Mirodenii vindecătoare :. Bharat B. Aggarwal, dr. Debora Yost :. Adevăr Divin :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Mirodenii vindecătoare
Cum poţi folosi 50 de mirodenii obişnuite sau exotice pentru a-ţi îmbunătăţi starea de sănătate şi pentru a vindeca bolile

» Coperta

Plină cu informaţii uşor de înţeles şi cu 50 de reţete uşor de preparat, aceasta este prima carte care ne învaţă cum să folosim condimentele şi cum să gătim cu ele astfel încât să obţinem beneficii terapeutice şi preventive maxime pentru sănătatea noastră.

Autor: Bharat B. Aggarwal, dr.
Autor: Debora Yost

Editura: Adevăr Divin

Colecţia: Vindecă natural

Afişat de 22140 ori.

Cotaţie articol: excelent (5/5; 3 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	65.00 RON

	•Reducere:	10%
	•Preţ site:	58.50 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

Introducere

Din laboratorul meu în bucătăria ta

Condimentele au existat întotdeauna în viaţa mea – în dieta mea, în cabinetul meu medical şi în mintea mea, încă de când eram copil în Punjab, India de nord. La ora actuală, ca profesor la departamentul de Terapie Experimentală al Centrului pentru Studierea Cancerului M.D. Anderson din cadrul Universităţii din Texas, condimentele reprezintă subiectul multor experimente din laboratorul meu. Acestea ne ajută pe mine şi pe colegii mei să descoperim secretele moleculare şi biochimice care se ascund în spatele puterii terapeutice ale acestor remedii cunoscute din vechime. În plus, studiile pe oameni ne ajută să folosim aceste descoperiri în lupta împotriva cancerului.

Când creşteam în India, condimentele erau principalele remedii pe care le folosea familia mea pentru orice boală, respectând tradiţia Ayurvedei, sistemul indian de vindecare naturală ce foloseşte condimente, plante medicinale şi un stil de viaţă sănătos pentru a preveni şi trata bolile.

Asta nu înseamnă că familia mea privea condimentele doar ca pe nişte remedii. Înainte de toate, ele erau mirodenii. Cunoaşterea felului în care pot fi combinate în mod creativ acestea pentru a găti face parte integrantă din cultura familială indiană, fiind o artă casnică extrem de naturală pentru noi, ca şi cum ar face parte din ADN-ul nostru. În India este o mare onoare să găteşti pentru oaspeţi, căci cele mai bune mâncăruri sunt întotdeauna cele gătite acasă, nu la restaurante.

În aceste condiţii, îţi poţi imagina cu uşurinţă suferinţa mea când, în anul 1973, după ce mi-am luat masteratul în biochimie în India, am venit la Universitatea din Louisville pentru a-mi da doctoratul. Mi-a fost imposibil să găsesc vreun restaurant care să servească alimente vegetariene condimentate sau pieţe care să vândă condimentele după care tânjeam! Din fericire, un profesor mi-a povestit despre Berkeley, California, un mediu mult mai „liberal”, în care poţi găsi absolut orice, inclusiv alţi vegetarieni şi condimente exotice. Fără să mai stau pe gânduri, m-am urcat într-un autobuz Greyhound care se îndrepta către Berkeley, California, şi mi-am dat acolo doctoratul. Într-adevăr, Berkeley s-a dovedit a fi raiul american al condimentelor. Am reuşit să găsesc toate alimentele şi condimentele de care aveam nevoie pentru a-mi recrea în America modul de viaţă vegetarian pe care îl ştiam dintotdeauna şi pe care îl iubeam.

Prima mea slujbă după ce am absolvit Universitatea Berkeley a fost minunată. Am fost angajat de Genentech, una din primele companii care s-au specializat în inginerie genetică pentru a descoperi tratamente genetice împotriva cancerului. În timpul celor nouă ani fascinanţi în care am lucrat la Genentech, am făcut numeroase descoperiri ştiinţifice importante, inclusiv izolarea factorului de necroză a tumorilor (TNF), o proteină de gen Jeckyl-and-Hyde[1], absolut critică pentru reglarea sistemului imunitar şi care joacă un rol important în declanşarea inflamaţiei care stă la baza cancerului şi a multor altor boli cronice.

Cât timp am lucrat la Genentech, o companie farmaceutică deloc interesată de investigarea condimentelor în scopuri terapeutice, nu am uitat nici o clipă de bunii mei prieteni aromaţi, care nu au lipsit niciodată din mesele mele!

Mi-am adus aminte de pulberea galben-strălucitoare numită turmeric pe care mama o punea practic în orice mâncare. De asemenea, dacă mă juleam sau mă tăiam, o presăra pe rană. Sau mi-o punea pe frunte atunci când aveam febră. Dacă îmi era greaţă, îmi dădea ghimbir şi mă ajuta imediat să mă simt mai bine. Dacă nu puteam dormi, îmi dădea coriandru cu lapte cald. În zilele caniculare de vară făcea pentru întreaga familie o băutură răcoritoare din kokum, un condiment indian care ne răcorea instantaneu, ca prin farmec, ca şi cum am fi stat sub jetul răcoritor al unei cascade. (Vei găsi reţeta la pagina 152.) Practic, toate condimentele din bucătăria mamei erau folosite în egală măsură ca alimente şi ca remedii medicinale.

Remediile populare folosite de mama fac parte integrantă din materia medica a celor mai vechi texte medicale din India, China şi Tibet. M-am întrebat adeseori: cât de puternice sunt aceste condimente? Ar putea fi oare curcuminul, ingredientul activ din turmeric, sau garcinolul, ingredientul activ din kokum, suficient de puternice pentru a încetini sau opri creşterea unei tumori? (Mai târziu am descoperit că răspunsul la ambele întrebări de mai sus este afirmativ.)

Interesul meu flagrant faţă de descoperirea secretelor atacului letal al cancerului şi ale puterii vindecătoare a condimentelor m-au condus în anul 1989 la Houston, mai exact la Departamentul de Terapii Experimentale de la Centrul de Studiere a Cancerului M.D. Anderson din cadrul Universităţii din Texas.

În timpul anilor 90, am descoperit aici că substanţe precum curcuminul chiar sunt active împotriva cancerului. Numeroasele experimente pe care le-am făcut m-au ajutat să înţeleg mai bine potenţialul acestui condiment. Am descoperit astfel că el este într-adevăr capabil să atace cancerul la sân… cancerul la colon… şi cancerul pancreatic. La ora actuală, rezultatele pozitive ale acestor cercetări sunt testate în diferite studii clinice direct pe pacienţii bolnavi de cancer.

La început, cercetările mele referitoare la „medicina populară tradiţională” nu au atras foarte multă atenţie la conservatorul Centru M.D. Anderson. Când i-am spus prima dată unui medic oncolog că un compus dintr-un condiment indian obişnuit are proprietăţi anticancerigene, acesta m-a dat politicos afară din cabinetul său.

Câteva luni mai târziu, am participat la o conferinţă din India împreună cu dr. John Mendelsohn, preşedintele M.D. Anderson şi unul dintre cei mai influenţi oncologi din Statele Unite. El a participat acolo la prezentarea mea referitoare la potenţialul terapeutic al curcuminului, după care mi-a spus:

- Nu am avut nici o idee că ştiinţa din spatele rezultatelor tale este atât de solidă.

Am continuat să discutăm pe acest subiect de-a lungul drumului înapoi către Statele Unite. Până când am ajuns la Houston, dr. Mendelsohn s-a decis să lanseze un studiu pe oameni cu privire la curcumin şi la cancer.

La ora actuală există zeci de studii pe oameni referitoare la curcumin care s-au încheiat şi multe altele în curs de desfăşurare. Cercetările arată că curcuminul poate ajuta la tratarea multor probleme de sănătate, printre care boala cardiovasculară, Alzheimer, artrita, problemele la prostată, boala colonului inflamat, psoriazis, şi desigur, diferite cancere, inclusiv cel colorectal, la sân, pancreatic, la vezica urinară, oral, cervical şi la stomac.

Descoperirea fantasticei capacităţi de vindecare a turmericului şi a curcuminului m-a făcut să continui să investighez şi alte condimente în laboratorul meu. Am făcut experimente cu multe alte condimente şi cu componentele lor: garcinolul din kokum, zerumbonul din ghimbir, acidul ursolic din oregano, quercetina din ceapă, capsaicina din chili şi ellagitaninele din rodii, ca să numesc doar o mică parte dintre ele. În acest fel, am descoperit că într-adevăr, condimentele şi componentele lor sunt remedii extrem de puternice.

În anul 1995, când am început să investighez turmericul, existau mai puţin de 50 de studii ştiinţifice publicate referitoare la potenţialul terapeutic al condimentelor. La ora actuală există mii de astfel de studii. Cercetătorii din lumea întreagă au început să asocieze condimentele culinare cu prevenirea şi tratamentul a peste 150 de probleme legate de sănătate. Ei au descoperit că mirodeniile conţin compuşi care reduc oxidarea şi inflamaţiile, cele două procese care stau la baza marii majorităţi a bolilor cronice. Studiile care au analizat tiparele dietetice şi bolile (aşa-numitele studii ale populaţiei sau epidemiologice) au asociat la rândul lor consumul ridicat de condimente cu incidenţa redusă a bolilor cronice.

Aceste studii nu au scăpat atenţiei Administraţiei Americane pentru Alimente şi Medicamente (FDA) şi Institutelor Naţionale ale Sănătăţii (NIH), dar guvernul american nu se grăbeşte să informeze publicul larg că dieta americană standard este săracă în condimente. Acestea nici măcar nu sunt menţionate în piramida alimentelor publicată de USDA! De aceea am scris această carte.

Simpla includere a unei cantităţi mai mari de legume, fructe şi alte alimente integrale în dieta ta nu este suficientă pentru a vindeca bolile, căci adevăratul secret al prevenirii acestora şi al prelungirii vieţii este o dietă bogată în alimente integrale şi condimente. De fapt, condimentele – a căror cantitate se măsoară cu linguriţa şi cu vârful de cuţit – ar putea fi chiar mai importante decât alimentele pe care le asezonează! Este suficient să deschizi o sticlă cu ulei de oregano sau să prăjeşti schinduf într-o tigaie pentru ca aroma lor puternică să te ia pe sus, declanşând un proces rapid de vindecare!

Deşi un număr din ce în ce mai mare de americani au devenit interesaţi de bucătăria condimentată (lucru dovedit de numeroasele restaurante etnice din Statele Unite), cei mai mulţi dintre ei nu profită suficient de mult de minunatul univers al condimentelor, nici de savoarea, nici de potenţialul terapeutic al acestora. Principalul motiv, cred eu, este că nimeni nu i-a învăţat pe americani cum să folosească aceste substanţe la capacitatea lor maximă.

