Prima pagină - Iubire, medicină și miracole
Top 50 vânzări | Noutăți pe site | Cărțile ADEVĂR DIVIN | Discount până la 50%! | În viitor | Contact 
 Top 50 vânzări 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
la newsletter-ul Editurii Adevăr Divin!
Cumpărături
Coșul este gol
3855 produse pe stoc
  Domenii
  • Alimentație și naturism
  •   - Agricultură
      - Diete
      - Fitoterapie
      - General
      - Grupele sanguine
      - Medicina naturistă
        - General
        - Homeopatie
        - Valeriu Popa
      - Hrană vie
      - Vindecarea cancerului
      - Vindecarea diabetului
  • Dezvoltare personală
  •   - Automotivare
      - General
      - Eneagrama
      - Legea atracției
        - Colecția Secretul
        - General
      - Relații
      - Sănătate
      - Suflet și spirit
  • Divinație
  •   - Chiromanție
      - General
      - Grafologie
      - I Ching
      - Interpretarea viselor
      - Morfopsihologie
      - Numerologie
      - Simbolistică
      - Tarot
  • Ezoterism
  •   - Alchimie
      - Călătorii astrale
      - Fizica cuantică
      - General
      - Magie
      - Metafizică
      - Rozicrucienii
      - Societăți secrete
      - Spiritism
  • Filozofie
  • Inițiere spirituală
  •   - Copiii cei noi
      - General
  • Inspirație divină
  • Învățături spirituale
  •   - Astrologie
      - Feng Shui
      - General
      - Mudra-e și Mantra-e
      - Tao
      - Șamanism
      - Știință
      - Zen
      - Yoga
  • Maeștri spirituali
  •   - Edgar Cayce
      - General
      - Gurdjief
      - Jakob Lorber
      - Kahlil Gibran
      - O. M. Aïvanhov
      - Osho
      - Masaru Emoto
      - Paulo Coelho
      - Ramana Maharshi
      - Rudolf Steiner
      - S. N. Lazarev
  • Mister
  •   - Anul 2012, 2013 și după ;-)
      - Civilizații dispărute
        - General
        - Atlantida
      - Conspirații
        - General
        - Jan van Helsing
      - General
      - Montauk
      - OZN-uri
      - Piramide
  • Muzică pentru suflet
  •   - Gheorghe Iovu
      - Frederic Delarue
  • Prosperitate și succes
  •   - Bani
      - General
      - Prosperitate
      - Succes
  • Psihologie
  •   - Autism
      - Constelații familiale
      - General
      - Hipnoză
      - Limbajul trupului
      - Metoda José Silva
      - NLP
      - Parenting
      - Psihogenealogie
      - Psihoterapie
      - Puterea cuvintelor
      - Puterea gândului
  • Religie
  •   - Budism
        - Dalai Lama
        - General
        - Hinduism
        - Învățături din Tibet
      - Creștinism
        - Apostoli
        - Arsenie Boca
        - Calendare
        - Evanghelii
        - General
        - Iisus Hristos
        - Învățături ale părinților români
        - Muzică religioasă
        - Nicolae Steinhardt
        - Sfinți
      - General
      - Islamism
      - Iudaism (Kabbala)
      - Shintō
  • Spiritualitate
  •   - Curs de Miracole
      - Dacii
      - General
  • Terapii complementare
  •   - Acupunctură
      - Aromaterapie
      - Atingere Cuantică
      - Ayurveda
      - Bioenergie
        - Aura umană
        - Chakre
        - Corpuri subtile
        - General
      - Cristaloterapie
      - Cromoterapie
      - EFT (Tehnici de Eliberare Emoțională)
      - Gestalt
      - General
      - Hidroterapie
      - Kinetoterapie
      - Magnetoterapie
      - Masaj
      - Meloterapie
      - Qi Gong
      - Radiestezie
      - Reflexologie
      - Reiki
      - Remediile florale Bach
      - Su Jok
      - Terapia craniosacrală (TCS)
      - Urinoterapie
  • Viața de după moarte
  •   - Entități
      - General
      - Viețile anterioare
  • Vindecare spirituală
  •   - General
      - Karma
      - Îngeri
      - Spiritele naturii
      - Theta Healing
  • Și altele...
  •   - Biografii
      - Cărți de colorat
      - Cărți pentru copii
        - General
        - Preșcolari
        - Religioase
      - Eseistică
      - General
      - Ficțiune
      - Hobby / Timp liber
      - Istorie
      - Memorii
      - Non Ficțiune
      - Poezie
      - Reviste
      - Romane
      - Suport de pahar
    - Top 50 vânzări
    - Noutăți pe site
    - Cărțile ADEVĂR DIVIN
    - În viitor
    - Lista produse
      Despre noi
    • Contact
    • Datele firmei
      Site-uri prietene
    Abraham-Hicks.com
    Reiki - Aurelian Curin
    Cursuri și Terapii cu Daniela Cumpănici
    Psiholog Elisabeta Vultur
    Artist fotograf:
    portret, studio, evenimente în Brașov

    www.FotoMars.ro

     
     
    Iubire, medicină și miracole
    Învățăminte despre autovindecare din experiența unui chirurg cu pacienți excepționali

    » Coperta
    Iubirea necondiționată este cel mai puternic stimulator al sistemului imunitar. Adevărul este că iubirea vindecă. Miracolele au loc în fiecare zi la pacienții excepționali – pacienții care au curajul să iubească, care au curajul să lucreze împreună cu doctorii lor, să participe și să-și influențeze propria însănătoșire.
    Afișat de 16443 ori.
    Cotație articol: excelent (5/5; 5 voturi)
    NeinspiratMediocruMediuBunExcelent



    •Preț site:39.00 RON *
    Contact
    Descriere Cuprins Fragmente Condiții de livrare

    3

     

    Cei mai mulți dintre noi sunt nevoiți să ducă o viață plină de duplicitate

    permanentă, sistematică. Sănătatea îți va fi afectată dacă, zi de zi, spui

    exact opusul a ceea ce simți, dacă te umilești în fața lucrurilor care nu-ți plac

    și te bucuri de ceea ce nu-ți aduce decât nefericire. Sistemul nostru nervos nu e doar o ficțiune, este o parte din corpul nostru fizic și sufletul nostru există în spațiu

    și este în lăuntrul nostru, precum dinții din gură. Nu poate fi violat

     la nesfârșit fără pedeapsă.

     

    -          BORIS PASTERNAK, Doctor Jivago

     

     

    Boala și mintea

     

              Neglijarea legăturii dintre minte și corp de către medicina tehnologică este de fapt o scurtă aberație din perspectiva întregii istorii a artei vindecării. În medicina tradițională tribală și în practica occidentală de la începuturile sale în opera lui Hipocrate, nevoia de a opera prin mintea pacientului a fost întotdeauna recunoscută. Până în secolul al XIX-lea, autorii din domeniul medical rareori nu reușeau să observe influența mâhnirii, disperării sau descurajării asupra începutului sau rezultatului unei boli, dar nici nu ignorau efectele vindecătoare ale credinței, încrederii și păcii sufletești. Mulțumirea era considerată o pre-condiție pentru sănătate.

              Medicul modern a dobândit atât de multă putere asupra anumitor boli prin medicamente, însă a uitat totuși tăria potențială din lăuntrul pacientului. Un prieten medic mai în vârstă mi-a spus recent că a citit jurnalul unui unchi al său, tot medic. În primii ani, autorul jurnalului nota întotdeauna ce se întâmpla la nivelul individului înaintea unei boli sau la nivelul comunității înainte de izbucnirea unei epidemii, dar pe măsură ce medicina a devenit mai tehnologică, această parte a istoriei a devenit din ce în ce mai puțin importantă pentru el și în final a fost complet omisă. Conștientizarea puterilor minții a fost pierdută, fiindcă medicina a eliminat toate datele „soft”, informațiile care nu sunt ușor de cuantificat sau nu sunt socotite științifice.

     

     

    MINTEA – BENIGNĂ SAU MALIGNĂ

     

              O parte a efectului minții asupra sănătății este directă și conștientă. Amploarea modului în care ne iubim pe noi înșine determină dacă mâncăm cum trebuie, dormim suficient, fumăm, folosim centura de siguranță, facem exerciții fizice și așa mai departe. Fiecare din aceste alegeri este o afirmație despre cât de mult ne îngrijim de viața noastră. Aceste decizii controlează circa 90% din factorii care determină starea noastră de sănătate. Problema este că motivația majorității oamenilor de a-și asigura aceste condiții de bază este modificată de atitudini ascunse conștientizării de zi cu zi. Ca urmare, mulți dintre noi avem intenții amestecate.

              Să ne gândim, de exemplu, la Sara, o femeie care a venit la mine cu un cancer la sân, acum câțiva ani; fuma atunci când am intrat în rezerva ei de spital. Acțiunea ei spunea clar: „Vreau să mă scapi de cancer, dar sunt nehotărâtă dacă vreau să trăiesc, deci cred că voi risca un al doilea cancer”. Mă privea jenată și a spus: „Bănuiesc că o să-mi spuneți să mă las de fumat”.

              „Nu, i-am spus eu. O să-ți spun să te iubești singură. Atunci te vei lăsa de fumat”.

              S-a gândit o clipă și mi-a răspuns: „Bine, mă iubesc. Doar că nu mă ador”. (În cele din urmă, Sara a ajuns să se adore și a renunțat la fumat).

              Era o replică bună, dar ea exemplifica o problemă importantă pe care mulți oameni o au cu ei înșiși. Iubirea de sine a ajuns să însemne doar vanitate și narcisism. Mândria de a exista și hotărârea de a ne îngriji de propriile nevoi și-au pierdut rostul. Totuși, o adorare de sine pozitivă, fără rezerve, rămâne esența sănătății, cel mai important atu pe care un pacient trebuie să-l dobândească pentru a deveni excepțional. Stima de sine și iubirea de sine nu sunt păcate. Ele ne fac viața o bucurie, în loc să fie o trudă.

