i face față mai eficient. După săptămâni de lucru cu mine însumi, am reușit în sfârșit să o izolez într-un colț. Secretul constă în a nu te lupta cu durerea, ci a o îmbrățișa. De îndată ce am început să accept acest lucru, mi-am regăsit puterea.

    Dacă ar trebui să sintetizez toate marile texte despre suferință în câteva cuvinte, aș spune că aceasta ne transformă, ne smerește și scoate la lumină ceea ce contează cel mai mult în viață. Accidentele ne deschid mintea și inima în fața unei lumi a noilor sensuri. Ce-i drept, sunt o binecuvântare teribilă, dar tocmai de aceea sunt numite „accidente”, căci nici un om cu mintea întreagă nu și-ar dori vreodată să găsească sensul vieții printr-o astfel de binecuvântare! Talmudul ne spune că noi trebuie să îi binecuvântăm inclusiv pe cei răi, nu doar pe cei buni. Acest lucru mi s-a părut întotdeauna un concept spiritual extrem de profund. Abia acum am început însă să înțeleg cât de important este să te abandonezi în fața tuturor binecuvântărilor vieții, nu doar a celor „bune”, ci și a celor „rele”. Noi nu ar trebui să ignorăm nimic din ceea ce ni se întâmplă. Tot ce există în viața noastră ne solicită atenția și luciditatea. Chiar și din cele mai dificile încercări putem extrage nestemate spirituale. După cum spunea odată marele maestru hassidic Reb Dov Ber din Mezrich: „Uneori, trebuie să cernem întreaga cenușă pentru a găsi o singură scânteie”.

    Cât de ciudat mi se pare că un accident atât de brutal m-a condus la introducerea atâtor schimbări în viața mea. Avem de-a face cu un mister profund, pe care l-am înțeles mai clar din cuvintele lui Chesbon Hanefesh: „Atunci când nu îți accepți suferința, durerea pe care o simți este infinit mai acută”. Prin urmare, am încercat de la bun început să accept faptul că mă aflam exact acolo unde trebuia să mă aflu. Această atitudine mi-a eliberat mintea de obsesia față de vindecare și mi-a deschis noi porți către lumile spirituale, către contemplație și meditație. Există o conexiune profundă între suferința fizică și Spirit.

    În timp ce zăceam în spital, iar mai târziu pe patul de spital amenajat în camera mea, toate lucrurile din viața mea cu care eram familiarizat au dispărut. Nu mai aveam planuri, vise și viziuni legate de ceea ce aveam de gând să fac în continuare. În general, sunt o persoană foarte focalizată asupra scopurilor mele; de aceea, această stare de neajutorare a fost aproape neverosimilă pentru mine. Știam că pentru a mă vindeca, trebuia să mă integrez plenar în momentul prezent, renunțând la tot ce am crezut până atunci că eram și la toate intențiile mele legate de viitor. Aceast㠄eliberare” forțată m-a întristat peste poate, dar într-un mod paradoxal, nu m-a aruncat în brațele depresiei. Rabbi Scnhuer Zalman descrie perfect acest lucru atunci când spune: „O inimă frântă este sinonimă cu o inimă tristă. Tristețea apare atunci când inima este moartă și rece ca piatra. Într-o inimă frântă există o cantitate neverosimil de mare de vitalitate”. Am descoperit această nestemată prețioasă în mijlocul misterului durerii. Tot aici am găsit iubirea și frumusețea. Chiar dacă aveam trupul și inima frânte, pot declara cu mâna pe inimă că asupra mea, prin mine și în jurul meu s-au revărsat atunci o iubire și o compasiune cum nu mi-aș fi putut imagina vreodată că există.

    Membrii personalului spitalului mă întrebau adeseori de ce arătam atât de fericit în cea mai mare parte a timpului. „Privește ce ți s-a întâmplat, îmi spuneau ei. Cum mai poți să zâmbești?” De fapt, ei își adresau lor înșiși întrebarea, nu mie. Ceea ce doreau să spună era: „Oare aș putea fi și eu la fel de fericit dacă m-aș afla în locul lui Yehudah?” Presupun că toți oamenii ascund astfel de îndoieli. Cu toții ne întrebăm cum am reacționa într-o situație de criză majoră. Oare ne-ar înfrânge aceasta? Cum ne-am gestiona durerea? Dar mai presus de toate, ne întrebăm dacă ne-am mai putea corecta greșelile, îndreptându-ne viața, dacă am trece printr-o astfel de criză.

    Există trei obstacole majore care trebuie depășite în timpul unei crize: gestionarea durerii; lucrul cu atitudinea personală; și folosirea crizei ca un apel la trezire și la purificare.