Lucrurile nu trebuie să rămână însă aşa.

Cartea Mirodenii vindecătoare oferă în sfârşit condimentelor atenţia pe care o merită din plin. Aceasta este prima carte care prezintă în limbajul de zi cu zi descoperirile ştiinţifice referitoare la puterea curativă a condimentelor. În plus, ea îţi prezintă tot ce trebuie să ştii pentru a integra într-o mai mare măsură condimentele în dieta ta.

Personal, folosesc condimentele în tot ceea ce gătesc zilnic. Turmericul, chili roşu şi verde, coriandrul, chimenul, ajowanul, amchur-ul, cardamomul verde şi brun, scorţişoara, cuişoarele, ceapa, usturoiul şi ghimbirul, toate acestea fac parte integrantă din dieta mea de zi cu zi. Poţi face şi tu acelaşi lucru. Nu este deloc greu să deprinzi arta culinară a condimentelor, dacă vei ţine cont de informaţiile şi de instrucţiunile din această carte. Dacă vei face acest lucru, vei adăuga noi arome delicioase în dieta ta.

Nu lăsa să treacă o nouă zi fără să îţi condimentezi viaţa. Doreşti să previi boala cardiovasculară, diabetul de tip 2, Alzheimer-ul şi cancerul? Dacă da, adaugă mai mult usturoi, scorţişoară şi turmeric la mâncărurile tale. Şi nu uita de celelalte 47 de condimente discutate pe larg în această carte!

Comerţul cu condimente – precum piperul, scorţişoara şi alte mirodenii considerate la fel de preţioase ca şi aurul – a dinamizat economia mondială încă din cele mai vechi timpuri. Naţiunile lumii s-au luptat între ele pentru a controla piaţa şi rutele condimentelor. Speranţa mea este că această carte te va ajuta să te deschizi în faţa unei noi „rute a condimentelor” (mai paşnică decât cele din trecut!) – cea de la piaţă până la bucătăria ta şi până la mâncărurile pe care le găteşti.

Doresc să închei cu un citat atribuit lui Carol cel Mare, regele, cuceritorul şi marele iubitor de condimente care a trăit în secolul VIII, care sintetizează perfect ceea ce simt eu în legătură cu condimentele vindecătoare: „Condimentele – prietenele medicilor şi mândria bucătarilor”.

Îţi doresc să îţi faci din condimente cele mai bune prietene ale sănătăţii tale şi mândria bucătăriei tale!

Dr. Bharat B. Aggarwal

Ianuarie 2011

Partea întâi

Puterea vindecătoare a condimentelor

Remedii antice, descoperiri moderne: dovezile sunt clare – condimentele pot vindeca

Condimentele

S-a purtat războaie pentru ele. S-au pierdut regate de dragul lor, iar noi ţinuturi au fost descoperite în căutarea lor. În vremurile de demult, condimentele erau considerate mai preţioase decât aurul.

Dincolo de valoarea lor financiară, condimentele au fost considerate ca remedii medicinale. Turmericul, cuişoarele, scorţişoara, coriandrul, ghimbirul şi piperul negru – toate au proprietăţi terapeutice, numărându-se printre cele mai vechi condimente cunoscute şi folosite încă de primele civilizaţii umane. Texte sanscrite din India vechi de 3000 de ani descriu variatele utilizări terapeutice ale condimentelor, iar tratatele medicale antice din China sunt pline de remedii care folosesc condimentele pentru sute de boli.

Condimentele de-a lungul istoriei

Condimentele au apărut în India, Indonezia şi în alte părţi din sudul şi sud-estul Asiei, fiind importate din Asia în ţările de la est de Mediterana, precum Siria şi Egipt, încă din anul 2600 î.Ch.

Egiptenii preţuiau enorm condimentele, folosind scorţişoara şi cassia pentru mumificare, şi punându-le în mormintele faraonilor pentru ca aceştia să le aibă la dispoziţie în lumea de dincolo.

Romanii considerau condimentele luxul suprem. Ei îşi parfumau palatele şi templele cu ele. La banchete, gazdele îşi încântau oaspeţii cu tăvi cu mirodenii, cu care aceştia îşi puteau condimenta mâncărurile şi vinul. Chiar şi legionarii plecau la luptă după ce se dădeau cu parfumuri din condimente. În secolul întâi, oficialii romani au fost revoltaţi când împăratul Nero a ars un morman de scorţişoară pe rugul soţiei sale. În secolul V, vizigoţii au fost de acord să renunţe la asedierea Romei, primind în schimb aur, argint şi… piper.

În secolele VIII şi XV, comerţul cu condimente era controlat de Republica Veneţiană, care a acumulat astfel bogăţii fabuloase. Intermediari erau arabii, care păzeau cu străşnicie secretul surselor lor de condimente pentru a menţine cererea şi oferta la cele mai mari preţuri. La sfârşitul secolului XV, Portugalia şi Spania au încercat să spargă acest monopol şi l-au trimis în călătorie pe Cristofor Columb în căutarea unei noi rute occidentale către „Insulele Condimentelor”. Cu această ocazie, el a descoperit accidental America.

În timp ce Columb a navigat către vest, alţii au navigat către est. De-a lungul secolelor care au urmat, spaniolii, portughezii, olandezii, francezii şi englezii au colonizat ţările care produceau mirodenii. Până în secolul XVII, compania care comercializa mirodenii, Dutch East India Company, a devenit cea mai bogată corporaţie din lume, având 50.000 de angajaţi, 30.000 de soldaţi şi 200 de nave. Mirodeniile, spune un articol apărut în The Economist, sunt „cele mai vechi, mai adânci şi mai aromate rădăcini ale economiei mondiale”.

În secolul XVIII, condimentele erau deja cultivate în întreaga lume în cantităţi mari, reducându-şi astfel ponderea în cadrul comerţului mondial.

În secolul XXI, dramatica istorie a mirodeniilor se repetă, dar numai în ceea ce priveşte explorarea ştiinţifică. Cercetătorii medicali şi nutriţionişti moderni descoperă bogăţii inimaginabile ale mirodeniilor care au făcut dintotdeauna parte integrantă din istoria umanităţii, de data aceasta legate de sănătate.

Nestematele regatului vegetal

Condimentele conţin o mare abundenţă de fitonutrienţi, compuşi vegetali care conferă sănătate şi promovează vindecarea în cele mai variate modalităţi. Marea majoritate sunt antioxidanţi puternici care controlează şi neutralizează compuşii foarte reactivi ai oxigenului (mai cunoscuţi sub numele de „radicali liberi”) ce pot distruge celulele, generând boli şi procesul de îmbătrânire. Fitonutrienţii sunt de asemenea antiinflamatori. Inflamaţia cronică este asociată cu dezvoltarea multor probleme de sănătate care slăbesc organismul şi sfârşesc prin a-l ucide, cum ar fi boala cardiovasculară, cancerul, diabetul de tip 2 şi boala Alzheimer. Condimentele îşi datorează puterea vindecătoare marii lor concentraţii de uleiuri volatile, care le dau aroma extrem de puternică. (Cuvântul volatil, folosit de chimişti, se referă la un ulei care se evaporă foarte rapid, fără să lase pete şi care are acelaşi miros ca şi planta din care este derivat.)

Studiile epidemiologice care au explorat legătura dintre dietă şi sănătate au arătat că populaţiile care consumă o dietă bogată în condimente au cele mai mici rate ale incidenţei anumitor boli. Spre exemplu, incidenţa cancerului la colon în Statele Unite este de trei ori mai mare decât în India (ţară recunoscută pentru bucătăria sa condimentată). Grecia, o ţară recunoscută pentru dieta sa sănătoasă bogată în usturoi, ceapă, rozmarin şi măghiran, are o incidenţă foarte redusă a bolii cardiace. Locuitorii din Spania, o ţară în care se consumă foarte mult şofran, are un nivel foarte redus de colesterol „rău” LDL, care blochează arterele şi amplifică riscul de boală cardiovasculară.

Probabil că te întrebi: bine, dar nu poţi obţine aceiaşi fitonutrienţi din legume şi din fructe? Pe scurt, răspunsul este: nu. Condimentele conţin fitonutrienţi unici. Iată câteva exemple:

· Curcuminul are proprietăţi anti-cancer foarte puternice, iar studiile arată că vindecă zeci de alte boli. Singura sa sursă este condimentul numit turmeric.

· Timoquinona, o substanţă care stimulează cu putere sistemul imunitar, se găseşte numai în chimionul negru indian.

· Piperina, substanţa care te face să strănuţi atunci când consumi piper negru, protejează celulele creierului şi are zeci de alte efecte terapeutice.

· Alcaloizii carbazol, care combat diabetul de tip 2, cancerul la colon şi boala Alzheimer, se găsesc numai în frunzele de curry, un alt condiment indian.

· Acetatul de galangal, care alină artrita, se găseşte numai în galangal, un condiment asiatic.

· Diosgenina, care se găseşte în schinduf, reduce inflamaţiile şi ucide celulele canceroase.

· Anetolul, care se găseşte în anason şi în fenicul, relaxează crampele menstruale şi poate linişti colicile bebeluşilor.

· Eugenolul, care dă cuişoarelor aroma lor atât de distinctă, este un analgezic natural extrem de puternic.

· Acidul rozmarinic face ca rozmarinul să fie unul din cei mai puternici antioxidanţi de pe pământ.

· Gingerolul, un compus al ghimbirului, reduce greaţa la stomac.

· Acidul hidroxicitric, foarte abundent în condimentul indian kokum, inhibă masiv apetitul (fiind inclus ca ingredient principal în multe formule pentru scăderea în greutate).

· Capsaicina, care se găseşte numai în chili, alină simptomele artritei şi psoriazisului.

Aşa cum vei afla citind Mirodeniile vindecătoare, acestea şi alte componente similare au mecanisme de funcţionare extrem de diferite, care le dau puteri antioxidante şi antiinflamatorii. Multe condimente au virtuţi antimicrobiene masive, combătând bacteriile, viruşii şi micozele. Ele limitează producţia de histamină, substanţa chimică ce produce simptome alergice; întăresc sistemul imunitar care luptă cu bolile infecţioase; reglează nivelul zahărului şi insulinei din sânge, prevenind şi tratând astfel diabetul; calmează nervii, reducând anxietatea şi durerile; dinamizează metabolismul şi ard caloriile; joacă un rol de hormoni, echilibrând, întărind şi regenerând organismul; în sfârşit, relaxează musculatura tractului digestiv, vindecând multe boli intestinale. Date fiind toate aceste capacităţi (şi multe altele), ele pot încetini chiar procesul de îmbătrânire.