              Totuși, mintea nu acționează doar prin alegeri conștiente. Multe din efectele ei sunt resimțite direct în țesuturile corpului, fără să fie conștientizate de către noi. Să ne gândim la câteva din expresiile noastre obișnuite: „Îl doare în gât/fund. Dă-te jos din spatele meu. Această problemă mă mănâncă de viu. Îmi frângi inima”. Corpul răspunde la mesajele minții, fie că sunt conștiente sau inconștiente. În general, acestea pot să fie mesaje de „viaț㔠sau de „moarte”. Sunt convins că avem nu doar mecanisme de supraviețuire, cum ar fi reacția „luptă sau fugi”, ci și un mecanism de „moarte”, care ne oprește în mod activ mecanismele de apărare, încetinind funcțiile corpului și ducându-ne spre moarte, atunci când simțim că viața noastră nu mai merită să fie trăită.

              Fiecare țesut sau organ din corpul nostru este controlat de o acțiunea complexă a substanțelor chimice care circulă prin sânge, hormonii secretați de grandele noastre endocrine. Acest amestec este controlat de „glanda maestru”, glanda pituitară (sau hipofiză), situată în mijlocul capului, chiar la baza creierului. Producerea hormonilor pituitari este controlată, la rândul ei, de secrețiile chimice și de impulsurile primite de la hipotalamusul aflat în apropiere. Această glandă minusculă reglează cea mai mare parte a proceselor inconștiente de întreținere a corpului, cum ar fi bătăile inimii, respirația, presiunea sanguină, temperatura și altele.

              Fibrele nervoase intră în hipotalamus din aproape toate regiunile creierului, astfel încât procesele intelectuale și emoționale care se petrec oriunde în creier influențează corpul. De exemplu, acum vreo cinci ani, cercetătorii privind dezvoltarea copilului au descoperit „nanismul psihosocial”, un sindrom obișnuit în care o atmosferă emoțională nesănătoasă de acasă împiedică dezvoltarea fizică a copilului. Când un copil este prins într-un „schimb de focuri” de ostilitate și se simte respins de părinții săi, crescând astfel cu o stimă de sine redusă, centrul emoțional al creierului, numit sistemul limbic, acționează asupra hipotalamusului pentru a opri producția hormonilor de creștere ai glandei pituitare.

              Sistemul imunitar constă din peste douăsprezece tipuri diferite de globule (celule) albe concentrate în splină, timus, noduli limfatici și care patrulează întregul corp prin sistemele sanguin și limfatic. Acestea sunt împărțite în două grupe principale. Globulele din grupul B produc substanțe chimice care neutralizează toxinele produse de agenții patogeni, ajutând corpul să-și mobilizeze mijloacele de apărare. Globulele din grupul T sunt alcătuite din celule „ucigașe”, care distrug bacteriile și virușii invadatori.

              Cercetările recente au arătat că există nervi necunoscuți până acum care leagă timusul și splina direct de hipotalamus. Alte studii au arătat că globulele albe răspund direct la o parte din neurotransmițători, acele substanțe chimice care transmit mesajele de la un nerv la altul.

              Dovezile anatomice privind controlarea directă a sistemului imunitar de către creier au fost confirmate în studii pe animale. Două grupuri de oameni de știință au folosit în mod independent tehnicile de condiționare ale lui Pavlov pentru a schimba răspunsul imunitar. La Centrul Medical al Universității din Rochester, psihiatrul Robert Ader și imunologul Nicholas Cohen au dat în mod repetat apă îndulcită cu zaharină unor cobai împreună cu un medicament imunosupresor. Mai târziu, ei au reușit „să păcăleasc㔠animalele să-și suprime propriile răspunsuri imunitare, dându-le doar apă îndulcită. Lucrând pentru Institutul Național al Sănătății, dr. Novera Herbert Spector a condiționat cobai în mod asemănător, determinându-i să-și întărească răspunsurile imunitare atunci când erau expuși la vapori de camfor.

              Sistemul imunitar este deci controlat de creier fie indirect, prin intermediul hormonilor din sânge, fie direct prin nervi și neurotransmițători. Una din explicațiile cele mai larg acceptate ale cancerului, teoria „supraviețuirii”, afirmă că celulele canceroase se dezvoltă în corpurile noastre tot timpul, dar sunt distruse în mod normal de globulele albe înainte de a se putea dezvolta formând tumori periculoase. Cancerul apare atunci când sistemul imunitar este suprimat și nu mai poate face față acestei amenințări de rutină. Rezultă că orice tulbură controlul creierului asupra sistemului imunitar va stimula malignizarea.

              Ruptura apare în primul rând prin sindromul cronic de stres descris prima dată de Hans Selye în1936. Amestecul de hormoni eliberați de glandele suprarenale, ca parte a răspunsului de tip „luptă sau fugi”, suprimă sistemul imunitar. Acest lucru era firesc atunci când era vorba de amenințările ocazionale cu care se confruntau strămoșii noștri, când erau atacați de animalele sălbatice. Totuși, când tensiunea și anxietatea mențin permanent răspunsul imunitar activ, hormonii reduc rezistența față de boli, slăbind chiar nodulii limfatici. Mai mult, există acum dovezi experimentale c㠄emoțiile pasive”, cum ar fi mâhnirea, sentimentele de eșec și reprimarea mâniei, produc o hipersecreție a acestor hormoni, care suprimă sistemul imunitar.

              Încă nu înțelegem toate căile prin care substanțele chimice din creier influențează emoțiile și gândurile, dar este evident că starea minții noastre are un efect imediat și direct asupra stării corpului nostru. Ne putem schimba corpul ocupându-ne de felul în care (ne) simțim. Dacă ne ignorăm disperarea, corpul primește un mesaj de „moarte”. Dacă ne confruntăm cu durerea și cerem ajutor, atunci mesajul este „Este greu să trăiesc, dar doresc să trăiesc” și sistemul imunitar ne menține în viață.

              Eu folosesc două instrumente principale pentru schimbarea corpului – emoțiile și vizualizarea. Avem două căi prin care putem face ca mințile și corpurile noastre să comunice între ele. Emoțiile și cuvintele noastre transmit corpului ceea ce așteptăm de la el și, prin vizualizarea anumitor schimbări, noi putem ajuta corpul să realizeze ce dorim. Atât emoțiile, cât și vizualizarea sunt transmise în mod evident prin sistemul nervos central și se pot baza pe cercetările întreprinse de Robert Becker, un chirurg ortoped și cercetător.

              Becker a studiat sistemele electrice ale corpului. Cercetările sale au dus la folosirea electricității pentru vindecarea fracturilor. Becker a observat că pacienții hipnotizați pot produce, la comandă, modificări ale voltajului în anumite zone ale corpului. Dacă aceste voltaje controlează procesele chimice și celulare ale vindecării, așa cum crede Becker, atunci avem o explicație științifică pentru vindecările prin hipnoză și pentru efectul placebo. Este bine cunoscut, de exemplu, faptul că pacienții hipnotizați își pot vindeca negii. Așa cum scria Lewis Thomas în cartea The Medusa and the Snail (Meduza și melcul):

     

                Nu poți sta acolo sub hipnoză, preluând sugestii și făcându-le să acționeze cu atâta acuratețe și precizie, fără să accepți existența a ceva care să semene foarte mult cu un controlor. Nu m-ar înșela în privința influenței complicate asupra centrilor inferiori, fără să trimită un set foarte detaliat de specificații, peste capul meu.

                O anumită inteligență sau altceva știe să scape de negi și acesta este un gând tulburător.

                De asemenea, este o problemă minunată, ce trebuie rezolvată. Gândește-te doar ce am ști, dacă am înțelege clar ce se întâmplă atunci când un neg este înlăturat prin hipnoză … am afla despre un fel de super-inteligență care există în fiecare dintre noi, infinit mai deșteaptă și având o cunoaștere tehnică mult mai avansată decât înțelegerea noastră actuală. Ar merita să avem un Război împotriva Negilor, o Înfrângere a Negilor, un Institut Național al Negilor etc.

     

              Bioelectricitatea s-ar putea să ne permită într-o zi să ajungem direct la acel „controlor”, să înțelegem exact cum și de ce tumorile scad uneori, când pacienții sunt convinși că o metodă de tratament neortodox㠖 hipnoza, dieta, rugăciunea, meditația – va funcționa. Așa cum mi-a scris odată Becker: „Efectul placebo nu este doar real, ci și foarte important, iar metodele voastre s-ar putea să fie mult mai eficiente decât credeți”.

              Fie că putem sau nu să ne controlăm toate vindecările cu ajutorul stimulilor electrici, pacienții excepționali – adică potențial toți pacienții – nu ar trebui să aștepte neajutorați mijloace artificiale. Ei pot învăța să se vindece singuri și să rămână sănătoși. Dacă vă pot învăța cum să vă simțiți bine în legătură cu viața voastră, să vă iubiți pe voi, dar și pe alții și să dobândiți pacea minții, schimbările necesare vor putea avea loc. Iubirea și îmbrățișările mele pot părea prostești în pavilion, dar ele sunt științifice. Problema este că noi nu știm încă tehnicile psihologice necesare pentru a porni rapid și eficient procesul de vindecare la toți oamenii. Atât de multe schimbări au loc la nivel inconștient, încât este greu să le măsori clinic fără o testare psihologică foarte atentă. Într-o zi, eu sper să putem prescrie ceva de felul „o îmbrățișare la fiecare trei ore”, în locul unui medicament sau al unui impuls electric, dar deocamdată trebuie să ne întoarcem la considerațiile noastre privind potențialul de a face rău al minții, pentru a putea apoi să găsim un antidot.

     

     

    SĂ FACEM FAȚĂ STRESULUI

     

              S-a spus adesea că stresul este unul din elementele cele mai distructive din viețile de zi cu zi ale oamenilor, însă este doar o jumătate de adevăr. Felul în care noi reacționăm la stres pare să fie mai important decât stresul însuși. Totul a pornit din experiența lui Hans Selye, savantul care a dezvoltat întregul concept privind stresul și efectele sale asupra corpului.