    Durerea:

    Gestionarea durerii este o problemă uriașă în spitale și în cazul tuturor celor care suferă de dureri cronice atroce. Dacă nu știi să îți gestionezi corect durerea, este foarte greu să te vindeci sau să îți păstrezi luciditatea. Cu toate acestea, nu doresc să spun cu asta că dacă îți gestionezi durerea, viața ta se reface automat. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Din păcate, noi trăim într-o lume în care am ajuns să ne temem atât de tare de lecțiile suferinței încât ne organizăm întreaga viață în jurul anestezierii mesajelor primite de la anxietatea și de la durerea noastră. Foarte mulți oameni pe care am ajuns să îi cunosc în salonul de tratare a traumelor se retrăgeau în peștera negării lor de îndată ce își primeau medicamentele analgezice, iar durerea dispărea. Există o durere fizică și una psihică. Ele nu trebuie confundate. Atunci când durerea fizică dispare, ea nu o alină neapărat și pe cea psihică. Cu cât evităm mai mult să ne punem la punct viața, cu atât mai mari sunt problemele cu care ajungem să ne confruntăm în final. Problemele nerezolvate se pot năpusti asupra noastră ca niște monștri.

    Atitudinea:

    Atitudinea reflectă integral conștiința persoanei. Indiferent ce ți s-a întâmplat în viață, tu ai capacitatea de a opta pentru felul în care dorești să reacționezi. Dacă te lași călăuzit de valorile tale esențiale, tu deblochezi astfel o binecuvântare spirituală profundă, care te ajută să trăiești integrat în momentul prezent într-o stare de grație, de demnitate, cu bunătate și compasiune. Nu aș dori însă ca cineva să creadă că atitudinea este totuna cu perfecțiunea sau cu transcendența, ori cu toate acele mofturi sentimentale pe care oamenii le confundă cu spiritualitatea. Trebuie să știi că vor exista momente de-a lungul crizei în care te vei frânge de tot. Cel puțin, mie așa mi s-a întâmplat, și nu îmi este rușine să recunosc acest lucru. La urma urmelor, eu urmez școala imperfecțiunii.

    Trezirea și purificarea:

    De-a lungul crizei mele, mi-am abandonat practica spirituală și am îmbrățișat viața reală. Practica mea spirituală au devenit schimbările reale pe care trebuia să le introduc în inima mea. Gândul unei schimbări profunde este foarte înfricoșător. Atunci când treci printr-o criză de viață și de moarte, te confrunți automat cu o serie de întrebări foarte importante: ce contează cu adevărat în viața mea? Ce trebuie să învăț, să schimb și să transform în ființa mea? Ce anume mă inspiră și mă motivează?

    Personal, am luat decizia conștientă de a-mi urma numai lumina sinelui meu interior. Dar cel mai mult m-au motivat copiii mei. Îmi doream cu ardoare ca aceștia să vadă ce poate face omul într-un moment de criză, să știe că tatăl lor a refuzat să renunțe la principiile pe care le prețuia cel mai mult în viață, în pofida iadului personal prin care a trecut. La ora actuală, practica mea spirituală constă în a-mi curăța continuu încăperile inimii, în a dărui și a primi iubirea, a rămâne prezent în viața mea și a altora, a nu mai fugi, a nu-mi mai face griji și a nu mai amâna. Chiar dacă acțiunile mele continuă să fie imperfecte, cel puțin la baza lor stau valorile mele cele mai profunde.

    Nu te amăgi cu gândul că Spiritul există altundeva, în experiențele extracorporale sau în viziunile extatice. Experiența cea mai profundă a vieții rezidă în bucuria care ne umple inima atunci când iubim și când le oferim ceva celorlalți. Întreabă pe oricine care trece prin confruntarea cu o boală cumplită, sau pe amicii mei din salonul de traume: cu toții îți vor spune că trăiesc numai pentru a-și îmbrățișa semenii sau pentru a-și spune unii altora câteva cuvinte bune. Sună ironic, dar adevărul este că atunci când marea criză a explodat în viața mea, s-a născut cea mai bună parte din mine. Cu această ocazie am descoperit de ce sunt cu adevărat capabil. Am descoperit cine sunt.

     

    11 septembrie

    În apropiere de casa mea există un hotel frumos care se autointituleaz㠄cel mai vechi han din America”. Unul din primii săi oaspeți a fost George Washington, și nu este greu să ți-l imaginezi luând cina cu prietenii în camera din spate, al cărei tavan este atât de jos încât chiar și cei mai scunzi oameni trebuie să se aplece. Am luat cina acolo într-o seară de la mijlocul lunii septembrie, la câteva zile după ce cele două avioane deturnate au atacat și au distrus turnurile gemene ale World Trade Center. Orașul New York se află la mai puțin de 150 de kilometri sud de han, de-a lungul râului Hudson. Nu este exclus ca unul din cele două avioane care au plecat din Boston în acea zi fatidică să fi zburat chiar pe deasupra celui mai vechi han din America, în care s-a cazat George Washington cu 250 de ani în urmă.