Cum trebuie folosită această carte

Te poţi bucura de toate aceste beneficii pentru sănătatea ta consumând cât mai multe condimente. Cum? Simplu: citeşte şi foloseşte această carte!

Mirodeniile vindecătoare reprezintă o călătorie printr-un univers fascinant şi inedit al condimentelor, în care vei descoperi o cunoaştere importantă şi utilă care te va ajuta să îţi îmbunătăţeşti starea de sănătate, experimentând în acelaşi timp o aventură culinară şi senzorială de neuitat! Chiar dacă nu eşti familiarizat deloc cu condimentele, îţi promit că atunci când vei termina această carte, te vei considera un expert în acest domeniu.

Promite-mi un singur lucru: nu te lăsa intimidat de condimentele care nu îţi sunt familiare sau de reţetele care par să conţină foarte multe mirodenii. Mai întâi de toate, este posibil ca aceste condimente să nu îţi fie atât de străine cum crezi (te vei lămuri imediat de ce). Cât despre reţetele care conţin foarte multe condimente, te asigur că ele nu sunt neapărat greu de preparat, nu necesită foarte mult timp şi nu sunt excesiv de picante. Sunt convins că după ce vei citi secţiunea introductivă referitoare la fiecare din cele 50 de condimente care urmează, confuzia legată de folosirea acestora îţi va dispărea de la sine şi te vei simţi la fel de încrezător presărând puţin galangal sau anason stelat într-o tigaie ca şi cum ai presăra deasupra mâncării sare şi piper!

Această carte îţi va prezenta cele 50 de condimente vindecătoare într-o manieră distractivă şi uşor de citit (sper eu). Pentru a beneficia la maxim de pe urma cărţii, nu trebuie să o citeşti din scoarţă în scoarţă. Fiecare secţiune referitoare la un condiment (şi fiecare capitol) este completă în sine. Prin urmare, poţi începe prin a citi mai întâi despre condimentele care:

- te interesează în mod deosebit,

- te pot ajuta să îţi vindeci o problemă de sănătate,

- te pot ajuta să te fereşti de o problemă de sănătate care te îngrijorează,

- fac parte integrantă din bucătăria ta etnică favorită,

- sau pur şi simplu îţi trezesc curiozitatea.

Doresc să îţi fac o singură sugestie înainte de a începe. Citeşte mai întâi de toate capitolul care urmează: „Cabinetul condimentelor vindecătoare”. Vei găsi în el principiile de bază care te vor ajuta să cumperi condimente şi să lucrezi cu ele în bucătărie. Contrar aparenţelor, condimentarea mai puternică a mâncărurilor tale nu necesită cine ştie ce investiţii sau instrumente speciale. (Ce-i drept, vei avea nevoie de o râşniţă, dar există şanse mari să ai deja în casă un astfel de instrument.)

Dacă ai terminat de citit Partea întâi (respectiv acest capitol şi următorul), poţi trece la Partea a doua, care conţine informaţii referitoare la cele 50 de condimente vindecătoare. Am organizat fiecare secţiune referitoare la un condiment în mod similar, pentru a le putea folosi cât mai uşor. În fiecare capitol, vei găsi secţiuni referitoare la:

Potenţialul vindecător al condimentului respectiv. Nu am introdus în această carte decât acele condimente pentru care există dovezi empirice sau ştiinţifice ce atestă că pot preveni şi vindeca diferite boli şi afecţiuni. Am prezentat datele ştiinţifice în limbajul obişnuit, astfel încât s-ar putea chiar să îţi facă plăcere să citeşti despre aceste studii ştiinţifice! Pentru o referinţă rapidă, toate problemele de sănătate ce pot fi influenţate la modul potenţial de condimentul discutat sunt prezentate pe scurt într-o casetă din capitolul respectiv.

Cunoaşterea condimentului. Pentru fiecare condiment, îţi voi face o prezentare interesantă a istoriei sale medicale şi culinare. Vei fi surprins să descoperi astfel că un condiment despre care credeai că nu l-ai gustat niciodată reprezintă un ingredient cheie al unora din felurile tale de mâncare etnice favorite. Spre exemplu, ştiai că galangalul este pentru bucătăria thailandeză ceea ce este usturoiul pentru cea italiană? Practic, el nu lipseşte din nici un fel de mâncare thailandez. La fel, ştiai că bucătarii mexicani autentici îşi asezonează sosurile nu doar cu chili, ci şi cu cocos? De aceea spuneam mai devreme că s-ar putea ca multe condimente pe care le consideri „străine” să facă deja parte integrantă din alimentele tale preferate.

Cum să cumperi condimente. Vei găsi în carte o serie de sfaturi specifice care te vor ajuta să faci cele mai bune cumpărături: cea mai bună formă în care merită să cumperi condimente pentru a obţine savoarea cea mai mare; ţara cea mai reputată ca exportatoare a varietăţii cea mai aromată a condimentului respectiv; de unde poţi cumpăra cele mai bune condimente (de multe ori la un preţ mai mic); cum trebuie să miroasă un condiment particular, şi chiar cum să examinezi un condiment pentru a-i depista vârsta şi defectele. Vei învăţa de asemenea cum să depozitezi condimentele pentru a le extinde la maxim durata de viaţă.

Acest condiment în bucătărie. Această secţiune prezintă sfaturi culinare excelente pentru fiecare condiment în parte. Ea elimină misterul (dar nu şi magia) folosirii condimentului în arta culinară, oferind sugestii specifice pentru folosirea lui creativă astfel încât să îmbunătăţeşti gustul mâncărurilor tale, bucurându-te în acelaşi timp de beneficiile lor pentru sănătate. De asemenea, prezintă o listă cu alte condimente al căror gust îl completează de minune pe cel al condimentului din capitolul respectiv, precum şi a felurilor de mâncare cele mai recomandate pentru a fi condimentate cu acesta. Toate acestea sunt informaţii indispensabile pentru a-ţi putea crea propriile reţete.

O reţetă ilustrativă pentru acest condiment. Pentru fiecare condiment, vei găsi o reţetă care îi pune în valoare savoarea specială. Toate reţetele au fost create şi testate în mod special pentru această carte. Multe din reţetele selectate sunt clasice, cum ar fi: „Pui oreganata” (cu oregano, desigur), sosul romescu din Spania, un sos de roşii îngroşat cu migdale măcinate, ideal pentru creveţi (vezi reţeta Creveţi cu sos iute, piper şi migdale); sau gulaşul unguresc, care nu ar fi autentic fără chimen. Vei găsi şi o serie de reţete de o originalitate absolută, cum ar fi Supa de roşii coapte cu fenicul şi mentă, Pere în vin de Porto cu anason stelat, şi Fructe de mare în supă cu şofran.

Toate aceste informaţii le vei găsi în capitolele din Partea a doua, fiecare dedicat unui condiment. Următoarea parte a cărţii (a treia) îţi va da şi mai multe idei despre cum să foloseşti multe din aceste condimente.

Partea a treia, „Combinaţii speciale de condimente”, reprezintă o lecţie unică de gătit pentru a maximiza folosirea condimentelor. În acest scop, vei afla care este stilul meu favorit de gătit: curry-ul. Aşa este: curry-ul nu este un condiment sau un fel de mâncare, ci o metodă de gătit care foloseşte o mare varietate de condimente pentru a produce arome după care îţi lasă gura apă.

Îţi voi prezenta de asemenea diferite amestecuri şi paste din condimente pentru curry, provenite de la cele mai faimoase naţiuni care gătesc acest produs, astfel încât să le poţi prepara în bucătăria ta. În plus, îţi voi prezenta peste 25 de amestecuri de condimente (de asemenea dintre cele mai faimoase în lume) pe care le vei putea prepara anticipat, astfel încât să poţi obţine un gust maxim cu un efort minim atunci când găteşti. Îţi voi oferi de asemenea sugestii pentru cea mai bună folosire a acestor amestecuri.

În partea a patra a cărţii, „Condimentele ca remedii naturale”, vei găsi un ghid de referinţă care îţi va prezenta toate condimentele dovedite ştiinţific că previn sau vindecă una sau mai multe probleme de sănătate dintr-o listă de 150, de la acnee, artrită şi anxietate la atac cerebral, ulcer şi riduri. Dacă un anumit studiu ştiinţific a stabilit inclusiv cea mai bună doză terapeutică de condiment, aceasta este indicată de asemenea.

Ce este un condiment?

Gândeşte-te cum se transformă cărbunele în diamant. Gândeşte-te la biţii numerici (0 şi 1) care se transformă în imagini miraculoase pe ecranul calculatorului tău. Gândeşte-te la lingura de cacao care îţi transformă un pahar de lapte obişnuit într-o băutură absolut delicioasă. Gândeşte-te la distilatele concentrate ale alimentelor originale, care furnizează din abundenţă principiile oferite de acestea din urmă, la care se adaugă propriile lor calităţi unice (de multe ori, chiar mai încântătoare decât ale alimentelor originale).

Asta este un condiment.

Un condiment este un aliment comestibil, aromat şi uscat, care provine din rădăcina, tulpina, coaja, mugurii, frunzele, florile, fructele sau seminţele unei plante. Condimentele au o varietate foarte mare de culori, de la roşu strălucitor la portocaliu, cafeniu, verde, negru şi alb. Spre deosebire de plantele aromatice şi medicinale, toate condimentele sunt comestibile.

Un condiment nu este o simplă plantă aromatică şi medicinală. Acestea se prezintă de multe ori sub formă de frunze, care nu sunt întotdeauna comestibile. Spre exemplu, cuvântul cilantro se referă la frunzele verzi ale coriandrului. Coriandrul (condimentul) se referă la seminţele uscate ale aceleiaşi plante. Atunci când frunzele sunt uscate, ele se transformă într-un condiment.

(La fel ca în cazul tuturor definiţiilor, nici condimentele nu pot fi definite în alb şi negru. În această carte am inclus şi noi câteva condimente care nu se încadrează exact în definiţia de mai sus, dar care sunt folosite pe scară largă pentru condimentarea mâncărurilor. Ceapa este un astfel de exemplu. Citronela (o frunză folosită mai degrabă proaspătă decât uscată) este un altul. În cea mai mare parte, definiţia de mai sus rămâne însă cea mai bună modalitate de a înţelege ce este şi ce nu este un condiment.)

Aşa trebuie folosită această carte. Sunt conştient că nu trebuie să explic şi de ce trebuie folosită ea. La urma urmelor, condimentele sunt incredibil de gustoase şi contribuie decisiv la un mod de viaţă sănătos, având inclusiv efecte terapeutice. Aşadar, poftă bună!