              La vârsta de șaizeci și cinci de ani, Selye a fost diagnosticat cu un sarcom cu celule reticulate, un tip de cancer cu o rată de vindecare extrem de scăzută. Poate că este ultima formă de stres, dar într-un interviu, Selye a discutat cum a reacționat la el într-un mod excepțional:

     

                Eram sigur că o să mor, deci mi-am spus: „Ei bine, acum, e cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla, dar sunt două căi pe care le poți urma; fie te poți considera un candidat jalnic, așteptându-ți rândul să mori și să jelești un an, fie poți încerca să storci cât mai mult din viață ta”. Am ales ultima variantă, pentru că sunt un luptător, iar cancerul îmi oferea cea mai mare luptă din viața mea. Am luat-o ca pe un experiment natural care mă împingea către ultimul test: avem dreptate sau mă înșelam. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. A trecut un an, doi, trei și uite ce s-a întâmplat. S-a dovedit că eu eram acea excepție fericită …

                După aceea, am făcut un efort deosebit să-mi reduc nivelul de stres. Trebuie să fiu foarte atent ce spun, fiindcă sunt un om de știință și nu există statistici care să spună dacă stresul este legat de cancer. Alături de cauzele genetice și de mediu ale cancerului, pot să spun doar că relația dintre stres și cancer este mai degrabă complicată. La fel cum electricitatea poate cauza ori preveni încălzirea, în funcție de cum sunt echilibrate elementele, stresul poate declanșa, dar și preveni boala.

                (Ziaristul care i-a luat interviul l-a întrebat:) „Unii oameni au descris cancerul ca o boală, ca un mod prin care corpul se respinge pe sine. Acum pentru a duce această premisă cu un pas înainte, s-ar putea ca atunci când oamenii refuză să-și accepte nevoile de bază să fie mai predispuși să dezvolte un cancer? Cu alte cuvinte, dacă o persoană își refuză nevoile de bază, corpul se poate răscula și se poate respinge pe sine?

                (Selye a răspuns:) „Nu spun nici da, nici nu. Sunt om de știință, nu filosof. Tot ce pot să spun ca om de știință este că majoritatea bolilor fizice au în mare parte origine psihosomatică”.

     

              Dovezile adunate de când dr. Selye a scris aceste cuvinte sugerează că el a fost excesiv de prudent. În mod special, declanșarea și cursul bolii sunt puternic legate de capacitatea și dorința persoanei de a face față stresului. Formele de stres pe care noi le alegem provoacă un răspuns total diferit la cei care ar vrea să le evite, dar nu pot. Sentimentul de neajutorare este mai rău decât stresul însuși. Probabil din această cauză, numărul de cazuri de cancer este mai mare la negri decât la albi în America, deoarece cancerul este asociat cu mâhnirea și depresia. Cei mai predispuși să moară din cauza unui atac de cord nu sunt conducătorii executivi foarte solicitați, ci mai degrabă cei conduși, subordonații și muncitorii din fabrici, care nu au autonomie și ale căror vieți scurtate dau o nouă semnificație expresiei „plictiseală de moarte”.

              Interpretarea stresului este întotdeauna înșelătoare pentru cel care privește din afară, pentru că aceleași circumstanțe pot fi dăunătoare pentru unul și neutre sau chiar benefice pentru altul. Psihiatrul Jerome Frank de la Universitatea Johns Hopkins, citând un studiu efectuat în 1961 de L. E. Hinkle, notează c㠄stresul vine în principal din interpretarea evenimentelor de către pacient”. În studiul pe termen lung al lui Hinkle, experiențele de viață care par benigne unui observator obiectiv sunt resimțite adesea ca fiind stresante de către pacienți și cei asociați cu boala. Invers, stresul care poate părea insuportabil observatorului – cum ar fi sărăcia, moartea unei rude, alcoolismul în familie – nu sunt de obicei asociate cu boala, dacă pacienții nu le consideră stresante.

               Acest lucru este deosebit de adevărat în cazul copiilor. Adulții presupun adesea că toți copiii sunt fericiți, în timp ce unii copii sunt traumatizați de evenimente, chiar dacă nu o arată. Unii copii ajung să se sinucidă când primesc un calificativ B în loc de A pe carnetul de note, pentru că și-au internalizat așteptările părinților sau au reacționat la un comentariu care i-a făcut să simtă că nu sunt iubiți.

              Dar mintea științifică este rareori convinsă de studiile psihologice asupra oamenilor. Există mult prea multe variabile pentru ca un cercetător să le poată controla pe toate. Testele pe animale au adus totuși dovezi convingătoare. Pe la mijlocul anilor 1970, regretatul Vernon Riley, de la Seattle's Pacific Northwest Research Foundation, a realizat o serie de experimente cu o specie de șoareci susceptibili să aibă cancer la sân. Crescând o parte din ei în medii protejate, lipsite de stres, iar altă parte în medii stresante, el a reușit să diferențieze rata cazurilor de cancer de la 7% la 92%.

              Un experiment din 1981, realizat de trei psihologi, a dovedit același lucru simulând mult mai bine o experiență umană. Madelon Visintainer și doi colaboratori au injectat trei grupe de șoareci cu celule tumorale vii. Peste o zi, ei au supus șoarecii din două grupe unor șocuri electrice. Stresul a fost administrat astfel încât un grup să nu-l poată evita, în timp ce șoarecii din celălalt grup erau avertizați printr-un semnal și puteau să scape sărind peste o barieră. La grupul neajutorat, 73% au făcut cancer, în timp ce la grupul care avea o șansă de scăpare au fost doar 37%. Procentul a fost puțin mai bun decât al șoarecilor din grupul de control, care nu au fost supuși niciunui șoc.

              Nivelul de stres este determinat în mare parte de societate. Culturile care pun mare preț pe o combinație de individualism și competiție sunt cele mai stresante. Cele care par să producă cel mai puțin stres și au ratele cele mai scăzute de cancer sunt comunitățile cu legături strânse, în care relațiile de sprijin și de iubire constituie norma, iar oamenii în vârstă păstrează un rol activ. Credința religioasă și o atitudine deschisă de acceptare față de sexualitate sunt alte două caracteristici comune ale societăților cu o rată redusă de cancer.

              O parte din aceste circumstanțe favorizează și longevitatea. Locuitorii din Georgia, din Valea Hunza, membrii comunităților de mormoni din America și ai triburile Abujmarhia din centrul Indiei sunt exemple excelente. Membrii triburilor Abujmarhia se bucură de un mediu nepoluat, au un regim alimentar complet natural, de relații sexuale înainte de căsătorie, începând din adolescență, muncesc relaxat, dar uneori din greu la câmp în timpul zilei, dansează și povestesc seara și se odihnesc suficient. Cancerul este absolut necunoscut în rândul lor.

              Trebuie să observăm că aceste societăți nu investesc timp și bani pentru a ajuta copiii cu malformații să supraviețuiască, deci factorii fizici determinați de selecția naturală influențează și numărul de boli. Totuși, factorii externi nu sunt totul. Puritatea mediului și moartea în urma defectelor genetice domină încă alte zone subdezvoltate, dar cancerul este mai obișnuit la triburile care se angajează în mod regulat în războaie decât la cele care trăiesc în pace.

              Securitatea rutinei pare să ajute la limitarea bolilor grave. Societățile structurate închise, în care toți membrii știu ce se așteaptă de la ei, chiar atunci când abaterea de la normă nu este tolerat㠖 mormonii, adventiștii de ziua a șaptea și mennoniții din Statele Unite, de exemplu – au rate mai scăzute decât membrii societății mai deschise din jurul lor.

              Când oamenii își părăsesc societatea închisă pentru a duce o viață cu mai multe necunoscute, incidența bolilor ajunge repede la nivelul culturii în care se integrează.

              Într-o societate ca a noastră, răspunsul la stres este lăsat în seama individului, care trebuie să învețe să se deconecteze psihologic de presiunile externe. Dr. Herbert Benson, de la Facultatea de Medicină a Universității Harvard, a arătat că abilitatea de a menține un nivel sănătos al colesterolului este legată direct de capacitatea de a face față stresului prin relaxare. Cu meditație și exerciții fizice, noi îi putem învăța pe oamenii orientați spre succes și cu sarcini multe (Tip A) să evite atacurile de cord, păstrându-și comportamentul de Tip A. Studii efectuate pe oameni care meditează în mod regulat au arătat că vârsta lor psihologică era mult mai mică decât vârsta reală. Aceste tehnici nu aduc beneficii oamenilor fără motivația de a le folosi. Prima cerință este să-i facem pe oameni să se iubească pe sine suficient pentru a avea grijă de corpurile și de mințile lor.

              Stresul poate fi măsurat. Unul din standarde, dezvoltat de dr. Thomas Holmes și dr. Richard Rahe, folosește o listă de patruzeci și trei de schimbări pentru a evalua probabilitatea de îmbolnăvire. Evaluarea începe cu un istoric al vieții emoționale recente a persoanei, atribuindu-se un anumit număr de „puncte” fiecărei crize din viață, cum ar fi schimbarea sau pierderea locului de muncă, plecarea copiilor la colegiu, căsătoria sau divorțul, mutarea într-o casă nouă și altele.

              Valoarea cea mai mare, de 100 de puncte, este legată de cea mai dureroasă pierdere, moartea soțului sau a soției. Acest eveniment traumatic maxim este adesea urmat de un cancer sau de altă boală gravă într-un an sau doi. Studii recente au confirmat că soții sau soțiile supraviețuitoare au sistemele imunitare deprimate cel puțin un an. Alte cercetări au arătat că, într-un interval de o zi, orice stres necontrolat scade eficiența sistemului imunitar al corpului (celulele ucigașe nu mai luptă cu invadatorii).

              Noi dovezi sugerează că divorțul poate fi chiar mai devastator la mulți oameni, fiindcă le este greu să accepte că relația s-a terminat cu adevărat. Într-adevăr, oamenii divorțați au rate mai ridicate de cancer, boli de inimă, pneumonie, hipertensiune și moarte accidentală decât persoanele căsătorite, celibatare sau văduve. Bărbații căsătoriți au un sfert din rata cancerelor de plămân a oamenilor celibatari și pot fuma de trei ori mai mult cu aceeași incidență a cancerului de plămân față de celibatari.

              De asemenea, răsturnările în carieră pot duce la boli grave. Înfrângerile lui Napoleon, Ulysses S. Grant, William Howard Taft și Humbert Humphrey au fost adesea asociate cu cancerele lor fatale.