    Înainte de a veni la restaurant, mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei singură, stând afară în soarele blând de septembrie. Privind albinele galbene care bâzâiau pe deasupra ultimelor plante înflorite, nu puteam să nu mă gândesc la acele avioane și la oamenii din ele. Inima mea tristă s-a umplut de tristețe și de iubire în același timp, sentimente amestecate cu lacrimile mele. Deși eram singură, am simțit prezența a milioane de alți oameni răspândiți de-a lungul și de-a latul continentului. Era ca și cum am fi stat toată ziua împreună, bând din aceeași ceașcă. Mă simțeam de parcă aș fi participat împreună cu ei la înmormântarea a 3000 de oameni, dar și a naivității națiunii noastre. Până la sfârșitul după-amiezii, când soarele care apunea a început să aurească frunzele de toamnă, am plâns până când am rămas fără lacrimi.

    Când am ajuns împreună cu soțul meu la han ca să ne întâlnim cu prietenii noștri, mă simțeam epuizată din punct de vedere emoțional, dar complet deschisă. Cred că doar după naștere, sau după moartea tatei, am mai avut inima atât de deschisă, atunci când am ajuns în acel loc în care durerea se intersectează cu iubirea. Aflată în această stare de conștiință, ultimul lucru din lume pe care mi-l doream era să mă duc la acea cină comună cu un grup mare de oameni vorbăreți. Petrecerea fusese planificată însă de săptămâni, și așteptam să vină la ea inclusiv mai multe persoane din afara orașului.

    Ne-am adunat cu toții în jurul unei mese mari și vechi din camera din spate a hanului, cea cu tavanul foarte jos. Eu m-am așezat lângă soțul meu, care de la 11 septembrie și-a asumat rolul de înger păzitor al meu. De fapt, eu eram aceea care i-a atribuit acest rol. Și mai bine zis, am început să observ cine era cu adevărat. De la 11 septembrie, am devenit dureros de conștientă de incapacitatea mea de a-i percepe pe ceilalți oameni: lăsam un procent foarte mic din sufletul lor să îl atingă pe al meu, mă grăbeam să îi judec, și astfel le diminuam umanitatea. Indiferent dacă era vorba de soțul meu, de prietenii mei sau de președintele Statelor Unite, nu eram conștientă de adevărul ființei lor. Mă simțeam ca o somnambulă în mijlocul altor somnambuli. Prinși în mirajul vieții de zi cu zi, eram cu toții adormiți, aproape drogați, incapabili să sesizăm visele nobile și bunăvoința celor din jur. Oare începeam să ne trezim?

    Sinceră să fiu, în acea zi m-am trezit rugându-mă pentru președinte, lucru pe care nu l-aș fi făcut niciodată până atunci atât timp cât ar fi deținut acea funcție. Acum am ajuns să îi integrez pe el și pe soția lui în inima mea. Mi i-am imaginat mergând seara la culcare, ținându-se de mână în întuneric și discutând despre planurile și despre temerile lor. În loc să mă mai focalizez asupra disprețului meu declarat față de președinte – datorat încrederii sale excesive în sine și incapacității sale – simțeam acum nevoia să mă rog pentru amplificarea înțelepciunii și smereniei sale. M-am rugat ca el să se folosească de această catastrofă pentru a conduce națiunea noastră către un proces de introspecție. Chiar dacă rugăciunile mele nu au contribuit cu nimic la transformarea președintelui, cu siguranță au contribuit la transformarea mea, făcându-mă să schimb amărăciunea cu speranța și să îmi deschid într-o mai mare măsură inima.

    Această situație era foarte nouă pentru mine. De regulă, mă uitam la știri ca la un eveniment sportiv, eu fiind un fan agitat care stă pe margine și își dorește cu ardoare ca una din echipamente să piardă și să fie umilită. Acum orizontul mi s-a lărgit. Nu-mi mai doream ca cineva să scape mingea din mână. Țineam cu toate echipele și îmi doream o „dublă victorie”, după cum spunea Martin Luther King Jr. Cu alte cuvinte, nu-mi mai doream să aibă câștig de cauză punctul meu de vedere miop. Dacă existau lucruri pe care nu le cunoșteam, îmi doream să câștige cei care știau mai multe decât mine. Dacă înțelepciunea mea putea oferi mai multă lumină, îmi doream să descopăr o cale eficientă de comunicare cu ceilalți. Peste noapte, am realizat ce pierdere colosală de energie și de creativitate reprezintă împietrirea inimii și ce act de curaj este să recunoști că te simți tu însuți excesiv de încrezător în sine și incapabil.