Bufetul condimentelor vindecătoare

De la remedii misterioase la alimente universal folosite – cum să cumperi şi să depozitezi condimentele vindecătoare

Imaginează-ţi un profiterol fără vanilie, un sos pesto fără busuioc, un sos salsa fără chili sau o paella fără şofran. Este imposibil, căci condimentele definesc toate aspectele acestor mâncăruri: gustul, textura şi aroma lor, felul în care sunt preparate şi mai ales amintirile pe care le lasă în urmă. Alimentele fără condimente ar fi lipsite de savoare, iar marii şefi bucătari din lume ştiu foarte bine acest lucru. Să încercăm să dovedim acest lucru:

Cu câţiva ani în urmă, cercetătorii la Universitatea Cornell au analizat peste 4500 de reţete din aproape 100 de cărţi de bucate. Ei au descoperit că 93% din acestea includeau cel puţin un condiment, media fiind de patru. De altfel, această medie este considerată minimală în bucătăriile vestite pentru gusturile lor unice şi intense, cum ar fi cea indiană, cea indoneziană şi cea thailandeză. Prin comparaţie cu aceste bucătării, dieta americană pare lipsită de gust.

Într-un studiu al cărţilor de bucate efectuat de specialiştii nutriţionişti, s-a descoperit că 93% din reţete conţineau cel puţin un condiment, media fiind de patru.

Nu se pune problema că americanilor nu le plac mâncărurile exotice. Proliferarea restaurantelor care oferă preparate culinare din bucătăriile etnice în Statele Unite atestă interesul din ce în ce mai mare al americanilor faţă de condimente. Atunci de ce nu se bucură ei de o mâncare mai condimentată acasă?

Deoarece se simt intimidaţi! Ei nu sunt familiarizaţi cu marea majoritate a condimentelor din bucătăriile cele mai condimentate ale lumii. Multe din acestea, cum ar fi galangalul, asafoetida şi chimionul negru (ca să numim doar o mică parte) nu se găsesc în supermarketurile obişnuite. De fapt, cei mai mulţi dintre americani nici măcar nu au auzit de ele! În plus, o listă prea lungă de condimente într-o reţetă face ca un fel de mâncare să pară complicat şi scump.

În realitate, folosirea condimentelor acasă nu ar trebui să intimideze pe nimeni. Ea nu este nici complicată, nici scumpă. Secretul constă în înţelegerea condimentelor: cum trebuie cumpărate, folosite şi combinate ele pentru a transforma rapid o reţetă anostă într-o mâncare rafinată şi plină de savoare. Această carte îţi oferă nu numai sute de motive pentru a-ţi condimenta viaţa, îmbunătăţindu-ţi astfel starea de sănătate şi evitând boala, dar şi sute de idei pentru a da savoare mâncărurilor tale.

Mai întâi de toate, trebuie să cunoşti însă elementele de bază.

Condimentele şi procesul culinar

Contrar credinţei populare, o mâncare condimentată nu este sinonimă cu o mâncare picantă. Marea majoritate a condimentelor sunt aromate, nu iuţi, servind mai multor scopuri culinare. Astfel, condimentele:

· conferă mâncărurilor o aromă plăcută, care stimulează papilele gustative şi apetitul, amplificând astfel savurarea hranei.

· conferă senzaţii gustative noi şi plăcute.

· conferă o aromă caracteristică, dulce, acră, astringentă sau picantă.

· frăgezesc carnea tare.

· conferă textură felurilor de mâncare, putând acţiona ca agenţi de îngroşare a sosurilor.

· colorează mâncărurile, făcându-le să pară mai apetisante.

· ajută procesul digestiv.

Toate condimentele îndeplinesc cel puţin o parte din sarcinile de mai sus. Spre exemplu, turmericul şi şofranul conferă mâncării o culoare vie şi o aromă particulară. Coriandrul acţionează ca agent de îngroşare, dar conferă mâncării inclusiv o savoare de nucă. Ghimbirul îmbunătăţeşte gustul şi ajută digestia.

Dacă vei mirosi însă un condiment, vei constata că el nu are aproape nici un miros. Acest lucru se datorează faptului că la fel ca orice altă mâncare – cu puţine excepţii – condimentele trebuie gătite. Majoritatea condimentelor crude nu sunt altceva decât o materie organică uscată, preparată din rădăcini, scoarţă, tulpini, frunze, fructe uscate şi seminţe. În această stare empirică, ele sunt greu de digerat şi pot deranja chiar stomacul.

În India, unde mâncarea puternic condimentată este un mod de viaţă, bucătarii pun de regulă condimentele în uleiul încins, înainte de a adăuga celelalte ingrediente. Acest proces eliberează uleiurile volatile ale condimentelor, care inundă simţurile cu aromele lor bogate. Alte condimente sunt adăugate la sfârşitul procesului culinar. Pe măsură ce vei învăţa cum să găteşti condimentat (citind secţiunile culinare de la fiecare din cele 50 de condimente vindecătoare descrise în părţile a doua şi a treia, vei deveni din ce în ce mai sigur pe tine şi vei şti ce condimente trebuie să adaugi la mâncărurile tale şi când. Cu această ocazie, vei descoperi că folosirea condimentelor vindecătoare este cât se poate de uşoară. La fel şi primul pas al procesului: obţinerea lor.

Găsirea condimentelor

Toate condimentele vindecătoare sunt uşor de obţinut, deşi îţi trebuie o anumită ingeniozitate să le găseşti pe unele dintre ele, în funcţie de zona în care locuieşti. Vei descoperi de asemenea că ele nu trebuie să fie neapărat scumpe.

Jumătate dintre americani locuiesc pe o rază de 80 de kilometri în jurul unui mare oraş care include o populaţie asiatică, indiană şi latino importantă. Marea majoritate a acestor oraşe conţin cel puţin un magazin cu produse alimentare asiatice, indiene şi latino. Poţi găsi aici cele mai neobişnuite condimente vindecătoare, cum ar fi amchur-ul, cardamomul, kokum-ul, galangalul şi tamarinul. Magazinele pot fi găsite pur şi simplu în cartea de telefon sau pe Internet, căci de regulă nu îşi fac reclamă prin ziare. (În plus, secţiunile orientale ale supermarketurilor naţionale şi regionale cresc de la o zi la alta, conţinând numeroase condimente pe care nu le-ai fi putut găsi cu câţiva ani în urmă, cum ar fi schinduful, citronela, anasonul stelat şi wasabi.)

Multe din aceste magazine, îndeosebi cele indiene, comercializează condimentele vrac, ambalate în cutii sau pungi din plastic de 420 g sau mai mari. (Condimentele cumpărate vrac ţin mai bine dacă le scoţi din ambalajul de plastic şi le depozitezi în containere din sticlă ermetic închise.) Costul condimentelor vrac este semnificativ redus faţă de sticluţele de 75 g cu aceleaşi condimente dintr-un mare supermarket. Alternativ, poţi împărţi costul şi produsul cumpărat vrac împreună cu alţi prieteni sau membri de familie.

Există de asemenea numeroase magazine online. Compară însă preţurile, căci condimentele cumpărate de pe Internet sunt de regulă mai scumpe decât cele de la magazinul local.

Cumpărarea şi stocarea condimentelor

Condimentele se vând de regulă în containere de sticlă de 30 sau 60 de grame. Cele vândute vrac se vând de regulă în pungi sau containere din plastic. (Evită cutiile de carton, întrucât nu păstrează prospeţimea condimentelor.) Aşa cum spuneam mai devreme, dacă mirodeniile nu sunt vândute în containere de sticlă sau de metal, cel mai bine este să le transferi într-un astfel de recipient de îndată ce ajungi acasă, pentru a le păstra prospeţimea.

Condimentele pot fi păstrate proaspete, uscate, integrale, sparte, măcinate mare şi măcinate fin. (Vei afla mai multe informaţii despre felul în care trebuie să cumperi condimentele descrise în această carte din secţiunile corespondente din capitolele care le sunt consacrate în Partea a doua.) Ele îţi vor oferi însă cea mai mare savoare dacă le vei cumpăra integrale şi dacă le vei măcina personal, întrucât nu îşi lasă aroma decât atunci când sunt măcinate. Aşa se explică de ce condimentele integrale nu au de multe ori nici un fel de aromă.

Dacă îţi macini personal condimentele, depozitează-le în mici borcănaşe pentru condimente pe care le poţi cumpăra de la orice supermarket, de la magazinele care comercializează ustensile de bucătărie sau de pe site-urile de Internet care comercializează condimente.

Depozitează toate condimentele într-un loc răcoros şi uscat. Căldura, umezeala şi lumina directă a soarelui accelerează pierderea aromei şi pot descompune compuşii chimici aromaţi. La modul ideal, condimentele ar trebui depozitate la o temperatură de 10-15°C. Temperaturile mai mari pot conduce la întărirea condimentelor şi la schimbarea sau pierderea culorii lor.

Atunci când foloseşti condimente, nu la păstra în jurul aragazului. Pune capacul la loc de îndată ce le-ai folosit şi pune-le înapoi în cămară cât mai curând posibil.

În condiţii ideale, condimentele măcinate ţin circa un an, iar cele integrale circa 2-3 ani.

Condimentele mai vechi îşi pierd aroma şi puterea de vindecare. Dacă ai în cămară astfel de condimente vechi, aruncă-le. Poţi testa condimentele măcinate mirosindu-le. Dacă mirosul este foarte slab, aruncă-le. Pentru a testa condimentele integrale, freacă-le uşor între degete. Dacă nu şi-au pierdut complet prospeţimea, ele vor elibera puţin ulei volatil pe care îl vei putea simţi şi mirosi.

Ustensilele pentru condimente

Gătitul cu condimente vindecătoare nu necesită decât un număr redus de ustensile.

Mojarul cu pistil. Acest instrument comun este esenţial pentru zdrobirea condimentelor în cantităţi mici, echivalentul unei linguriţe. Există însă şanse mari să ai deja o astfel de ustensilă acasă. Pistilul trebuie să intre uşor în mojar. În caz contrar, zdrobirea condimentelor va fi mai dificilă. Cele mai bune mojare şi pistiluri sunt cele din marmură. (Cele din lemn păstrează aroma uleiurilor volatile, pe care le transferă apoi aromei altor condimente.)

O alternativă la mojarul cu pistil este făcăleţul. Pune condimentele între două foi de hârtie cerată şi zdrobeşte-le rulând făcăleţul deasupra lor.