              Unul din argumentele celor care minimalizează rolul factorilor mentali în cancer a fost faptul că perioada de latență este prea lungă pentru ca mintea să poată juca un rol în cancerul la copii, dar nu există dovezi privind contrariul. Un studiu făcut la Colegiul de Medicină Albert Einstein din Bronx a observat că, la copiii cu cancer, au existat de două ori mai multe crize recente decât la ceilalți copii. Un alt studiu a arătat că 31 din 33 de copii cu leucemie avuseseră o pierdere sau o mutare traumatică în ultimii doi ani înaintea diagnosticării. Psihologii învață acum despre copii că sunt mult mai receptivi decât și-au imaginat până acum și nu aș fi surprins dacă nu cumva cazurile de cancer la copiii mici ar fi legate de mesajele transmise de conflictele părinților sau de dezaprobarea percepută chiar din pântecul mamei. Nu spun asta pentru a crea sentimentul de vinovăție, ci pentru a înțelege participarea noastră în procesul vindecării.

              Ocupându-ne de problemele prezentate de cancer, așadar, trebuie să nu uităm efectele pe care această criză le poate avea asupra familiei și prietenilor, în special dacă pacientul moare. Doctorul trebuie să-i ajute pe alții să facă în mod deschis față temerilor și pierderilor, în efortul de a preveni viitoare boli. Atunci când stresul este înfruntat și iubirea este împărtășită, toți – atât familia, cât și pacientul – beneficiază.

     

     

    DISPERARE TĂCUTĂ

     

              Nu orice persoană care suferă o pierdere tragică sau o schimbare stresantă în stilul de viață dezvoltă o boală. Factorul hotărâtor pare să fie modul în care omul face față problemei. Cei care își pot manifesta deschis sentimentele și își continuă viața pot să rămână sănătoși, în general.

              Soțul unei paciente mi-a telefonat odată și m-a întrebat: „Ce i-ați spus soției mele?” Mi-a spus că soția venise acasă și țipase la el ore întregi în legătură cu cei douăzeci de ani de căsătorie - și el credea că fuseseră niște ani destul de buni. I-am spus: „Nu i-am spus nimic soției dumneavoastră, dar ea a înțeles că are cancer și vă împărtășește resentimentele acumulate de-a lungul anilor”. Mânia este o emoție normală, dacă este exprimată atunci când o simțim. Dacă nu este exprimată, se dezvoltă în resentimente sau chiar în ură, emoții care pot fi foarte distructive. O femeie care spune: „Voi face să meargă această căsătorie, chiar dacă mă ucide” s-ar putea să descopere că asta se va întâmpla.

              Dacă o persoană se ocupă de mânie sau de disperare, atunci când acestea apar pentru prima dată, boala nu trebuie să apară. Dacă nu suntem preocupați de nevoile noastre emoționale, ne pregătim pentru boala fizică. Totuși, ce credeți că ar alege cei mai mulți dintre noi: să spună vecinilor că trebuie să vadă un psihiatru sau că ar avea nevoie de o operație? Ne simțim jenați să spunem că am înnebunit, dar nu că ne-am îmbolnăvit.

              Din fericire, în general, oamenii fericiți nu se îmbolnăvesc. Atitudinea fiecărui om față de el însuși este cel mai important factor în păstrarea sănătății sau în vindecare. Oamenii care sunt împăcați cu ei înșiși și cu mediul în care trăiesc au mai puține boli grave decât ceilalți oameni.

              Într-unul din cele mai cuprinzătoare studii privind aceast㠄mulțumire”, psihiatrul George Vaillant a urmărit două sute de absolvenți ai Universității Harvard timp de treizeci de ani, corelând starea lor de sănătate cu testele psihologice, în fiecare an. Comparând grupul celor nai fericiți cu grupul celor mai nefericiți, el a consemnat: „Din 59 de bărbați, cu cea mai bună sănătate mentală, evaluată de la 21 până la 46 de ani, doar doi s-au îmbolnăvit grav ori au murit până la vârsta de 53 de ani. Din 48 de bărbați cu cea mai proastă stare de sănătate mentală, evaluată de la 21 până a 46 de ani, 19 s-au îmbolnăvit grav ori au murit”. Cei care erau extrem de satisfăcuți de viețile lor avea o zecime din rata de boli grave sau decese față de semenii lor nesatisfăcuți. Datele rămâneau valabile și atunci când erau eliminate la nivel statistic efectele alcoolului, tutunului, obezității și longevității moștenite – chiar dacă nefericirea poate să contribuie în mod evident la acestea, cu excepția ultimei variabile. Vaillant a descoperit că sănătatea mentală întârzie deteriorarea sănătății fizice la vârsta mijlocie.

              Numitorul comun al tuturor depresiilor este lipsa iubirii sau pierderea sensului vieții, cel puțin așa cum sunt acestea percepute din punctul de vedere al persoanei deprimate. Boala funcționează adesea ca o evadare din rutina care a devenit fără rost. În acest sens, boala ar putea fi numită o formă occidentală de meditație.

              Unul dintre cei mai obișnuiți precursori ai cancerului este o pierdere traumatică sau o senzație de vid în viața cuiva. Când o salamandră își pierde un membru, îi crește altul. În mod analog, când o ființă umană suferă o pierdere emoțională pe care nu o poate gestiona în mod adecvat, corpul răspunde dezvoltând o nouă creștere. Se pare că, dacă am putea reacționa la pierdere prin dezvoltare personală, am putea preveni ca acea creștere să devină malignă. De asemenea, cercetătorii au observat că, dacă infestează cu cancer piciorul sau coada unei salamandre și apoi o parte este amputată lângă tumoare, apare un nou membru sau o nouă coadă și celulele canceroase redevin normale. Noi știm că și corpul omenesc încearcă să se vindece de unele forme de cancer, cum ar fi neuroblastoma, transformând celulele maligne în celule sănătoase, în același fel, dar și atacându-le. Principala mea sarcină ca medic este deci să vă ajut să vă transformați într-o nouă persoană pentru a putea să rezistați dezvoltării nedorite și necontrolate a bolii.

              Dacă vă transplantez un rinichi și vă dau medicamente care vă inhibă sistemul imunitar, grefa va fi acceptată. Mai târziu s-ar putea să aflăm că rinichiul conținea celule canceroase. Atât rinichiul, cât și cancerul vor continua să se dezvolte. Dacă elimin medicamentele care împiedică respingerea rinichiului de către corp, noul organ va fi distrus, dar și cancerul. Un sistem imunitar viguros poate învinge cancerul, dacă nu este împiedicat și elevarea emoțională către o mai mare acceptare și împlinire de sine va ajuta la menținerea unui sistem imunitar puternic.

              Efectele depresiei asupra sistemului imunitar apar adesea foarte repede, dacă rămân sechelele unei boli anterioare. Arnold, un pacient care avusese melanom și acesta intrase în remisie timp de șapte ani, a venit la mine cu un nodul limfatic care îi reapăruse la subraț. L-am întrebat ce se întâmplase în viața lui în ultimele șase luni. Mi-a spus că își crescuse singur toți copiii, deoarece soția lui era bolnavă mintal. Ultimul copil, un băiat de care era foarte apropiat, tocmai se căsătorise și părăsise casa părintească. A fost atât de deprimat de plecarea fiului său, încât a plâns săptămâni întregi.

              Disperarea îi afectase lui Arnold sistemul imunitar, permițând celulelor canceroase rămase, care fuseseră ținute sub control până atunci, să se înmulțească din nou. Ca parte a terapiei sale, am adunat copiii și restul familiei, pentru a-i ajuta să-i planifice noi interese și activități sociale, dar și pentru a găsi modalități prin care ceilalți să poată rămâne aproape de el. El a fost capabil să înțeleagă pericolul fizic de a cădea în disperare și milă de sine. A început să participe la menținerea propriei stări de sănătate învățând să facă față problemelor emoționale inevitabile din viața sa. În cele din urmă, a murit din cauza bolii, dar timpul care i-a mai rămas de trăit a fost plin de fericire, el bucurându-se de iubirea familiei, a unor prieteni noi și chiar a unei prietene.

              Depresia, așa cum este definită de psihologi, implică în general mutarea sau renunțarea. Simțind că actualele condiții și posibilitățile viitoare sunt intolerabile, persoana deprimat㠄intră în grev㔠față de viață, făcând din ce în ce mai puține lucruri și pierzându-și interesul față de oameni, muncă, pasiuni etc. O astfel de depresie este puternic legată de cancer. Dr. Bernard Fox din Boston, de exemplu, a observat că bărbații deprimați sunt de două ori mai predispuși la cancer decât oamenii normali. Un studiu efectuat pe gemeni identici, dintre care unul singur avea leucemie, a arătat că fratele bolnav fusese deprimat grav sau suferise o pierdere emoțională înainte, în timp ce fratele sănătos nu avusese probleme. Totuși, există o formă specifică de depresie chiar mai strâns legată de agravarea stării de sănătate.

              Pacienții deprimați tipici, prin renunțarea la activitatea normală, oferă cel puțin un răspuns la ceea ce ei percep drept o situație insuportabilă. Reacția este negativă, dar cel puțin este o reacție de revenire la normal. Mulți oameni, totuși, își continuă rutina zilnică și par să fie fericiți în manifestările lor exterioare, în timp ce viața lor lăuntrică și-a pierdut complet rostul. Aceste persoane sunt rareori diagnosticate clinic cu depresie, deoarece reușesc să funcționeze în continuare. Starea lor este „disperarea tăcut㔠a personajului Walter Mitty, creat de scriitorul James Thurber, blând și amabil în aparență, dar plin de mânie și de frustrare nerecunoscută în interior.

              O pacientă bolnavă de cancer, numită Sandy, de exemplu, mi-a scris o scrisoare lungă, explicându-mi cum fusese condiționată să fie un „preș de șters picioarele” cea mai mare parte a vieții sale. În adolescență se pregătise să fie cântăreață și actriță, studiind chiar într-un grup important de teatru experimental. Mi-a povestit că, de fiecare cată când cobora de pe scenă plină de entuziasm, mama ei îi spunea: „A fost bine. Continuă și poate că data viitoare vei juca mai bine”. Mama ei părea să întâmpine fiecare spectacol cu ideea: „Data viitoare vezi dacă poți să-mi aduci o notă de 10”. Sandy avea un corp deosebit de frumos, dar mama ei întotdeauna îi spunea: „Nu mânca asta, nu mânca aia, pentru că o să te îngrași”. Spre sfârșitul adolescenței, încrederea ei în sine era atât de joasă, încât abia mai cânta în ultimul rând în corul bisericii și foarte curând nici măcar acolo.