    M-am rugat astfel:

    Doamne, te rog, ajută-mă să îmi transcend aversiunea față de oamenii cu opinii și sisteme de convingeri diferite de ale mele, cum ar fi președintele țării. Te rog, ajută-i pe președinte și pe cei din echipa lui să facă același lucru. Ajută-ne pe toți să aspirăm către acel gen de victorie care conduce la lărgirea perspectivei personale și la găsirea unor soluții durabile. Te rog, ajută-ne să ne focalizăm într-o mai mică măsură asupra schimbării celor din jur și într-o mai mare măsură asupra perceperii lor așa cum sunt și asupra ajutării lor.

    M-am uitat în jurul meu la masa la care stăteam cu toții, începând cu soțul meu, al cărui spirit protector îl ignoram adeseori atunci când mă plângeam și îi ceream tot felul de lucruri. Lângă el stătea o autoare binecunoscută, care discuta cu cei din jur, arătând mai degrabă ca o fetiță nevinovată decât ca o autoritate aprigă în domeniul ei de referință, așa cum era. În partea opusă a mesei stăteau doi prieteni vechi și de nădejde, pe care mă puteam baza, știind că îmi vor susține opiniile în foarte multe domenii: de la politică la artă și cultură. Amândoi erau autori și experți culturali, gânditori profunzi care și-au petrecut întreaga viață lucrând pentru diferite cauze politice. Lângă prietenii mei stăteau doi colegi de serviciu, un cuplu gălăgios și plin de umor. În această seară păreau însă amărâți și plouați. Mi s-a părut că toată lumea era la limita rezistenței emoționale, având o nevoie disperată de o ancoră în noul ocean de disperare cu care nu erau familiarizați.

    În timp ce așteptam să ne fie servită masa, m-am simțit copleșită de imaginea oamenilor din avionul care a intrat în Pentagon, ca și cum un front atmosferic rece ar fi intrat în camera din spate a hanului. Mi-am cerut scuze și m-am dus la baie, unde am început să plâng. Cu siguranță o parte din pasagerii aflați în avion au înțeles că fac parte integrantă dintr-un complot terorist în timp ce avionul se apropia de ținta sa. Unii și-au sunat rudele chiar înainte de impact. M-am întrebat cum m-aș fi simțit dacă aș fi fost conștientă nu doar de moartea mea iminentă, dar și de consecințele grave ale impactului.

    Stând în acea baie, m-am gândit la misterul care separă sufletele în timp și spațiu, și le-am mulțumit acelor pasageri. Nu știam prea clar pentru ce le mulțumesc, poate pentru demnitatea lor, fiind convinsă că au murit curajoși și reconfortându-se reciproc. Dintr-un motiv sau altul, pe care nu îl vom cunoaște niciodată, acești oameni s-au aflat în acel avion. Ei și-au împlinit destinul, la fel cum noi ni-l împlinim pe al nostru. Tot ce mai puteam face era să am credința că facem cu toții parte integrantă din aceeași poveste, dintr-un mit cu un scenariu complicat și cu o temă centrală a nașterii și a morții, a mântuirii și a evoluției.

    Când am revenit la masă, cei doi prieteni scriitori discutau despre Barbara Olson, comentatoarea conservatoare de televiziune al cărei soț, Theodore Olson, a susținut cazul lui George W. Bush în fața Curții Supreme în timpul controversatelor alegeri prezidențiale din anul 2000. Barbara Olson s-a aflat în avionul care a lovit Pentagonul. Ea și-a sunat soțul de pe telefonul mobil pentru a-l întreba ce să facă, pentru a-și lua rămas bun de la el și pentru a-i spune că îl iubea. Destinul ei mi s-a părut cu deosebire semnificativ, căci își amânase zborul cu o zi pentru a rămâne alături de soțul ei de ziua acestuia. Barbara fusese una din persoanele cărora tocmai le mulțumisem la baie.

    - Nu vi se pare complet inadecvat faptul că judecătorul Clarence Thomas de la Curtea Supremă a prezentat astăzi un necrolog în memoria lui Olson? a întrebat unul din prietenii mei.

    - Ba da, m-a durut sufletul să îl văd acolo, i-a răspuns celălalt.

    Fiind extrem de implicată în politică, știam că judecătorul Thomas era un prieten apropiat al soților Olson. În timpul alegerilor din anul 2000 am stat nedezlipită practic de televizor și am citit două ziare pe zi, dornică să aflu cât mai multe lucruri despre „inamic”. Faptul că Thomas a participat la înmormântare părea o dovadă tristă a complicității Curții Supreme în alegerea președintelui, dar în acel moment îmi doream să cred că el era doar prietenul lui Ted Olson, pe care acesta se putea baza. Când mi-am ridicat vălul de pe ochii inimii mele, mi-am dat jos inclusiv mănușile de box.