Râşniţa. Dacă doreşti să macini o cantitate mai mare de condimente, vei avea nevoie de un instrument electric. Există trei astfel de ustensile la fel de bune: râşniţa pentru condimente, râşniţa de cafea şi mini-robotul alimentar. Acestea transformă condimentele în pulbere în numai câteva secunde, proces infinit mai uşor decât măcinarea lor cu ajutorul mojarului cu pistil. În plus, nu îţi trebuie nici un fel de îndemânare. Este suficient să pui condimentele în cuva aparatului şi să îi dai drumul. (Respectă totuşi instrucţiunile producătorului.) Dacă după câteva utilizări aparatul începe să capete un miros specific, măcinatul zahărului sau al orezului îl elimină de cele mai multe ori.

O tigaie mică. Aceasta este necesară pentru prăjitul uscat (fără ulei), tehnică necesară înainte de măcinarea multor condimente şi seminţe. (Vezi mai jos.) Cele mai bune sunt tigăile de tip vechi din fier tratat. Nu numai că îşi fac treaba mai bine, dar sunt considerabil mai ieftine decât tigăile ultramoderne. O tigaie sau o cratiţă mică este ideală pentru cei care doresc să îşi pregătească condimentele acasă.

Prăjirea condimentelor

Marea majoritate a condimentelor integrale (dar nu toate) devin mai bune atunci când sunt prăjite uscat înainte de măcinare. De aceea, este important să faci acest lucru corect. Scopul este să le rumeneşti (să le aduci la o culoare maronie), dar fără să le arzi. Dacă eşti la prima încercare, pregăteşte-te să arunci un lot sau două.

Pentru început, încălzeşte o tigaie mică (de preferinţă din fier) la foc mediu până când se înfierbântă, circa două minute. Adaugă apoi condimentele. Ţine tigaia de mâner (cu o mănuşă sau o cârpă, întrucât devine foarte fierbinte) şi scutură bine condimentele, astfel încât să se pătrundă pe toate părţile. Simultan, amestecă-le cu o lingură de lemn astfel încât să nu se ardă. În primele 1-2 minute, cât timp condimentele îşi pierd umezeala, nu se întâmplă nimic. În continuare, ele vor începe să scoată fum şi le vei putea mirosi aroma. Continuă să le prăjeşti până când capătă o culoare maronie închisă. Dacă focul este prea puternic, dă-l la mic. Transferă condimentele pe o farfurie pentru a se răci înainte de a le măcina.

În general, condimentele se macină individual, chiar dacă doreşti să le amesteci cu altele, întrucât nu se rumenesc în acelaşi timp.

Întregul proces poate dura de la 2-3 la 10 minute. Perioada depinde de tipul de condimente pe care le rumeneşti, de cantitatea lor şi de mărimea tigăii. Cu cât tigaia este mai mare, cu atât mai rapid se vor rumeni condimentele.

Vei putea practica din plin procesul de rumenire a condimentelor atunci când vei învăţa cum să îţi prepari amestecuri de condimente vindecătoare în Partea a treia.

Condimentele sunt frumoase, au un miros plăcut şi un gust absolut memorabil. Capitolele din Partea a doua, dedicate fiecare unui condiment, îţi vor permite să le explorezi pe rând, aflând beneficiile lor pentru starea de sănătate şi felul în care pot fi folosite.

Busuiocul: grădina tinereţii

Busuiocul are mult mai multe virtuţi decât gustul suculent al frunzelor sale proaspete de vară. Între altele, el te poate ajuta să îţi prelungeşti tinereţea!

În urma unui studiu realizat asupra busuiocului şi asupra procesului de îmbătrânire, cercetătorii indienii au constatat că substanţele chimice pe care le conţine acest ingredient culinar favorit în multe bucătării pot neutraliza periculoasele molecule numite radicali liberi. Aceste molecule circulă prin organism şi produc mari daune oxidative (un fel de rugină internă), corodând arterele, descompunând neuronii şi erodând ADN-ul (fiind un factor posibil de declanşare a cancerului).

„Studiul validează folosirea tradiţională a busuiocului ca substanţă ce promovează tinereţea în sistemul medicinii ayurvedice”, a declarat dr. Vaibhav Shinde la Conferinţa Anuală a Farmaciştilor Britanici, ţinută la Londra. (Medicina ayurvedică este un sistem indian antic de vindecare naturală şi de menţinere a sănătăţii, care foloseşte busuiocul nu doar pentru a întârzia procesul de îmbătrânire, ci şi ca remediu pentru diabet, tulburările digestive, problemele pielii, infecţii şi chiar muşcăturile de şarpe.)

Cercetătorii au studiat busuiocul sacru, o varietate de busuioc care creşte în India. Toate cele peste 30 de varietăţi ale busuiocului conţin însă aceiaşi fitonutrienţi unici care promovează starea de sănătate, inclusiv antioxidanţii orientin şi vicenin, şi uleiurile volatile (compuşi concentraţi care îi dau plantei mirosul ei distinct) eugenol şi apigemen. Studiile au arătat că aceşti compuşi ai busuiocului şi alţii ar putea preveni sau trata o gamă largă de probleme legate de sănătate.

Condimentul care alungă stresul

Atunci când te simţi stresat – prins în trafic, îngrijorat de situaţia ta financiară, criticat de şef – glandele suprarenale secretă hormoni ai stresului cum ar fi cortizolul şi adrenalina. Pe termen scurt, ei dinamizează sistemul şi te ajută să faci faţă situaţiei, dar pe termen lung slăbesc organismul, creând condiţii favorabile pentru instalarea răcelilor, dar şi a bolilor cronice, care pot pune în pericol viaţa, inclusiv a bolii cardiovasculare. (De fapt, studiile arată că stresul poate fi o cauză principală sau poate agrava toate problemele legate de sănătate.)

Cercetătorii indieni au descoperit însă că diferitele componente din extractul de busuioc au „efecte anti-stres” asupra animalelor de laborator supuse unor condiţii stresante. Busuiocul le-a normalizat acestora nivelul cortizolului din sânge, a redus glicemia (care creşte brusc atunci când eşti stresat), a diminuat nivelul kinazei creatină (o enzimă generată atunci când organismul se află într-o stare de stres sever, de pildă în timpul unui atac de cord) şi a oprit „hipertrofia glandelor suprarenale” (un indiciu al glandelor suprarenale suprasolicitate). Într-un studiu similar, o altă echipă de cercetători indieni au expus animalele stresului unui zgomot continuu şi au constatat că administrarea de busuioc reduce considerabil nivelul cortizolului din sângele animalelor.

Busuiocul reface muşchiul deteriorat al inimii

Cercetătorii din India au studiat animale de laborator cărora le-au indus un atac de cord şi au constatat că extractul de busuioc le-a protejat acestora inima prin „stimularea mecanismului de autoapărare cu ajutorul antioxidanţilor şi prin diminuarea producţiei de radicali liberi”.

Busuiocul „ar putea avea o valoare terapeutică potenţială în tratamentul atacului de cord”, au conchis cercetătorii în publicaţia de specialitate Molecular and Cellular Biochemistry. Alte studii de laborator au arătat că extractul de busuioc poate reduce grăsimile din sânge care afectează negativ inima, inclusiv colesterolul total, colesterolul LDL şi trigliceridele.

O abundenţă de efecte vindecătoare

Alte boli şi afecţiuni pe care le poate preveni sau trata busuiocul sunt:

Acnee. Busuiocul poate ucide bacteriile care cauzează acneea, potrivit unui studiu publicat în International Journal of Cosmetic Science. „Aceste descoperiri arată că busuiocul thailandez, cel dulce şi cel sacru, ar putea fi folosit în diferite creme pentru îngrijirea pielii”, au conchis cercetătorii.

Cancer. Studiile de laborator realizate în India au constatat că activitatea antioxidantă a busuiocului are „potenţialul de a bloca sau suprima” cancerul la ficat, la stomac şi la plămâni.

Diabet. Extractul de busuioc „a redus semnificativ glucoza din sânge [glicemia]” la animalele de laborator care sufereau sau nu de diabet, a raportat un studiu în Journal of Ethnopharmacology.

Probleme ale ochilor. S-a dovedit că picăturile pentru ochi care conţin un extract de busuioc şi alte componente naturale alină problemele ochilor la mai bine de 90% dintre pacienţii care folosesc medicamente fără prescripţie medicală, potrivit unui studiu publicat în Phytotherapy Research. Picăturile au fost folosite pentru ochii uscaţi, conjunctivită (ochi roşii), dacriocistită (o infecţie a pleoapei inferioare) şi recuperarea în urma operaţiei de cataractă. (Produsul folosit a fost Ophtcare, o formulă ayurvedică.)

Alinarea durerii. Dacă vei freca între degete puţin busuioc proaspăt sau uscat (îndeosebi din varietatea numită busuioc dulce), vei detecta un parfum care aminteşte de cel al cuişoarelor. Sursa acestuia este eugenolul, compusul care transformă cuişoarele într-un analgezic atât de eficient. Eugenolul operează prin blocarea ciclooxigenazei (COX), o enzimă care declanşează durerea şi care este blocată prin medicamentele antiinflamatorii non-steroide (NSAID), cum ar fi aspirina, ibuprofenul şi naproxenul.

Vindecarea rănilor. Cercetătorii indieni au constatat că extractul din frunze de busuioc accelerează vindecarea rănilor. Busuiocul „ar putea fi un agent terapeutic extrem de economic pentru managementul rănilor”, au conchis cercetătorii în Indian Journal of Experimental Biology.

Busuiocul poate preveni şi/sau trata următoarele boli şi afecţiuni:

Acnee

Cancer

Colesterol ridicat (total şi LDL)

Conjunctivită (ochi înroşiţi)

Diabet de tip 2

Sindromul ochilor uscaţi

Infecţia ochilor numită dacriocistită

Gută

Atac de cord

Malarie

Dureri

Stres

Nivel ridicat al trigliceridelor

Ulcer

Răni

Gută. În studiile asupra animalelor, cercetătorii din India au raportat că busuiocul reduce nivelul acidului uric – substanţa care cauzează durerile şi inflamaţiile asociate cu guta.

Ulcer. Busuiocul sacru a inhibat formarea ulcerelor la stomac induse de stres şi de NSAID la animalele de laborator.

Malarie. Un preparat ayurvedic ce conţinea frunze proaspete de busuioc şi piper negru a redus simptomele malariei.

Familiarizarea cu busuiocul

Busuiocul este una dintre cele mai versatile şi mai uşor de recunoscut plante aromatice. El nu a devenit însă cu adevărat popular în bucătăria americanilor decât prin anii 70, când oamenii au dat năvală în restaurantele italiene şi au constatat că sosul pentru paste nu trebuie să fie neapărat roşu. În prezent, sosul pesto verde – preparat din busuioc dulce (varietatea cea mai folosită în bucătărie de americani), ulei de măsline, seminţe de pin şi usturoi – este la fel de comun ca şi sosul de roşii.