              Apoi, imediat ce a terminat liceul, Sandy s-a căsătorit:

     

                Nu ne-am cunoscut deloc unul pe altul, până când era prea târziu. Fiind catolică, a trebuit să fac tot posibilul ca lucrurile să meargă bine. Am avut trei copii, la distanță de trei ani unul de altul … Soțul meu avea două servicii. Eu lucram ocazional făcând curățenie, de câte ori puteam. Mama era la noi în fiecare zi „să vadă de copii” și îmi tot amintea că nimeni nu mă va angaja, fiindcă eram prea grasă și că, în plus, ce aș putea face eu să câștig bani? Când îi aminteam că lucrasem ca secretară la biroul unui avocat … ea închidea discuția spunând: ”Ei bine, nu poți să-ți iei serviciu până când copiii nu merg la școală. Eu nu pot să am grijă de ei, e prea mult de muncă și îți interzic să aduci în casă persoane străine care să-mi crească nepoții”.

     

              Sandy se îmbolnăvea mereu și mama ei îi amintea permanent cât de obosită trebuia să fie și cât de nerecunoscătoare era pentru tot ce făcuse mama ei pentru ea. Soțul a început să vină foarte târziu, iar când ajungea acasă, era beat și o bătea. Când i-a cerut să divorțeze, el a urcat toată familia în mașină, s-a dus pe marginea unei stânci abrupte și a amenințat că vor ajunge în prăpastie, dacă nu îi promite că nu va mai vorbi despre despărțire. I-a promis, apoi și-a respectat cuvântul.

              Cu toate că a încercat să salveze aparențele, Sandy a decis, la nivel inconștient, să fie bolnavă. A făcut flebită și a rămas țintuită la pat tot timpul, fără să mai aibă relații cu soțul ei. După ce soțul ei a murit într-un accident auto, flebita i s-a vindecat în câteva zile. Mai târziu, în a doua căsătorie, în care ea avea din nou rol secundar, Sandy a făcut un cancer la sân. În acel moment, ea și-a redirecționat viața și astăzi se simte bine.

              Studiind mai mult de două decenii aspectele mentale ale cancerului, psihologul experimental Lawrence LeShan a condus personal studiile asupra a 455 de pacienți de cancer și terapia aprofundată a 71 de cazuri „terminale”. El a găsit că această stare de „disperare” (numită astfel pentru a o deosebi de forma mai obișnuită a depresiei) precedase boala în 68 din cele 71 de cazuri ale pacienților aflați în terapie și doar 3 din 88 de alți clienți care nu aveau cancer. În cartea The Will to Live (Voința de a trăi), Arnold Hutschnecker scria: „Depresia înseamnă în mare parte să te lași în seama morții și se pare că boala canceroasă este manifestarea disperării la nivel celular”.

              Relația dintre cancer și emoțiile reținute a fost pusă pe baze științifice cu peste treizeci de ani în urmă, atunci când internistul D. M. Kissen a studiat un grup de fumători, comparându-i pe cei care aveau cancer la plămâni cu cei care aveau alte boli. Kissen a descoperit că pacienții bolnavi de cancer aveau căi mai ineficiente de eliberare emoțională și a ajuns la concluzia că o persoană, cu cât își reprima mai mult emoțiile, cu atât avea nevoie de mai puține țigări pentru a face cancer.

              Lucrând cu paciente care aveau cancer la sân, Mogens Jensen de la Facultatea de Psihologie a Universității Yale a arătat că pacienții „defensivi-represivi” mureau mai repede decât pacienții cu o perspectivă mai realistă. Aceștia sunt cei care zâmbesc, nu-și recunosc disperarea și spun: „Mă simt foarte bine”, chiar dacă știi că au cancer, soțiile lor i-au părăsit, copiii lor sunt dependenți de droguri și casa tocmai le-a ars. Jensen simte că acest comportament „deregleaz㔠și epuizează sistemul imunitar, din cauza mesajelor confuze.

              Prin urmare, când un pacient îmi spune că se simte bine, trebuie să știu dacă este adevărat sau așa vrea să pară. Trebuie să fim atenți când evaluăm un pacient care spune despre cancer că nu este o boală stresantă. S-ar putea să nu fie, dacă este o soluție pentru problemele vieții. Apoi, dacă cineva înfruntă boala cu „pacea minții” în loc de teamă, aceasta poate deveni un stres provocator mai degrabă decât unul distructiv. Rezultatele vor fi diferite și ele nu vor fi interpretate în mod adecvat, dacă nu măsurăm atent atitudinile prin testări psihologice.

              Jensen a mai observat că pacienții cu imaginație și visători, care avea întotdeauna atitudini pozitive, în sensul de a nega boala și posibilitatea de a muri, aveau șanse mai mici de supraviețuire. Tehnicile de vizualizare nu dau rezultate la oamenii care neagă, fiindcă ei nu pot să-și accepte boala și, prin urmare, nu pot participa la lupta împotriva ei. Atunci când desenează, defensivii-represivii se reprezintă cu zâmbete largi, portretizând boala în afara corpului lor, pe o altă pagină, sau își ilustrează propriile corpuri cu imagini de oameni sănătoși tăiate din reviste. O astfel de femeie mi-a spus: „Nu sunt o artistă bună, așa că l-am pus pe fiul meu de zece ani să-mi facă o pictură”. (Mai târziu, când am întrebat-o cum se aștepta să se vindece de cancer, dacă nu a avut nici măcar curajul să facă o pictură, a făcut singură tabloul.)

              Psihiatrul George Engel a cercetat dovezile și a ajuns la concluzia că factorul cel mai important în manifestarea disperării este de obicei o schimbare de mediu față de care pacientul se simte neajutorat – cu alte cuvinte, are un sentiment de deznădejde și de neajutorare. Moartea bruscă urmează adesea după aceste schimbări. Uneori moartea survine foarte rapid, ca atunci când un sot de cincizeci de ani moare și soția supraviețuitoare moare peste câteva minute.

              Atât bărbații, cât și femeile pot suferi de deznădejde, dar pentru că rolurile lor sunt adesea divergente, situațiile care o declanșează sunt adesea diferite. Bărbații se îmbolnăvesc de obicei după ce și-au pierdut serviciul ori s-au pensionat, pentru că ei s-au identificat cu munca lor, în mod tradițional, mai puternic decât femeile. Tatăl meu a făcut un cancer pulmonar la puțin timp după pensionare. La început, i-a fost greu să recunoască semnificația pensionării. Din fericire, după operație, a fost capabil să-și împlinească viața și boala nu a mai reapărut de peste douăzeci de ani.

              Bărbații sunt în general mai capabili să-și exprime mânia, în timp ce femeile tind să și-o reprime și devin deprimate. Pentru ele, schimbarea are loc, în general, în casă. Așa cum mi-a scris o femeie care a făcut cancer după ce copiii ei au părăsit casa părintească: „Aveam un gol în mine și cancerul l-a umplut”.

              Cauza ar putea să fie pur și simplu o nemulțumire crescândă față de rolul de casnică, dacă acest rol nu este perceput ca fiind împlinitor. Nu rolul în sine, ci mai degrabă senzația de a fi prinsă în capcană. Femeile casnice au cu 54% mai multe cancere decât restul populației și cu 157% mai multe decât femeile care lucrează în afara casei. Atunci când aceste rezultate au fost date publicității pentru prima dată, de către dr. William Morton de la Universitatea din Oregon, mulți cercetători au presupus că trebuie să fie un factor cancerigen în bucătărie și s-au făcut multe studii, fără a se ajunge la vreun rezultat. Acum, s-ar putea să existe unele substanțe carcinogene în multe bucătării americane, dar o analiză statistică ulterioară a dezvăluit că servitorii angajați au mai puține cazuri de cancer decât femeile casnice, în ciuda faptului că ambele categorii lucrează în bucătărie. Totuși, cele mai mari fonduri de cercetare sunt încă alocate pentru a căuta cauze la nivel chimic. Mai puțin s-a luat în considerație posibilitatea ca riscul crescut de cancer al femeilor casnice s-ar putea să se datoreze sentimentului că ele sunt prinse în capcană și faptului că adesea ele simt că nu-și trăiesc viața pe care și-ar dori-o.

              Într-o baladă numit㠄Miss Gee”, W. H. Auden exprima în mod sfâșietor relația dintre boală și o viață lipsită de iubire, frustrată.

     

    S-a dus cu bicicleta la doctor

    Și i-a spus doctorului:

    „O, doctore, am o durere în suflet

    Și nu mă simt foarte bune”.

     

    Doctorul Thomas a consultat-o bine,

    Apoi a mai consultat-o puțin;

    S-a dus la chiuvetă și a spus:

    „De ce n-ați venit până acum?”

     

    Doctorul Thomas stătea la cină,

    Deși soția chemase servitoarea să strângă.

    El făcea biluțe din pâine și a spus:

    „Cancerul e tare nostim”.

     

    „Nimeni nu-i cunoaște cauza;

    Deși unii pretind că o fac;

    E ca un asasin ascuns

    Așteptând să lovească din nou”

     

    Femeile fără copii sunt lovite

    Și bărbații când ies la pensie;

    Este ca și cum ar fi un ventil

    Pentru focul lor creator înăbușit”/

     

              Un psihiatru mi-a spus odată: „Nu orice lucru care rimează este adevărat”, dar eu sunt mai degrabă de acord cu punctul de vedere al lui Lawrence LeShan. Înainte de a începe o nouă cercetare, el citește pentru a vedea dacă poeții și artiștii nu cumva au exprimat deja aceeași idee. Dacă descoperă ceva, el pornește cercetarea, știind că se află pe calea cea bună.

              Lipsa eliberării emoționale este o temă obișnuită în istoricul medical al pacienților bolnavi de cancer. Acesta este probabil motivul pentru care cancerul este mai des întâlnit în mănăstiri decât în închisori; în închisoare, cel puțin poți să-ți manifești frustrările. Unul dintre pacienții lui LeShan era un fost șef de gașcă ce a făcut boala Hodgkin's atunci când și-a încheiat viața palpitant㠖 înconjurat de susținători și de pericol. Membrii găștii au crescut și s-au risipit. Tânărul se simțea plictisit de viață și nu răspundea la tratament. Pe măsură ce lucrurile se lămureau, LeShan l-a încurajat să se înroleze la formația de pompieri, unde ar fi găsit din nou camaraderie bărbătească și pericol. Curând corpul său a început să răspundă și boala a cedat. O nouă problemă a apărut când i s-a oferit o avansare. Soția lui dorea să accepte, dar el se temea că o muncă la birou i-ar pune în pericol însănătoșirea. Timpul îi va spune dacă a elevat suficient pentru a alege calea potrivită.