    Discuția de la masă s-a îndreptat apoi într-o altă direcție. Practicanții s-au împărțit în tabere și au început să îi împroaște cu noroi pe guvernanți. Dintr-o dată, m-am simțit periculos de epuizată. Mă simțeam ca un cablu electric prins în mijlocul unei furtuni, zăcând expus pe jos și rugându-se ca nimeni să nu îl atingă, fiind convinsă că l-aș fi electrocutat mortal pe oricine s-ar fi apropiat prea tare de mine. Sperând să schimb tonul conversației, m-am întors către prietenul meu și l-am întrebat:

    - Chiar nu îi putem lăsa astăzi pe Ted și pe Clarence să fie niște simpli oameni? Măcar pentru o singură zi? Poate chiar o săptămână? Nu le putem accepta umanitatea în aceste momente tragic?

    - Nu, îmi pare rău, dar eu nu pot face acest lucru, mi-a răspuns prietenul meu, părând dezamăgit de capitularea mea subită. Nu după toate mizeriile pe care le-au făcut. Nu după acele alegeri fraudate. Sunt cu toții niște ipocriți și niște criminali!

    Ceilalți meseni au fost de acord, iar în timp conversația a alunecat către lunile și anii de dinainte de 11 septembrie, când ne bucuram cu toții de luxul de a avea opinii separate. Acum, opiniile prea subiective au ajuns să mă deranjeze. Ce diferență era între această încăpățânare și moralismul rigid al teroriștilor? Spre propria mea surpriză, m-am ridicat în picioare.

    - Nu mai știu ce să cred, le-am spus celorlalți. Tot ce știu este că foarte mulți oameni suferă astăzi. Nu mai contează dacă sunt republicani sau democrați, musulmani sau creștini, bărbați sau femei. Dacă nu suntem capabili să simțim o stare de compasiune în această zi, când vom fi capabili? Nu vă dați seama cât de important este să ne privim înainte de toate ca oameni? Nu înțelegeți ce se întâmplă atunci când ne excludem reciproc din inimile noastre? Nu înțelegeți?

    Am început să plâng, dându-mă în spectacol. A apărut chelnerița. Aceasta mă ascultase mai devreme, în timp ce își făcea de lucru la mesele alăturate. Și ea plângea. M-a luat de umeri.

    - În timpul săptămânii lucrez la Windows on the World, ne-a spus, referindu-se la un restaurant aflat la ultimul etaj din World Tradiționale Center. În ziua de 11 septembrie am pierdut 50 de prieteni care serveau micul dejun la restaurant.

    La masa noastră s-a lăsat tăcerea, ca o ploaie căzută pe un câmp uscat.

    - Singurul lucru despre care ar trebui să discutați în această seară este cât de prețioasă este viața voastră. Cât de norocoși sunteți că sunteți în viață. Cât de important este să vă iubiți unii pe ceilalți.

    A rămas astfel cu brațul în jurul taliei mele.

    - Cât de norocoși sunteți, a repetat apoi în șoaptă, cu lacrimile curgându-i liber pe față. S-a șters apoi la ochi cu șorțul și a început să facă curat pe masă.

    I-am dat farfuriile chelneriței ca niște copii la sfârșitul mesei. Nimeni nu a mai spus nimic. În jurul marii mese din micul salon al celui mai vechi han din American s-a lăsat tăcerea. În acest salon au cinat mii de americani, care și-au expus părerile de-a lungul a două secole și jumătate de război și pace. Noi eram următorii la rând, în acest mare experiment. Oare ne puteam ajuta țara (și lumea întreagă) să transforme teroarea în înțelegere, ura în compasiune și pierderea în transformare? Puteam scoate noi la lumină ce era mai bun în fiecare, în loc să îi silim pe ceilalți să se retragă în colțul lor defensiv?

    Am rămas în această tăcere contemplativă până când prietenul meu mi-a răspuns:

    - Sunt de acord că am greșit. Accept corectura făcută de o femeie aprigă și de o chelneriță.

    Am râs cu toții, inclusiv chelnerița, dar cina se încheiase și ne simțeam cu toții pregătiți să plecăm.