Foarte mulţi oameni cred că busuiocul este o moştenire culinară italiană, întrucât îl asociază preponderent cu roşiile. Ce-i drept, el creşte din abundenţă în ţările mediteraneene, dar în realitate este originar din India, Asia de Sud-Est şi Africa de Nord.

De-a lungul timpului, busuiocul a avut o reputaţie variabilă. Pentru italieni era un simbol al iubirii; un ghiveci cu busuioc pus la fereastră era un indiciu că fata aştepta peţitori. Dacă un bărbat român accepta o crenguţă de busuioc de la o femeie, cei doi se considerau logodiţi. În schimb, grecii din antichitate priveau cu suspiciune busuiocul, căruia i-au dat acest nume pornind de la creatura mitică basilisk, un şarpe capabil să ucidă cu privirea.

Busuiocul este o plantă sacră în India. Indienii sculptează mătănii din rădăcina de busuioc (tulsi).

În istoria artei culinare, busuiocul a fost folosit cel mai mult în regiunea Liguria din Italia, care include Genova, localitatea în care a fost inventat sosul pesto. Nu departe, în regiunea franceză Provence, bucătarii obişnuiau să prepare un sos de busuioc similar numit pistou. Acesta includea usturoi şi uneori roşii, dar nu şi seminţe de pin, fiind adăugat la supe, nu la paste. În zilele noastre, busuiocul este un ingredient al pateurilor din carne şi al terinelor, uleiul său volatil echilibrând gustul gras al cărnii. În tot bazinul mediteranean, busuiocul este un ingredient principal în toate preparatele din peşte (inclusiv sosurile pentru peşte).

Busuiocul sacru şi cel thailandez sunt folosite frecvent în bucătăria orientală. Busuiocul este un condiment extrem de popular în bucătăria din Asia de Sud-Est, în special în Vietnam, unde este pus practic în orice fel de mâncare: în supe, salate, preparate la tigaie, tocane, curry-uri şi amestecuri de condimente. Japonezii cultivă o specie de busuioc numită shiso verde, cu care asezonează sushi-ul şi salatele. De asemenea, îl prăjesc în aluat de tempura.

Busuiocul este o plantă sacră în India, fiind plantat în mod tradiţional în jurul templelor şi folosit în ceremoniile religioase (din rădăcina sa sunt sculptate adeseori mătănii pentru rugăciune), de unde şi numele de busuioc sacru sau tulsi. În unele tradiţii, părinţii îşi dăruiesc fata mirelui împreună cu un dar din frunze de busuioc. Iarna, indienii prepară un ceai de busuioc numit tulsi ki chah, o infuzie de frunze de busuioc, ghimbir şi miere.

Seminţele de busuioc devin gelatinoase atunci când sunt amestecate cu apa, permiţând multe combinaţii culinare. În Thailanda, ele sunt folosite la prepararea unui desert foarte popular cu lapte, numit mang nak lam ka-ti. În Iran şi Afganistan, ele sunt folosite într-o băutură de tip şerbet.

Cum trebuie cumpărat busuiocul

Busuiocul este o plantă frumoasă, cu frunze bogate şi extrem de populară. Are frunzele de un verde închis, care parfumează întreaga încăpere în care sunt puse (dacă sunt proaspete). Creşte foarte mult dacă beneficiază de căldură şi de apă, dar se ofileşte la primele semne de frig.

Busuiocul este comercializat proaspăt, uscat sau sub formă de pastă cu ulei. Deşi busuiocul dulce este varietatea cea mai populară, poţi cumpăra inclusiv alte varietăţi de busuioc. Verifică ce tipuri există la magazinul tău local.

Busuiocul proaspăt disponibil în supermarketuri este dulce. Nu cumpăra plante cu frunze ofilite sau cu pete negre. Busuiocul proaspăt ţine bine la frigider, învelit într-un prosop de hârtie uşor umezit. Totuşi, refrigerarea nu îi prieşte, aşa că începe să se ofilească după câteva zile.

Poţi congela busuiocul proaspăt, dar când îl vei decongela nu va mai fi la fel. Iată o tehnică inteligentă: fă un mănunchi de frunze proaspete şi pune-le într-o pungă transparentă din plastic. Umple punga cu aer şi leag-o strâns la capăt. Pune punga pe un raft al congelatorului astfel încât frunzele să nu fie înghesuite de alte produse. Foloseşte frunzele una câte una. Dacă ai busuioc în grădină, poţi tăia o tufă mai mare, congelând-o în acest fel.

Ilustraţie

Busuiocul creşte foarte mult dacă beneficiază de căldură şi de apă.

Busuiocul uscat nu are aceeaşi aromă pătrunzătoare ca şi cel proaspăt, dar frunzele deshidratate au o concentraţie foarte mare de uleiuri volatile extrem de sănătoase, lucru care îţi va deveni evident de îndată ce vei deschide borcanul! Busuiocul uscat este ideal pentru preparatele ţinute mult timp pe foc. Caută întotdeauna busuioc uscat cu o culoare verde închis uniformă.

Busuiocul uscat ţine şase luni într-un container ermetic închis depozitat într-un loc uscat, ferit de lumina directă a soarelui.

Celelalte varietăţi cu excepţia busuiocului dulce sunt greu de găsit, chiar şi uscate.

Busuiocul sacru este comercializat uneori ca supliment nutriţional.

Avertisment: studiile pe animale arată că extractul de busuioc în cantităţi foarte mari are efecte anti-fertilitate, atât asupra masculilor cât şi asupra femelelor. Prin urmare, nu se recomandă ca suplimentele să fie luate de cuplurile care doresc să facă copii sau de femei în timpul sarcinii. La fel ca în cazul tuturor suplimentelor descrise în această carte, şi acesta trebuie luat numai cu aprobarea şi sub supervizarea unui terapeut calificat.

Busuiocul în bucătărie

Chiar dacă îţi cultivi singur busuiocul, este bine să ai un borcănaş cu busuioc uscat în cămară. Busuiocul proaspăt este minunat, dar nu rezistă bine la gătitul prelungit, întrucât uleiurile sale volatile se risipesc uşor. De asemenea, este dificil de manipulat şi se poate înnegri dacă este tăiat cu cuţitul. Foloseşte frunze proaspete de busuioc numai în ultimele minute ale procesului culinar. Dacă reţeta necesită busuioc proaspăt tocat, rupe frunzele manual.

Busuiocul se combină foarte bine cu următoarele condimente:

Ienibahar

Ajowan

Piper negru

Seminţe de ţelină

Galangal

Usturoi

Ghimbir

Citronela

Bobiţe de ienupăr

Măghiran

Mentă

Oregano

Pătrunjel

Rozmarin

Salvie

Şofran

Roşii uscate la soare

Cimbru

Busuiocul este folosit frecvent în reţete care includ:

Fasole

Pâine

Brânzeturi

Porumb

Vinete

Miel

Nuci

Măsline şi ulei de măsline

Paste

Pui

Salate

Dovleac

Dovlecei

Umpluturi

Roşii şi sosuri de roşii

Alte reţete care conţin busuioc:

Chili con Carne – reţetă americană (pag. 110)

Amestec de condimente pentru pizza (pag. 272)

Fructe de mare în supă cu şofran (pag. 211)

Pastă de curry roşie thailandeză (pag. 286)

Două dintre cele mai bune modalităţi de a te bucura de busuiocul proaspăt sunt următoarele: ia o mână de frunze, amestecă-le cu pastele fierbinţi şi adaugă-le nişte ulei de măsline extravirgin; alternativ, alternează straturi de frunze de busuioc cu roşii proaspăt culese şi felii de brânză mozzarella; presară peste ele piper negru proaspăt măcinat şi stropeşte-le cu ulei de măsline extravirgin.

Busuiocul uscat are un parfum foarte puternic, dar gustul final nu este la fel de intens. De aceea, îl poţi pune cu generozitate în felurile de mâncare gătite. Este ideal pentru sosurile foarte parfumate.

Busuiocul are o afinitate naturală cu roşiile. Aroma sa se combină foarte bine cu alte gusturi intense, cum ar fi cel al roşiilor uscate la soare, al ardeiului gras prăjit şi al uleiului de măsline.

Ian Hemphill, un expert în plante aromatice şi în condimente din Australia, ne oferă următoarea sugestie pentru ca busuiocul uscat să capete o aromă mai apropiată de cea a busuiocului proaspăt: amestecă 0,5 linguriţă de busuioc cu 0,5 linguriţă suc de lămâie, 0,5 linguriţă apă, 0,5 linguriţă ulei şi un vârf de cuţit de cuişoare măcinate. Lasă acest dressing să stea câteva minute înainte de a-l folosi.

Iată şi alte modalităţi de a folosi busuiocul în dieta ta:

· Adaugă frunze de busuioc la sandviciurile cu brânză şi roşii, sau cu alte ingrediente.

· Pune frunze de busuioc proaspăt într-o sticlă de oţet alb pe care intenţionezi să îl amesteci cu ulei de măsline pentru a obţine un dressing pentru salată.

· Amestecă busuiocul proaspăt cu mentă şi cu coriandru (frunze), salată verde, germeni de fasole şi chili, pentru a-ţi prepara o salată vietnameză.

· Adaugă frunze de busuioc la preparatele la tigaie, chiar înainte de a stinge focul.

· Prepară-ţi un ceai terapeutic prin infuzarea frunzelor de busuioc într-un ceai negru sau verde.

· Prepară-ţi un sos pesto dintr-o cană de frunze de busuioc proaspăt, una de brânză parmezan, 0,5 cană seminţe de pin şi 5 căţei de usturoi. Procesează totul într-un blender sau într-un robot de bucătărie. Adaugă lent uleiul de măsline (circa 0,25 cană), până când capătă o consistenţă cremoasă. Foloseşte acest pesto cu paste, carne la grătar sau peşte. Poţi amesteca o lingură din el în supe, chiar înainte de a stinge focul.

· Prepară-ţi un pistou. În acest scop, combină frunzele de busuioc (aceeaşi cantitate ca în reţeta de mai sus) cu 4 căţei de usturoi şi sare. Nu pune brânză şi seminţe de pin. Sosul pistou merge cu somonul cald sau rece, cu fripturile la cuptor sau la grătar, cu roşiile feliate şi cu bruschetele.