              Într-o anumită măsură, deci, cancerul nu este o boală primară. Parțial, este o reacție față de o serie de circumstanțe care slăbesc sistemele de apărare ale corpului. Iată de ce, atunci când un medic tratează cancerul sau o altă boală fără să se asigure că tratamentul cuprinde întreaga viață a pacientului, poate să apară o nouă boală. Din moment ce fiecare om este influențat de schimbările externe, un tratament într-adevăr eficient trebuie să-l facă pe pacient să devină acel tip de persoană care poate trăi fericit și comod, în ciuda stresului. Acest proces nu se încheie niciodată, dar corpurile noastre pot beneficia de acest proces. Nu trebuie să fii sfânt pentru a te vindeca. Efortul de a ajunge la sfințenie aduce destule recompense. Așa cum scria Richard Bach, autorul cărții Jonathan Livingston Seagull: „Este o încercare să afli că misiunea ta pe pământ s-a încheiat. Dacă tu ești încă viu, misiunea ta nu mai este”.

     

     

    PROGRAMAREA PERSONALITĂȚII

     

              Când era tânără, mama mea avea hipertiroidie și cântărea 41 de kilograme. Dar voia cu disperare să aibă un copil. S-a dus la mulți obstetricieni, dar toți i-au spus că trupul ei nu ar rezista și că probabil ar muri dacă ar rămâne însărcinată. După mai mulți ani în care starea ei nu s-a îmbunătățit, ea și tatăl meu au hotărât că merita să-și asume riscul de a avea un copil. În acel moment, mama a devenit un pacient excepțional: a început să împărtășească speranțele și temerile ei cu doctorii, tratându-le atât la nivel emoțional, cât și intelectual, iar mama și tatăl meu și-au luat răspunderea deciziei de a avea un copil.

              În cele din urmă, părinții mei au găsit un obstetrician dornic să o ajute pe mama să aibă o șansă. I-a spus că o poate ajuta în încercarea de a duce o sarcină la termen, dacă ea ar putea să aibă vreo șase kilograme în plus. Mama avea un atu minunat acas㠖 o mamă evreică. Ea și-a dus fiica acasă, a așezat-o pe o canapea și a hrănit-o permanent timp de trei luni. Mama a luat greutatea necesară, a rămas însărcinată și m-a născut pe mine. Hipertiroidia ei a dispărut după nașterea mea și părinții mei au avut norocul unui copil sănătos.

              Nașterea a fost traumatică. La început trăsăturile mele erau puternic deformate din cauza forcepsului. Când mă plimba cu căruciorul, mama mă acoperea pentru a mă ascunde. Vecinii o opreau, ridicau vălul și începeau să spună: „O, ce drăguț …”, până aruncau o privire, vedeau că expresia obișnuită nu se prea potrivea și plecau surprinși. Nu există nici o fotografie din primele mele luni de viață, care să dovedească ce spun eu. A intervenit bunica, mi-a uns și mi-a masat viața până când deformările s-au vindecat, alinând suferința mamei și continuând să ne iubească necondiționat.

              Deci eu am primit mesajul că eram iubit necondiționat, chiar mai mult decât copiii care intrau în viață în circumstanțe mai ușoare și mai bune. Știam că mă bucuram de susținerea și de iubirea părinților mei, indiferent ce aș fi ales să fac. Sunt absolut convins că sentimentul de susținere cu care am crescut mi-a dat convingerea că puteam să fiu ce doream și m-a călăuzit către dorința de a dărui și de a vindeca.

    Aceste prime experiențe m-au făcut să fiu un supraviețuitor. Viața a devenit un o serie d obstacole pe care eu întotdeauna am simțit că puteam să le depășesc. Dacă eu nu eram o valoare pentru alții, știam că pot conta pe familia mea și părinții m-au ajutat să-mi dezvolt stima față de mine însumi. Într-un anumit fel, a fost un handicap pentru mine ca medic, deoarece nu mi-am dat seama ce se întâmpla în viețile altor oameni.

              Cea mai dură lecție pentru mine a fost să învăț că majoritatea pacienților mei nu erau „produsul” unei astfel de iubiri. Aș estima că 80% dintre pacienții mei au fost nedoriți ori au fost tratați cu indiferență atunci când erau copii. Chiar și șoarecii de laborator, atunci când sunt separați prematur de mama lor, devin mai predispuși la cancer. Șoarecii care sunt frecvent mângâiați când sunt mici devin mai puțin predispuși la boli. Cât de deosebită era experiența mea de a celor care aud: „Noi întotdeauna ne-am dorit un băiat, nu o fat㔠sau „Tatăl tău era beat – noi nu mai doream copii„ sau chiar „Mai bine avortam decât să te am pe tine”. Asemenea mesaje creează sentimentul că viața lor nu merită trăită. Atunci o boală devine ceva meritat, iar tratamentul este nemeritat. Pentru astfel de oameni, boala poate fi calea de a satisface în sfârșit dorința părinților – sau a lui Dumnezeu, din moment ce mulți oameni poartă o povară de vină din perspectiva religiei lor și consideră că bolile pot fi văzute ca pedepse pentru păcate. În cele din urmă, li se pare că singura cale prin care pot fi într-adevăr buni sau demni de iubire ar fi să moară.

              Una din pacientele mele se numea Jan și era actriță la New York încă din adolescență. Mama ei o avertizase mereu să-și protejeze sânii, fiindcă erau foarte importanți pentru înfățișarea ei. Îi spunea să nu se culce pe burtă și când dansa, trebuia să fie foarte atentă să nu o lovească nimeni. Firește că Jan a făcut un cancer la sân ți nici nu se gândea la operație. În schimb, a încercat fiecare tratament alternativ oferit de piață. I-am spus că, dacă și-ar putea concentra energia incredibilă pe una sau două opțiuni și ar învăța să se iubească pe sine, ar avea o șansă foarte mare să se vindece. Dar la fel ca mulți actori, ea trăiește mai ales pentru aprobarea celorlalți. Ea spune: „Dacă nu aud aplauze, cum știu că sunt iubită?” A murit din cauza bolii, arzându-și energia pentru a găsi un miracol din afară.

              Miracolele pornesc din interior. Nu mai sunteți copilul neiubit. Puteți renaște, respingând vechile mesaje și bolile generate de ele. Când alegeți să vă iubiți, veți avea zile în care nu sunteți exact ce ați dori să fiți, dar puteți învăța să vă iertați. Nu vă puteți schimba neajunsurile până când nu vă acceptați așa cum sunteți, în ciuda neajunsurilor. Accentuez acest lucru, deoarece mulți oameni, în special cei cu risc mare de cancer, sunt dispuși să-i ierte pe alții și să se crucifice pe ei înșiși. Eu văd că noi toți suntem perfect de imperfecți și vă cer să ne acceptăm așa cum suntem. După cum spunea Elisabeth Kübler-Ross: „Eu nu sunt okay, tu nu ești okay, dar este okay”.

              Capitolele următoare vă vor arăta cum se face reprogramarea personalității, dar permiteți-mi să vă dau câteva exemple din experiența mea. Problema – răul de mare – este fără îndoială minoră și banală în comparație cu cancerul, dar principiile sunt aceleași, iar întâmplarea m-a învățat cât de puternică și de periculoasă este mintea, potențial.

              Într-o vară, citeam o carte ai cărei autori recomandau o tehnică pentru slăbit prin care trebuia să vizualizezi că te simți bolnav când se apropie cina. Eram entuziasmat să încerc toate aceste exerciții și avusesem un rău de mare cumplit, din copilărie, de fiecare dată când marea era agitată. Deci m-am gândit să folosesc ideile din carte și să-mi imaginez că am rău de mare de fiecare dată când mă așezam la masă. Din ziua următoare, eram amețit și vomitat, având o afecțiune numită labirintită. Imaginația îmi afectase organul echilibrului. A trebuit să stau în pat trei sau patru zile. Boala mea imita desigur cele mai grave crize de rău de mare pe care le-am avut vreodată. Vă sugerez cu tărie să nu aveți niciodată gânduri negative despre corpul vostru, nici măcar pentru un scop pozitiv, cum ar fi să slăbiți. Imaginea din mintea voastră are mari șanse să devină multe prea reală.

              Pe măsură ce am învățat mai mult despre legătura minte-corp, am început să înțeleg că mă programasem să am rău de mare încă de la vârsta de cinci ani. Atunci m-am dus cu tatăl meu la pescuit, am avut prima criză de rău de mare și am presupus că voi avea mereu. Familiei mele și mie ne plăcea destul de mult să mergem cu barca și să pescuim, încât am continuat să încercăm an de an, dar disconfortul meu ne strica distracția. La fel cum multora dintre pacienții mei tratați prin chimioterapie li se face rău pe drumul spre cabinetul oncologului, mie începea să mi se facă rău de mare în timp ce ne îndreptam spre barcă. Am hotărât să nu mai am niciodată astfel de crize și, prin meditație, m-am reprogramat să nu mai am rău de mare. În vara următoare, am reușit să-mi duc soția și copiii la pescuit de mai multe ori fără nici un fel de problemă. De fapt, la una dintre ieșirile în larg, marea era agitată și eu eram atât de încântat de succesul meu, încât i-am ținut pe toți până când ei au început să aibă senzația de greață.

              Pentru a deveni excepționali în îngrijirea corpului, trebuie să ne gândim la convingerile noastre despre el, mai ales la cele care sunt atât de profunde, încât nu le conștientizăm în mod normal. Dacă o persoană reușește să treacă de la prezicerea bolii la anticiparea însănătoșirii, ea „toarnă temelia vindecării”.

              Am avut o pacientă, o femeie fragilă numită Edith, care avea o greutate de doar 38 de kilograme. Ea mi-a spus: „Nu am nevoie de voi și de grupul vostru. Mama întotdeauna mi-a spus când eram mai mică: «Ești mai costelivă, dar orice s-ar întâmpla, o să treci peste toate. O să trăiești nouăzeci și trei de ani și atunci va trebui să treacă cu buldozerul peste tine»”. Edith a supraviețuit unui atac de cord, unui ulcer duodenal perforat, morții soțului ei și unui cancer la sân care îi invadase cutia toracică. Acum este în viață, la peste șase ani de la operație. De fiecare dată când se întâmplă ceva, ea aude cuvintele mamei sale.