    În timp ce mergeam către casă în acea seară caldă de septembrie, gândurile mele s-au îndreptat din nou către oamenii din avioane și către momentul în care au realizat că se îndreptau cu viteză către propria lor moarte. Pentru câteva clipe am uitat de sine, devenind una cu acei oameni, împărtășindu-le consternarea și sfârșind prin a înțelege secretul – același secret pe care îl vom cunoaște cu toții atunci când ne vom afla în fața morții. În acel moment, singurul lucru care va mai conta va fi cât de mult am știut să iubim – să ne iubim copiii, partenerul de viață, familia, prietenii, pe toți cei pe care i-am cunoscut și care au călătorit alături de noi în scurta vizită pe care am făcut-o în acest loc încântător și insuportabil în același timp. Singurul lucru care va mai conta va fi binele pe care l-am făcut noi, nu cel pe care ne-am dorit să ni-l facă alții.

    Cu 600 de ani înainte de nașterea lui Iisus Christos, marele înțelept chinez Lao Tzu i-a învățat pe oameni: „În momentele de adversitate, faceți mai mult bine și umpleți astfel această lume cu o energie pozitivă mai mare”. Acest sfat rămâne valabil și astăzi: dacă dorim să trăim într-o lume mai bună, noi trebuie să răspundem la răul din această lume cu binele din inima noastră, să ne ridicăm mai presus de rutinele obosite și de loialitățile învechite, și să le înlocuim cu o deschidere interioară mai mare. În acea seară, am ajuns la concluzia că trebuia să permit accesul unui număr cât mai mare de oameni în cercul familiei și tribului meu: să îl integrez în el pe președinte, pe toți săracii acestei lumi împietrite de război, pe cruciații corporatiști miopi, care epuizează resursele lumii, și pe fanaticii religioși intoleranți, care se cramponează de răspunsurile lor simpliste la marile mistere ale universului. Mi-am propus să lărgesc cercul din jurul inimii mele, fără a renunța însă la convingerile mele, ci doar la mânie și la judecățile critice. Mi-am propus să adopt o viziune nouă, bazată pe smerenie.

    În timp ce stăteam în întunericul din mașină, lăsându-l pe îngerul meu păzitor să conducă prin noapte, am simțit cum mâna lui Dumnezeu îmi schimbă felul de a gândi, ca și cum Dumnezeu ar fi fost o chelneriță într-un bar întunecos, iar eu aș fi fost un pahar pe care aceasta îl ștergea, ținându-mă de piciorușul inimii mele și rotindu-mă continuu, curățând depunerile de pe lentilele vederii mele, astfel încât într-o bună zi să pot vedea lumea la fel ca și ea.

     

    Inimi frânte

    Am cunoscut-o pe Sharon când aceasta s-a înscris la unul din primele seminarii pe care le-am ținut la Institutul Omega. Deși nu mi-a spus prea multe, m-a impresionat ceva la ea, așa că mi-am adus imediat aminte de ea când mi-a scris mai târziu o scrisoare. Deși era mai în vârstă decât mine, fiind ea însăși o terapeută de succes care lucra cu familiile, mi-a spus că inima ei are încredere în mine. Am început astfel o corespondență care a durat ani la rând. Într-o scrisoare recentă, am rugat-o să îmi sintetizeze călătoria pe care a făcut-o de când ne-am întâlnit prima oară. Iată răspunsul ei:

    Aveam 45 de ani la acea vreme, dar mă simțeam pierdută. La prima vedere, eram o soție de medic, mama a doi fii și o femeie respectată din punct de vedere profesional. În realitate, căsnicia mea era cvasi-destrămată, munca pe care o făceam nu îmi mai spunea nimic, iar copiii mei crescuseră și plecaseră să își facă un rost în lume. Mă simțeam de parcă aș fi scos apă dintr-un iaz stătut. Nu știam încotro să mă îndrept în continuare.

    A urmat apoi un apel la trezire. Fiul meu Geoff, în vârstă de 22 de ani, care studia în Italia, fusese găsit mort pe malul Tibrului. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat. Moartea lui a rămas până astăzi un mister. Cel mai probabil a suferit un atac de astm în timpul nopții și a căzut peste un parapet. Nimeni nu i-a auzit țipătul. Mi s-a spus că avea o creangă în mână. Nu mă puteam gândi la acest lucru, dar în anul care a urmat am fost bântuită de imaginea lui căzând, agățându-se de acea creangă, lovindu-se și suferind. A fost cea mai neagră perioadă din viața mea. Îmi doream să mor, căci viața mi se părea o suferință continuă. Nu mă gândisem niciodată până atunci că vreunul din copiii mei ar fi putut muri înaintea mea. L-am iubit pe Geoff mai mult decât aș putea descrie în cuvinte. Aveam nevoie de el. De aceea, odată cu moartea lui întregul meu univers s-a năruit. Acesta a fost începutul noii mele vieți.