Familiarizarea cu familia busuiocului

Busuiocul nu reprezintă o singură varietate, ci o întreagă familie de plante, aparţinând din punct de vedere botanic genului Ocimum, din care însă doar câteva pot fi folosite ca şi condimente culinare. Iată care sunt varietăţile comercializate:

· Busuiocul dulce este varietatea cea mai populară în Statele Unite şi în Europa, fiind de departe cel mai folosit în arta culinară. Are o aromă dulce, intensă şi mentolată, cu un iz de anason şi de cuişoare. Culoarea este verde-strălucitor.

· În anii din urmă, busuiocul dulce a fost hibridizat, obţinându-se şi alte varietăţi cu parfumuri subtile, reflectate în numele lor, cum ar fi busuiocul-scorţişoară, busuiocul-lămâie şi busuiocul-anason.

· Busuiocul thailandez, numit şi busuiocul păros sau busuiocul-anason, aminteşte de cel dulce, dar are tulpini şi vinişoare violet. Mulţi bucătari îl preferă pentru gustul lui cu un iz de anason, care nu se regăseşte în busuiocul dulce.

· Busuiocul sacru sau tulsi creşte în India, unde este considerat o plantă sacră, motiv pentru care este folosit rareori la gătit. Conţine mai mult eugenol decât alte varietăţi de busuioc. De aceea, are un parfum mai înţepător, care aminteşte de cel al cuişoarelor. (Cuişoarele conţin şi ele foarte mult eugenol.) Este mai mic decât busuiocul dulce, culoarea sa fiind verde cu reflexe violet. Produce flori mov-roz. Este singura plantă perenă din familia busuiocului.

· Busuiocul din India de Est este cultivat la ora actuală în multe părţi ale lumii, atât pentru a fi folosit ca şi condiment cât şi pentru a alunga ţânţarii. Are un parfum care aminteşte de cuişoare.

· Busuiocul arbust de ceai[2] creşte în Africa de Vest. Este cea mai puţin aromată varietate de busuioc comestibil.

· Busuiocul violet are două varietăţi: Purple Ruffle şi Dark Opal. Sunt folosite în salate la restaurantele gourmet. Au o aromă mai puţin intensă decât cea a busuiocului dulce.

Sos pentru spaghete cu roşii şi busuioc

Acest sos de roşii este extrem de uşor de preparat. Are un gust şi o textură bogate, specifice sosurilor preparate acasă, care nu se regăsesc niciodată în preparatele comerciale. Poate fi folosit inclusiv pentru pizza. Ţine-l pe foc până când capătă consistenţa dorită de tine. Ţine trei luni la congelator.

2 linguri ulei de măsline extravirgin

2 căni ceapă feliată

3 căţei de usturoi, tocaţi

1 conservă de 750 g de roşii în bulion

1 lingură busuioc uscat

0,25 linguriţă rozmarin uscat

0,25 linguriţă seminţe de ţelină

Bouquet garni (pag. 271), inclusiv frunze proaspete de ţelină

Sare după gust

450 g spaghete

1. Încinge uleiul într-o cratiţă medie la foc potrivit. Adaugă ceapa şi soteaz-o timp de cinci minute, amestecând frecvent. Adaugă usturoiul şi continuă să sotezi amestecul până când usturoiul îşi lasă aroma, circa 2-3 minute.

2. Adaugă roşiile din conservă, busuiocul, rozmarinul, seminţele de ţelină, bouquet garni şi sarea. Lasă totul să fiarbă fără capac până când sosul începe să se îngroaşe, circa 20 de minute. Între timp, fierbe pastele potrivit instrucţiunilor de pe ambalaj. Toarnă sosul peste paste.

Rezultă 3 căni de sos.

· Prepară o vinegretă cu busuioc pentru o friptură de miel prin combinarea într-un blender a unui sfert de cană de sos lăsat de carne cu 0,5 cană frunze de busuioc şi 3 linguri oţet de vin alb. Adaugă lent 2 linguri de ulei de măsline. Chiar înainte de servire, amestecă vinegreta cu alte 2 linguri de ulei de măsline extravirgin şi adaugă sare şi piper după gust.

· Prepară o marinată cu busuioc pentru pui prin amestecarea unei mâini mari de frunze de busuioc proaspăt sau a unei linguri de busuioc uscat cu sare şi usturoi tocat, ulei de măsline extravirgin, suc de lămâie şi apă (ultimele trei în părţi egale).

· Înveleşte creveţii în frunze de busuioc, înţeapă-i cu o scobitoare ca să nu se desfacă frunzele şi serveşte-i cu sos cocteil roşu tradiţional.

Fereşte-ţi verdeţurile şi celelalte crudităţi de contaminare (îndeosebi vara) prin adăugarea câtorva frunze de busuioc proaspăt sau uscat în vinegretele pe care le prepari pentru ele.

Ceapa: prea puternică pentru cancer

Nu este deloc surprinzător că singura legumă suficient de puternică pentru a te face să plângi este şi suficient de puternică pentru a te vindeca. Ceapa este foarte bogată în quercetină, un flavonoid cu efecte antioxidante puternice care poate reduce riscul de cancer. Din punct de vedere botanic, ceapa face parte din aceeaşi familie ca şi usturoiul. La fel ca acesta, ea conţine alicină, o substanţă care se transformă în organosulfaţi. Aceştia reduc colesterolul, subţiază sângele, menţin flexibilitatea arterelor şi ucid celulele canceroase. Ceapa roşie şi cea purpurie conţin antocianine, antioxidanţii care fac ca fructele de pădure să fie considerate nişte supervedete din punct de vedere nutriţional. Împreună, toate aceste substanţe nutritive (la care se adaugă multe altele) se combină într-un condiment cu o putere vindecătoare unică.

Ceapa este un anticancerigen

Quercetina nu se înţelege deloc cu cancerul. Studiile ştiinţifice arată că quercetina poate încetini creşterea celulelor canceroase; poate opri migrarea acestora în alte părţi ale corpului (metastază) şi le poate ucide în diferite feluri, de pildă prin oprirea aprovizionării lor cu sânge sau prin activarea genelor care ucid cancerul. Organosulfaţii din ceapă au efecte asemănătoare. Toată această activitate la nivel celular are un impact puternic asupra organismului în ansamblul lui. Nenumărate studii au arătat că există o asociere puternică între consumul masiv de ceapă şi incidenţa redusă a cancerului.

În cadrul unui studiu publicat în American Journal of Clinical Nutrition, cercetătorii italieni au analizat dieta şi starea de sănătate a mii de oameni. Ei au descoperit existenţa unui tipar protector foarte consistent: cu cât oamenii consumă mai multă ceapă, cu atât mai mică este incidenţa cancerului în viaţa lor. Mai exact, ei au descoperit că prin comparaţie cu cei care consumă cele mai mici cantităţi de ceapă, cei care consumă cele mai mari cantităţi prezintă un risc mult mai mic de a dezvolta un:

· Cancer la colon: un risc cu 56% mai mic

· Cancer la sân: un risc cu 25% mai mic

· Cancer la prostată: un risc cu 71% mai mic

· Cancer ovarian: un risc cu 73% mai mic

· Cancer la esofag: un risc cu 82% mai mic

· Cancer oral: un risc cu 84% mai mic

· Cancer la rinichi: un risc cu 38% mai mic

„Descoperirile noastre confirmă rolul jucat de ceapă în reducerea riscului mai multor cancere comune”, au conchis cercetătorii.

Cancer endometrial. Cercetătorii italieni au constatat că femeile care consumă două sau mai multe porţii de ceapă pe săptămână prezintă un risc un 60% mai mic de a face cancer endometrial (vaginal).

Cancer pancreatic. Cercetătorii de la Universitatea din San Francisco, California, au analizat datele legate de dietă şi de sănătate ale unui număr de peste 2000 de persoane şi au constatat că cele care au consumat cea mai mare cantitate de ceapă (şi de usturoi) au prezentat un risc cu 54% mai mic de a face cancer pancreatic, prin comparaţie cu cele care au consumat cele mai mici cantităţi.

Cancer la stomac. Cercetătorii de la Universitatea din California de Sud au analizat datele legate de dietă şi de sănătate ale unui număr de peste 1900 de persoane din China şi au constatat că cele care au consumat cea mai mare cantitate de ceapă au prezentat un risc mult mai mic de a face cancer la stomac.

Efectele uimitoare ale cepei

Ceapa are multe alte efecte protectoare asupra stării tale de sănătate.

Atac de cord. Cercetătorii italieni au analizat datele legate de dietă şi de sănătate ale unui număr de peste 1400 de persoane şi au constatat că cele care au consumat una sau mai multe porţii de ceapă pe săptămână au prezentat un risc cu 22% mai mic de a suferi un atac de cord prin comparaţie cu cele care au consumat cele mai mici cantităţi. „O dietă bogată în ceapă ar putea avea un efect favorabil asupra riscului de a suferi un infarct acut de miocard [atac de cord]”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică European Journal of Nutrition.

Colesterol ridicat. Incidenţa atacului de cord este mult mai mică în rândul femeilor japoneze. De ce? Pentru a afla răspunsul la această întrebare, cercetătorii au analizat datele legate de dietă ale unui număr de 115 femei japoneze. Ei au constatat că cu cât acestea au consumat mai mulţi flavonoizi (îndeosebi din ceapă), cu atât mai mic a fost colesterolul lor total şi cel „rău” LDL, doi factori principali de risc pentru boala cardiovasculară. Faptul că femeile japoneze consumă foarte mulţi astfel de flavonoizi – în principal quercetină din ceapă – „ar putea contribui la această incidenţă redusă a bolii coronare prin comparaţie cu femeile din alte ţări”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Journal of Nutrition.

Boala cardiovasculară. Cercetătorii olandezi au măsurat consumul de flavonoizi – în principal din ceai, ceapă şi mere – al unui număr de 805 bărbaţi. Cei care cu consumat cei mai mulţi flavonoizi au prezentat un risc cu 58% mai mic de boală cardiovasculară, prin comparaţie cu cei care au consumat cei mai puţini flavonoizi. Studiul a fost publicat în revista de specialitate Lancet.

Hipertensiune. Cercetătorii de la Universitatea din Utah au tratat 41 de pacienţi bolnavi de hipertensiune, împărţindu-i în două grupe. Jumătate au primit câte 730 mg quercetină pe zi, iar cealaltă jumătate un placebo. După o lună, cei care au luat suplimentul au prezentat o reducere a tensiunii arteriale cu 7 puncte pentru cea sistolică (valoarea superioară a măsurătorii) şi cu 5 puncte pentru cea diastolică (valoarea inferioară).