              Dacă noi toți ne-am programa copiii în acest fel, am forma supraviețuitori. Ca părinți, noi suntem, într-un sens, primii hipnotizatori ai copiilor noștri și le putem da sugestii post-hipnotice pozitive.

              În schimb, condiționarea negativă este mult prea obișnuită. De-a lungul anilor, am observat că părinții mei tindeau să aibă aceleași boli pe care le avuseseră părinții lor și să moară la aceeași vârstă. Eu socotesc condiționarea un factor cel puțin la fel de puternic precum predispoziția genetică (eu o numesc „genetică psihologică”), deoarece am văzut oameni care au schimbat scenariul atunci când au devenit conștient de el. Când un pacient spune resemnat: „Am aflat prima dată despre cancerul meu în martie, am avut o recidivă în martie și acum suntem din nou în martie”, iar persoana face a doua recidivă și moare în mai puțin de o lună, începi să vezi că e vorba de ceva mai mult decât de genetică. Fatalismul poate fi fatal. Prea mulți oameni cred că le este scris să rejoace scenariile părinților lor. Așa cum mi-a spus o asistentă după una din conferințele mele: „Cred că mi-ați salvat viața. Mă așteptam să mor de cancer, fiindcă și mama și tata au murit de cancer. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă gândesc că nu ar trebui să fac și eu la fel”.

              Recent am tratat un pacient numit Henry, al cărui tată obișnuia să rupă pagina cu necrologuri din ziar, precum și orice altă pagină pe care era menționată vreo boală. Acum Henry se confrunta cu cancerul. Panica lui era incredibilă, dar m-am străduit să-l conving să facă operația și acum se simte bine. Totuși teama creată de faptul că părinții lui nu l-au învățat niciodată cum să înfrunte boala era într-un enorm contrast față de Arthur, alt pacient care a venit la cabinetul meu în aceeași zi cu Henry. Arthur făcea parte din grupul oamenilor de știință creștini și venise pentru că familia lui insistase. Chiar dacă starea lui era mult mai gravă decât a celuilalt bărbat, teama lui era mult mai mică.

              „Genele” psihologice pot la fel de utile sau de dăunătoare ca genele fizice. Adesea văd acest lucru atunci când analizez desenele unui părinte și ale unui copil, amândoi bolnavi de cancer. Este incredibil cât de mare poate fi asemănarea. Adesea desenul unuia este un duplicat al celuilalt, deși nici unul nu a văzut desenul celuilalt. Un părinte deznădăjduit, neajutorat va avea un copil deznădăjduit și neajutorat.

     

     

    ORGANE ȚINTĂ

     

              Configurarea psihologică din anii de formare joacă un rol important în determinarea posibilității de a avea sau nu o boală gravă. Efectele sale sunt totuși mult mai specifice, pentru că determină ce boală va apărea, dar și când și unde anume.

              Să vedem experiența lui Lee, un psiholog care ne-a ajutat să desfășurăm o parte din ședințele noastre de la grupul Pacienților Excepționali Bolnavi de Cancer. Problemele lui au început cu o răgușeală persistentă care a fost diagnosticată în cele din urmă ca fiind un carcinom laringian. Medicul i-a spus că tratamentul recomandat era larigoctomia, adăugând: „Singurele lucruri pe care nu le vei putea face vor fi să cânți și să faci scufundări subacvatice”. Medicul încerca să-l liniștească, asigurându-l că schimbările în stilul lui de viață vor fi nesemnificative, dar nici el nu l-a întrebat pe Lee despre viața lui, nici Lee nu i-a povestit vreodată. Să cânte și să facă scufundări s-a întâmplat să fie chiar cele mai plăcute moduri de a-și petrece timpul liber.

              Lee era nefumător, astfel încât localizarea tumorii sale era neobișnuită. Ca urmare a muncii cu bolnavii excepționali și datorită pregătirii sale de psiholog, el a înțeles că trebuie să fie vorba de câțiva factori psihologici. I-am sugerat că gâtul său ar trebui să aibă o importanță specială pentru el. Evident, capacitatea de a vorbi bine era crucială în profesia sa.

              Noi am găsit că era mai mult decât evident. Familia lui Lee era mare și gălăgioasă, iar uneori, când băiatul vorbea tare, tatăl său îi punea mâna în jurul gâtului și îl strângea spunându-i: „Taci, Lee. Taci, Lee”. Cu o voce răgușită, șoptită, cam așa cum vorbea acum Lee.

              Cu multă durere și muncă, Lee a reușit să depășească efectele mesajelor sale din copilărie. După operație, medicii îi tot spuneau că lucrurile merg bine, dar el știa în mod intuitiv că problemele încă existau și, în cele din urmă, analizele i-au confirmat intuiția. A făcut un al doilea cancer, la spate, și chiar un al treilea, un limfom. Prin toate aceste încercări, el a suportat cu stoicism „tratamentul predilect”, până când i s-a spus că se putea aștepta la încă cinci ani de chimioterapie.

              Familia lui Lee s-a exprimat clar, spunând că el dorea mai mult decât vreo câțiva ani chinuiți de tratamente. El dorea să înfrângă boala holistic. Și-a conceput singur un program de readaptare psihologică și de terapie nutrițională. Oncologul i-a spus c㠄vâna curcubeie”, adică visa lucruri imposibile. Din moment ce curcubeul este un simbol universal al speranței și al vieții, era exact ce dorea să audă. Acum este în viață și se simte bine, mult mai bine decât preziceau specialiștii, fără recidivă, în ciuda faptului că a abandonat tratamentul standard. Totuși, eu nu recomand în mod necesar altora modul lui de abordare. Nu oricine este la fel de puternic precum Lee și nici capabil să facă schimbări atât de profunde în stilul său de viață. Pentru unii, programul său nutrițional rigid poată părea o povară, negându-i beneficiile.

              Cazul lui Lee nu este ceva neobișnuit. Organele țint㠖 părțile corpului cu o semnificație deosebită pentru conflictele sau pierderile din viața unei persoane – sunt zonele cele mai predispuse pentru ca boala să prindă rădăcini. Franz Alexander, părintele medicinii psihosomatice, a recunoscut asta deschis, cu patruzeci de ani în urmă, când scria: „Există multe dovezi că, așa cum anumite microorganisme patogene au o afinitate specifică pentru anumite organe, la fel anumite conflicte emoționale au specificități și tind să afecteze anumite organe interne”. Descoperirea factorilor oncogeni a fost un pas înainte important în înțelegerea cancerului. Totuși, dacă factorii oncogeni ar fi singura cauză, persoanele predispuse ar trebui să dezvolte mai multe tumori primare o dată, în diferite părți ale corpului. În schimb, ele se dezvoltă în mod invariabil doar în zonele importante în plan psihologic pentru acea persoan㠖 organul țintă.

              Ocazional, am șansa de a discuta cu psihiatri, fie ca pacienți, fie ca auditori la conferințe. Mulți dintre ei îmi povestesc despre nevoia pacienților de a se îmbolnăvi sau despre semnificația organelor țintă. Unul dintre ei mi-a vorbit despre un pacient nevrotic care s-a însănătoșit mintal atunci când s-a îmbolnăvit fizic și, imediat ce boala fizică s-a vindecat, psihoza a reapărut. Un altul mi-a descris un bărbat care insista că era însărcinat și făcuse o tumoare enormă la uretră și prostată (organele bărbătești cele mai „echivalente” cu pântecul), astfel încât părea însărcinat.

              Îmi amintesc de o femeie din spital care mi-a oferit o descriere pozitivă atunci când am întrebat-o cum vizualiza terapia cu raze X. Ea mi-a spus: „O văd ca pe o rază de soare aurie care intră în corpul meu”.

              Eu i-am spus: „Înseamnă că a fost cineva aici înaintea mea și v-a explicat toate astea”.

              Ea mi-a răspuns: „Doar femeia din patul alăturat”. O femeie cu ambele mâini bandajate zăcea pe patul de lângă ea. Am vorbit cu ea și mi-a spus că, în urmă cu șase-șapte ani, avusese un mezateliom, i s-a spus că va muri în șase luni, dar ea a făcut schimbări spirituale enorme și boala a dispărut. Am întrebat-o: „De ce ați avut nevoie de această boală?” Și ea mi-a spus că nu știa.

              Am mai discutat o vreme și ea mi-a spus că avea un soț iubitor și doi copii frumoși, dar acasă nu era nimeni cu care să discute despre schimbările incredibile pe care le făcuse pentru a se vindeca singură. Și era minunat să fii în spital. Putea să discute cu toți rezidenții, cu asistentele și îngrijitoarele. I-am spus: „Aha, de-asta sunteți aici cu mâinile acoperite de aceste infecții”. Și ea mi-a răspuns: „O să vă mai găsesc oameni cu care să vorbiți. Continuați să gândiți la fel și vă veți face bine”.

              Femeile ai căror copii au murit tineri sau care au relații de iubire nefericite sunt deosebit de vulnerabile la boli de sân sau cervicale. O membră a Grupului Pacienților Excepționali Bolnavi de Cancer, căreia îi muriseră doi soți de cancer, avea cancer uterin și zona zoster la unul din sâni. Nu cred că a fost o coincidență că, după două astfel de pierderi, ea a dezvoltat boli la două organe sexuale care ar fi ținut efectiv departe alți bărbați.

              Una din pacientele mele cu cancer la sân era un exemplu perfect nu doar pentru această legătură, ci și pentru speranța care poate apărea din înțelegerea și conștientizarea acestei legături. Fiul Dianei își pierduse viața după ce fusese lovit de un șofer care a fugit de la locul accidentului și ea se străduise enorm să-l găsească pe ucigaș, fiindcă poliția nu-și făcuse datoria cum trebuie și pierduse probele adunate. Prietenii îi tot spunea că se sinucide efectiv. S-a îngrășat și avea hipertensiune. În sfârșit, a apărut un cancer la sân care i-a agravat disperarea. În timp ce discutam, totuși, Diana a ajuns să-și dea seama că propriile emoții și acțiuni contribuiseră la apariția bolilor ei și că, prin schimbarea lor, putea să contribuie la însănătoșire. După ce a plecat din cabinet, asistenta mi-a spus: „Nu i-ați spus că are cancer?”