    Moartea lui Geoff a fost evenimentul care a zdruncinat lumea interioară a lui Sharon, placa turnantă care a determinat-o să introducă schimbări majore în căsnicia ei, la locul de muncă și în simțul identității sale profunde. Pentru o vreme, Sharon a coborât de-a lungul spiralei descendente a durerii sale, confruntându-se cu moartea sexualității sale, cu destrămarea și mai accentuată a căsniciei și cu teama de viața însăși. Lui Sharon i se părea că nu va putea supraviețui morții lui Geoff. „Moartea lui mi-a oglindit propria durere, scrie ea, așa cum nimic altceva nu ar fi reușit. Era o oglindă care amplifica durerea, la fel ca oglinzile care distorsionează imaginea din bâlciuri, făcând-o să pară mai mare și mai terifiantă”.

    Într-un fel, moartea lui Geoff a însemnat chiar moartea lui Sharon, dar și renașterea ei. Ea a condus-o pe Sharon în zona de umbră, în care aceasta și-a regăsit acele aspecte ale sinelui de care avea nevoie pentru a putea începe o viață nouă. În timp ce unii oameni se recuperează în urma Procesului Phoenix după câteva luni, maxim doi ani, alții au nevoie de foarte mult timp. Personal, îi respect pe cei care cultivă procesul atât timp cât este necesar pentru a renaște apoi vindecați și compleți. Îi admir sincer pe cei care nu țin cont de așteptările culturale care ne împing de la spate să mergem cât mai rapid mai departe după o pierdere atât de uriașă cum este moartea unui copil, sfârșitul unei căsnicii sau încheierea unei cariere. Dacă nu ne consumăm durerea până la epuizarea ei, aceasta ne va aștepta întotdeauna după colț. Ea nu se disipează și nu dispare niciodată de la sine, ci mocnește în adâncuri, manifestându-se mai târziu, în forme adeseori bizare și neașteptate.

    Pentru o vreme, Sharon și-a părăsit soțul și a experimentat viața fără el. Călătoria ei plină de curaj a durat mulți ani, conducând-o către locuri pe care nu le-a explorat niciodată până atunci. În final, ea și-a recuperat căsnicia, dar și simț puternic al identității de sine, al lucrurilor pe care le iubește cu adevărat și al celor pe care le poate oferi lumii. La ora actuală ea este o poetă laureată, o profesoară care predă tinerelor aflate la închisoare, o soție minunată și bunica mândră a copiilor fiului ei care a supraviețuit. Iată ce scrie ea:

    Nu aș dori să fiu înțeleasă greșit: încă mă mai lupt cu problemele, dar răsplata a devenit clar㠖 sunt integrată plenar în viața mea, în momentul prezent. Sunt conștientă de tot ceea ce mi se întâmplă. Nu mai refulez nimic, așa că am de ales. Nu mai trebuie să trec prin întuneric pentru a renaște. Optez pentru a rămâne lângă soțul meu, dar mă implic plenar în această relație, lucru pe care nu îl făceam înainte. Îl iubesc pe soțul meu în totalitate, exact așa cum este, și la fel mă iubesc pe mine însămi. Mâine, Geoff ar fi împlinit 34 de ani. După toți acești ani, nu îmi mai doresc să fie în viață, așa cum se întâmpla altădată. Există momente în care mă umplu de tristețe la gândul tuturor pierderilor suferite, inclusiv a lui, a tinereții mele și a diferitor oportunități.

    Dar mai presus de toate, sunt conștientă că aceasta este calea mea și că dificultățile prin care trec sunt cei mai buni profesori ai mei. Ceea ce vreau să spun este că la ora actuală accept într-o măsură mult mai mare lipsa de permanență a vieții decât înainte de moartea mea „spirituală”. Sunt plenar integrată în această viață, în momentul prezent.

    Îmi amintesc de o altă femeie care a venit la unul din seminariile mele, care nu a fost capabilă să își transforme o mare pierdere într-o schimbare interioară la fel de mare. Soțul ei murise recent, lăsându-i în urma lui pe ea și pe copiii lui dintr-o altă căsătorie, acum oameni mari. În timpul seminarului femeia a plâns cu lacrimi amare și ne-a spus că nu își va ierta niciodată faptul că nu s-a purtat mai frumos cu soțul ei de-a lungul anilor de căsnicie. El și-a dorit întotdeauna ca ea să îi accepte copiii, dar ea nu fusese în stare. I se păruse pur și simplu prea greu. Acum el nu mai era și era prea târziu. Îl dezamăgise. I-am spus că încă mai are ocazia să își răscumpere greșeala acceptându-și și iubindu-și copiii vitregi. Mi-a răspuns că nici nu se punea problema, căci aceștia îi cereau bani și îi făceau viața amară. În mod paradoxal, de-a lungul întregului seminar a continuat să plângă ori de câte ori își aducea aminte cum și-a tratat soțul și familia lui.

    Dacă nu suntem dispuși să ne confruntăm cu adevărul nostru interior scos la lumină de o pierdere, noi ratăm o oportunitate rară și cu totul specială de a ne transforma. Deși profundă, există riscul ca durerea noastră să se transforme într-o supapă sentimentală care ne face să ratăm partea cea mai semnificativă a călătoriei noastre. Dacă trecem prin Procesul Phoenix, oricât de dificil ni s-ar părea acesta, atunci când pierdem pe cineva drag noi ne trezim binecuvântați cu o iubire mai mare decât ne-am fi putut imagina vreodată că poate exista. Într-un poem minunat intitulat „În timp ce mă plimbam într-o seară”, W.H. Auden exprimă perfect, în numai câteva rânduri, ceea ce înțeleg eu prin însăși esența Procesului Phoenix:

    O, rămâi, rămâi la fereastră

    În timp ce lacrimile îți curg pe obraji;

    Vei ajunge astfel să îți iubești aproapele care greșește

    Cu inima ta frântă.

    O inimă frântă datorită pierderii, dar deschisă și transformată, poate iubi întreaga lume, inclusiv pe locuitorii imperfecți ai acesteia. O femeie care și-a pierdut fratele în anul 1995, datorită bombelor puse în clădirea Murrah Federal Building din Oklahoma City, scrie: „A fost îngrozitor ce s-a întâmplat, dar viața mea a devenit diferită în urma acestei tragedii. A devenit mai profundă. Mă simt conectată cu oamenii pe un nivel mai real”. Cu siguranță, Sharon ar fi de acord cu ea, la fel ca și ceilalți oameni ale căror povești le-am împărtășit în această secțiune a cărții. Partea următoare prezintă propriul meu Proces Phoenix, care mi-a remodelat inima și m-a condus personal la o viață mai profundă. 


    A apărut în: 2016-11

    Fii primul care își spune opinia!

    e-Mail-ul dvs.
    Numele dvs.
    Mesajul:


     Cele mai noi 9 articole la ,,Vindecare spiritual㓠-> ,,General“ 
    Vindecă-ți corpul
    Cauzele mentale ale bolilor fizice și modalitățile metafizice prin care acestea pot fi vindecate
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Vindecarea copilului interior
    Renunță la tiparele care aduc nefericire și acceptă-te așa cum ești
    Am murit și m-am descoperit pe mine însămi
    Călătoria mea de la cancer la vindecarea profundă, trecând printr-o experiență în apropierea morții
    Cum să treci peste doliu
    Carte de căpătâi pentru a te bucura iarăși de viață
    Vezi toate articolele de la domeniul ,,Vindecare spiritual㓠-> ,,General“
     Cele mai noi 9 articole la Editura: Adevăr Divin  
    Supă de pui pentru suflet (a 20-a ediție aniversară)
    Conține toate poveștile tale favorite din ediția originală, plus 20 de povești bonus pentru următorii 20 de ani
    Vindecarea traumelor din trecut
    Preia controlul asupra vieții tale cu ajutorul tehnicilor de dezvoltare personală din terapia EMDR
    Ingineria interioară
    Ghidul unui yoghin către starea de bucurie
    Vindecă-ți corpul
    Cauzele mentale ale bolilor fizice și modalitățile metafizice prin care acestea pot fi vindecate
    Metoda avansată de Terapie Teta
    Strunirea puterii Realității a Tot-ceea-ce-există
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Vezi toate articolele de la Editura: ,,Adevăr Divin“
     Cele mai noi 9 articole la colecția Vindecare spirituală  
    Vindecarea traumelor din trecut
    Preia controlul asupra vieții tale cu ajutorul tehnicilor de dezvoltare personală din terapia EMDR
    Vindecă-ți corpul
    Cauzele mentale ale bolilor fizice și modalitățile metafizice prin care acestea pot fi vindecate
    Metoda avansată de Terapie Teta
    Strunirea puterii Realității a Tot-ceea-ce-există
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Corpul nu uită niciodată
    Cooperarea dintre creier, minte și corp pentru vindecarea traumelor
    Am murit și m-am descoperit pe mine însămi
    Călătoria mea de la cancer la vindecarea profundă, trecând printr-o experiență în apropierea morții
    Theta Healing
    Înalță-te și caută-L pe Dumnezeu. Înalță-te și lucrează cu Dumnezeu
    Vezi toate articolele de la colecția ,,Vindecare spirituală“


    Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN

    Noutăți pe site


    Retipăriri

     
     
    Executat în 0.9481 secunde
    Sugestie: Apăsați CTRL+D pentru a adăuga acest site la favorite.