              „Firește că nu. De ce?”, i-am răspuns eu.

              „Fiindcă zâmbea în timp ce ieșea din cabinet”.

              Mulți pacienți știu deja câte ceva despre această legătură și au nevoie doar de un doctor deschis la minte care să poată folosi această cunoaștere. Așa cum spunea un pacient: „Întotdeauna am fost considerat că aș fi fără coloană vertebrală și acum am mielom multiplu la coloană”. Sau o femeie implicată într-o relație amoroasă stresantă cu un bărbat însurat spunea: „Mă tem că o să fac un cancer și dacă l-aș face, ar fi la cervix”. După ce am consultat un bărbat cu cancer la rect, l-am întrebat ce se întâmplase în ultimii ani. El mi-a spus: „Nimic important”. Am întrebat-o pe fiica lui, care mi-a spus că ea se căsătorise cu un bărbat de altă religie și fratele ei fugise de acasă. Mai târziu, în timp ce îl ajutam pe acest pacient să-și exploreze atitudinile în cadrul Grupului Pacienților Excepționali Bolnavi de Cancer, un alt membru al grupului a spus: „Acel băiat trebuie să aibă o durere în fund!” O pacientă cu scleroză multiplă, al cărei partener o lăsase să aibă grijă de cinci copii mici, nu-și mai putea folosi mâna dreaptă. Tocmai își pierduse bărbatul din dreapta ei.

              Pentru cineva din afară, o legătură ar putea să pară uneori exagerată, dar numai pacientul poate judeca, în ultimă instanță, dacă acea legătură este reală sau nu. Pentru că am văzut acest lucru întâmplându-se de multe ori, am ajuns la concluzia că noi ne sensibilizăm organele țintă printr-un feedback negativ.

     

     

    PROFILUL PSIHOLOGIC AL CANCERULUI

     

              În secolul al II-lea d. Hr, Galen a observat că oamenii melancolici erau mai predispuși la cancer decât cei care aveau dispoziții mai sanguine. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, mulți medici și-au dat seama că îmbolnăvirile de cancer tind să urmeze după tragedii sau crize în viața pacienților, în special la cei pe care astăzi îi numim deprimați. Înainte de apariția psihologiei moderne, totuși, ei puteau face prea puțin pentru a-i ajuta pe pacienții deprimați să-și schimbe perspectiva.

              În ciuda descoperirilor foarte avansate despre minte ale secolului al XX-lea, medicina a fost deosebit de reținută în aplicarea lor pentru o mai bună înțelegere a cancerului. Elida Evans, o studentă a lui Carl Jung, a „pavat calea” în 1926, publicând Studiul psihologic al cancerului, care a trecut însă aproape neobservat. Exemplarul pe care eu l-am găsit la Biblioteca Facultății de Medicină de la Universitatea Yale, la mijlocul anilor 1970, fusese împrumutat doar de cinci ori în cincizeci de ani. Cartea arăta clar riscul de cancer la oamenii al căror tip de personalitate punea rostul vieții pe seama unor oameni sau lucruri din afara lor. Când legătura s-a întrerupt, urmează boala. Evans concluziona: „Cancerul este un simbol, ca majoritatea bolilor, al faptului că ceva nu merge bine în viața pacientului, o avertizare că ar trebui să urmeze o altă cale”.

              Astăzi, datorită cercetărilor întreprinse de LeShan, dr. Caroline Bedell Thomas și alții, noi suntem capabili să schițăm un profil psihologic destul de complet al oamenilor care sunt cei predispuși la cancer.

              Pacientul tipic bolnav de cancer, să spunem un bărbat, a simțit o lipsă a apropierii părinților săi în copilărie, o lipsă a acelei iubiri necondiționate, care i-ar fi asigurat valoarea intrinsecă și capacitatea de a depăși provocările. Pe măsură ce a crescut, el a devenit puternic extravertit, dar nu atât dintr-o atracție înnăscută față de alții, cât dintr-o dependență față de ei pentru validarea propriei valori. Adolescența a fost o perioadă și mai grea pentru acest viitor pacient de cancer decât pentru alți adolescenți. Dificultatea de a avea prietenii mai profunde l-a dus la o singurătate dureroasă și la întărirea sentimentelor mai vechi că nu-și găsește locul potrivit.

              O asemenea persoană tinde să se vadă pe sine ca fiind grea de cap, neîndemânatică, slabă și incapabilă să participe la jocuri sau sporturi sociale, în ciuda realizărilor care stârnesc adesea invidia colegilor de clasă. În același timp, s-ar putea să aibă dorința de a-și vizualiza „sinele adevărat”, deosebit de înzestrat, destinat să aducă beneficii rasei umane prin realizări vagi, dar transcendente. Dar sinele său autentic este ascuns cu grijă din convingerea că ar putea periclita (în mod subiectiv) minima acceptare și iubire de care se bucură persoana. Gândește: „Dacă mă port așa cum simt cu adevărat – copilărește, strălucind, iubind și făcând „nebunii” – voi fi respins”.

              I-am dat uneia din pacientele mele, o tânără numită Adrienne, un exemplar din cartea lui Gerald Jampolsky Love is Letting Go of Fear (Iubirea înseamnă detașarea de teamă). După ce a citit-o, mi-a spus: „Eram și eu cum scrie în carte. Eram un copil idealist, îndrăgostit de lume și părinții mi-au spus: «Să crești mare». Eu am crescut și am făcut cancer, iar acum veniți și îmi spuneți: «Deveniți copil». Adrienne s-a întors la adevărata iubire de sine și astăzi este sănătoasă. A fi iubitor nu înseamnă că nu ai crescut. A fi copilăros nu e o copilărie.

              Într-un anumit moment, totuși, la sfârșitul adolescenței sau imediat după douăzeci de ani, „pacientul” se îndrăgostește, are unul sau doi prieteni apropiați, are un serviciu care îi oferă satisfacții sau atinge un anumit nivel de fericire bazat pe lucruri exterioare sinelui. I se pare că are noroc mai mult decât merită, dar deocamdată totul merge bine. Ca adult, el este caracterizat încă de o imagine nu prea bună despre sine și de pasivitate față de propriile nevoi, dar este extrem de devotat celeilalte persoane, cauzei, grupului, care „a devenit viața sa”.

              Mai devreme sau mai târziu – poate fi vorba de câțiva ani sau de câteva decenii – sprijinul extern dispare. Prietenii plecă, își pierde slujba sau nu mai este atât de mulțumit de ea, iubitul sau iubita pleacă sau moare. Aceste lucruri ni se întâmplă tuturor și sunt întotdeauna dureroase, dar pentru cineva care „și-a pus toate oule într-un singur coș”, pierderea este foarte gravă. Însă, de obicei, nu pare să fie. Alții spun că se descurcă remarcabil de bine, dar el simte un gol lăuntric. Toate vechile sentimente că nu merită se revarsă din nou și își pierde complet rostul vieții.

              De obicei, rutina continuă. Fiind mânat de dorințe încă din copilărie, viitorul pacient de cancer continuă să meargă mai departe cu cei rămași în viața sa, până când puterile îi scad și se simte epuizat. Mereu aud prieteni și rude care spun: „Era un sfânt. De cel el?”Adevărul este că oamenii într-adevăr săritori și generoși predomină printre pacienții de cancer, pentru că ei pun nevoile altora înainte nevoilor proprii. Cancerul ar putea fi numit boala oamenilor drăguți. Ei sunt drăguți după standardele celorlalți, totuși. Ei iubesc condiționat. Dăruiesc doar pentru a primi iubire. Dacă darul lor nu este răsplătit, ei sunt mai vulnerabili decât oricând și se pot îmbolnăvi. În general, acest lucru se manifestă în următorii doi ani după ce și-au pierdut sprijinul.

              Imaginea cea mai amplă și mai completă a venit de la terapeuții care lucrează individual cu pacienții bolnavi de cancer și care sunt deci capabili să le cunoască mai profund viața personală în legătură cu boala. Totuși, acum dovezile experimentale se acumulează foarte rapid, focalizându-se asupra unor aspecte specifice ale profilului psihologic al pacientului.

              Folosind un test psihologic simplu la un grup mare de femei, dintre care unele aveau cancer cervical, Arthur Schmale a reușit să identifice 36 din 51 de paciente cu tumori maligne (deja diagnosticate, dar necunoscute lui), căutând deznădejdea și o pierdere emoțională recentă. De atunci, alte grupuri de cercetători au obținut rezultate și mai bune. Marjorie și Claus Bahnson au întocmit un chestionar pe baza căruia au identificat cu o precizie de 88% persoanele care aveau un cancer, confirmat ulterior prin biopsie. Majoritatea acestor teste psihologice sunt acum mai exacte decât analizele fizice efectuate de medici. Prin aceleași semne, asistenta care primește pacienții la cabinetul meu este un foarte bun diagnostician, bazându-și supozițiile doar pe contactul cu noul pacient.

              O muncă deosebit de valoroasă este cea realizată de dr. Caroline Bedell Thomas, de la Facultatea de Medicină a Universității Johns Hopkins. Începând din 1946, ea a întocmit 1.337 de profile de personalitate ale studenților la medicină, apoi le-a urmărit sănătatea mentală și fizică în fiecare an, timp de mai multe decenii după absolvire. Scopul era să găsească antecedente psihologice ale bolilor de inimă, hipertensiunii, bolilor mentale sau ale tendințelor de sinucidere. Ea a inclus și cancerul în studiu, doar comparativ, deoarece a crezut la început că nu ar avea componente psihologice. Cu toate acestea, rezultatul a fost „izbitor și neașteptat”: trăsăturile celor care s-au îmbolnăvit de cancer erau aproape identice cu cele ale studenților care aveau mai târziu tentative de sinucidere. Aproape toți pacienții bolnavi de cancer și-au reprimat în cursul vieții exprimarea emoțiilor, în special emoțiile agresive legate de nevoile proprii. De asemenea, a observat că, folosind desenele făcute la un singur test, ea putea să prevadă ce părți ale corpului aveau să fie afectate de cancer.

              Desigur că și alte boli pornesc dintr-un tipar „de o viaț㔠al negării de sine. În artrita reumatoidă cronică, de exemplu, există adesea o restricție con