Osteoporoză. Cercetătorii de la Universitatea Medicală din Carolina de Sud au analizat datele furnizate de Sondajul Naţional pentru Sănătate şi Nutriţie, la care au participat peste 35 de milioane de femei. Ei au constatat că femeile aflate la perimenopauză sau la postmenopauză care au consumat una sau mai multe cepe pe zi au avut o densitate a oaselor cu 5% mai mare decât cele care au consumat ceapă doar o dată pe lună sau mai rar. „Consumul de ceapă pare să aibă un efect benefic asupra densităţii oaselor”, au conchis cercetătorii. Iar oasele mai dense înseamnă mai puţine fracturi: „Femeile mai vârstnice care consumă foarte des ceapă şi-ar putea reduce riscul de fracturi cu peste 20% prin comparaţie cu cele care nu consumă niciodată ceapă”, au notat cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Menopause.

Cicatrice chirurgicale. Cercetătorii au constatat că oamenii care folosesc un gel cu extract de ceapă rămân cu cicatrice mai moi, mai puţin roşii, cu o textură mai fină şi care arată mai bine (la modul general). Studiul a fost publicat în revista de specialitate Journal of Cosmetic Dermatology.

Alergii. Într-un articol despre alergii, cercetătorii de la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Boston afirmă că quercetina blochează secreţia histaminei, factorul imun care cauzează simptome alergice precum lăcrimarea şi curgerea nasului. Quercetina este „o terapie naturală sigură” pentru combaterea alergiilor, care poate fi folosită fie ca „terapie primară, fie în simbioză cu metodele convenţionale”, notează cercetătorii.

Hipertrofia prostatică benignă. Această condiţie, numită de regulă prostată „umflată” sau „mărită”, afectează zeci de milioane de bărbaţi de vârstă mijlocie, generând dificultăţi urinare. Cercetătorii italieni au analizat datele legate de dietă şi de starea de sănătate ale unui număr de peste 1800 de bărbaţi şi au constatat că cei care consumă cea mai mare cantitate de ceapă prezintă un risc cu 59% mai scăzut de a dezvolta această problemă.

Diabet. Există atât de multe studii care arată că ceapa reduce glicemia la animalele de laborator cărora le-a fost indus un diabet de tip 2 că o echipă de cercetători din Coreea a realizat o „meta-analiză”, combinând datele din toate studiile, pentru a vedea dacă poate obţine rezultate mai concludente. Concluzia a fost clară: ceapa reduce glicemia. Studiul a fost publicat în revista de specialitate Journal of Medicinal Food.

Familiarizarea cu ceapa

Ceapa este cultivată pretutindeni, inclusiv în curţile oamenilor.

Există sute de varietăţi de ceapă, cu forme, culori, texturi şi grade de iuţeală diferite. Există ceapă galbenă, roşie, purpurie, verde, albă şi brună. Mărimea ei variază de la cea a unei unghii (ceapa pentru cocteiluri) până la cea a unei mingi de baseball. Există varietăţi italiene, din Bermude, perlate, praz, arpagic şi haşme.

Ilustraţie

Există sute de varietăţi de ceapă, cu forme, culori, texturi şi grade de iuţeală diferite.

Haşmele: cea mai sănătoasă varietate de ceapă

Nu subestima puterea vindecătoare a micuţelor haşme (sau şalote). Când cercetătorii de la Universitatea Cornell au măsurat conţinutul nutriţional al 13 varietăţi de ceapă vândute în Statele Unite, ei au constatat că haşmele au o activitate antioxidantă mai puternică decât a cepei galbene (următoarea pe listă) şi conţin de şase ori mai mulţi fenoli antioxidanţi decât ceapa Vidalia.

Haşmele pot fi consumate atât crude cât şi gătite. Ele au un gust de ceapă intens, cu un iz de usturoi. Fiind extrem de iuţi, este bine să le toci foarte fin atunci când le consumi crude.

Păstrează haşmele într-un loc răcoros, în care să aibă loc să respire. Nu cumpăra haşme cu defecte şi nu le folosi pe cele care au încolţit. Acestea au un gust amar, şi în plus, le strică şi pe celelalte.

Haşmele coapte se combină foarte bine cu legumele, îndeosebi atunci când serveşti carne de vită, de porc, de raţă sau de pui. Pentru a prepara haşme coapte, începe prin a le fierbe în coajă, acoperite cu lapte, circa 10 minute. În final, scurge laptele şi coace-le într-o crăticioară acoperită până când se înmoaie, circa 20 de minute. Asezonează-le cu o vinegretă mediteraneană (pag. 160).

Nici un alt condiment nu este pus atât de frecvent în mâncare ca ceapa. Practic, aceasta asigură baza oricărei supe, ciorbe, a oricărui sos şi a oricărei mâncări cu carne roşie, peşte sau legume. Toate bucătăriile din lume o folosesc. Ceapa este consumată crudă, prăjită, călită, coaptă, cremată, la grătar, fiartă şi murată.

În China, bucătarii preferă ceapa verde, al cărei gust este mai dulce. ei o toacă şi o pun în supe, mâncăruri preparate rapid la tigaie şi murături. Ceapa este presărată peste tăiţeii numiţi laksa, amestecată cu orezul, cu alte condimente şi cu sosuri.

În Indonezia, ceapa este tocată şi amestecată crudă cu condimentele picante numite sambal, fiind servită alături de kebab-urile din carne marinată numite satay. Este adăugată la diferite amestecuri de condimente şi pusă în sosuri. Este prăjită în ulei pentru a deveni crocantă şi a căpăta un gust caramelizat, sau adăugată ca un topping peste tăiţeii şi orezul preparate la tigaie.

În India, ceapa brună cu un gust destul de iute este folosită practic la orice mâncare, nu doar pentru a da gust, ci şi pentru textura şi consistenţa pe care le dă curry-urilor. Este consumată crudă într-o mâncare populară numită kache piaz şi într-una cu roşii numită kachoomar. Indienilor le place să mănânce ceapa brună (care este mai uscată decât cea din Statele Unite) cu lămâie, mai ales dacă simt că se apropie o răceală.

În Turcia, haşmele integrale sunt combinate în mod tradiţional cu carnea de miel din kebab-uri. În Tunisia, bucătarii prepară couscous cu o pastă de ceapă fermentată numită hrous.

Francezii preferă delicatele haşme, cu gustul lor puternic, care sunt folosite ca bază pentru multe sosuri, cum ar fi béarnaise. Supa franţuzească de ceapă este renumită în întreaga lume, la fel ca şi specialitatea provensală pissaldière, care constă într-un strat gros de ceapă caramelizată pe un aluat care aminteşte de pizza. Tarta cu ceapă este o specialitate din regiunea Alsacia-Lorena, în care influenţele culinare franceze se întrepătrund cu cele germane.

Germanii folosesc ceapa mai mult decât francezii, sotând-o în grăsime ca topping pentru multe mâncăruri cu carne şi cartofi. Ei consumă ceapa inclusiv individual, coaptă sau frecată, ca legumă de sine stătătoare.

Spaniolii preferă ceapa caramelizată şi sosul de tomate numit sofregit. Englezii adoră ceapa umplută. Ruşii rad ceapă în marinate şi alte mâncăruri. Prin comparaţie cu cea tocată, ceapa rasă are un gust mai intens.

În Statele Unite, ceapa reprezintă un topping de referinţă, fie crudă, fie călită, pentru hot dogs, hamburgheri şi alte alimente fast-food. Inelele de ceapă prăjite în aluat au devenit o specialitate americană de faimă internaţională.

Pe piaţa din Statele Unite, ceapa este împărţită în două categorii definite de anotimp şi de perioada de recoltare: ceapa de primăvară, care este plină de apă, perisabilă şi are un gust moderat; şi ceapa pentru iarnă, care este uscată, cu un gust iute şi rezistă foarte bine în cămară.

Ceapa poate preveni şi/sau trata următoarele boli şi afecţiuni:

Alergii

Hipertrofie prostatică benignă (BPH)

Cancer

Probleme ale colesterolului (colesterol total ridicat, colesterol „rău” LDL ridicat)

Diabet de tip 2

Atac de cord

Boala cardiovasculară

Hipertensiune

Osteoporoză

Cicatrice

Ceapa se combină foarte bine cu toate condimentele, dar în mod particular cu următoarele:

Chimen

Cocos

Chimion

Usturoi

Ghimbir

Kokum

Măghiran

Oregano

Rozmarin

Roşii uscate la soare

Cimbru

Turmeric

Ceapa este folosită practic în toate mâncărurile, inclusiv în cele care includ:

Mere

Curry

Carne la grătare

Pizza

Tocane

Salate

Sandviciuri

Ceapa de primăvară mai este numită şi ceapă verde, ceapă de arpagic sau ceapă galeză. Practic, este vorba de „pui” de ceapă care nu au avut prilejul să crească cu adevărat. Unele cepe sunt culese înainte de apariţia bulbului, şi există chiar varietăţi care nu formează deloc bulbi. Acestea sunt dulci şi apoase, putând fi consumate crude. (Nu cu mult timp în urmă, ceapa de primăvară era dată prin sare şi mâncată de gustare.)

Ceapa pentru iarnă creşte vara şi este recoltată toamna. Toate cepele din această categorie au un gust intens, fiind extrem de bogate în compuşi ai sulfului. Dat fiind că nu conţin la fel de multă apă ca şi ceapa verde, ele sunt mult mai durabile. Cea mai iute ceapă este cea galbenă, cunoscută pretutindeni sub numele de ceapă spaniolă. Urmează apoi ceapa albă, numită adeseori ceapă de Texas sau din Vidalia (de la orăşelul din Georgia cu acelaşi nume).

Ceapa pentru iarnă are şi ea mai multe varietăţi:

· Ceapa spaniolă este cea mai mare de pe piaţă. Este o ceapă sub formă de sferă, dar nu la fel de iute ca şi cea indiană.

· Ceapa din Bermude nu este foarte iute şi are trei varietăţi: roşie, albă şi galbenă.

· Ceapa din Vidalia (din Georgia) şi din Maui (insula hawaiiană) este o ceapă albă hibrid. Este cea mai dulce varietate (dintre cele de iarnă).

În ceea ce priveşte starea de sănătate, merită să reţii un singur lucru: cu cât ceapa are un gust mai puternic, cu atât mai bogată este ea în compuşi ai sulfului şi cu atât mai sănătoasă este.

Cum trebuie cumpărată ceapa

Cel mai bine pentru sănătatea ta, dar şi pentru papilele tale gustative, este să cumperi întotdeauna ceapă proaspătă şi să o consumi din abundenţă, dacă este posibil zilnic. Ceapa mai este comercializată inclusiv într-o formă uscată, fie granulată, fie măcinată, tocată, feliată sau prăjită. Ambele varietăţi pot fi găsite în băcănii şi în supermarketuri.

Atunci când cumperi ceapă pentru iarnă, caută întotdeauna bulbi fermi, cu o culoare uniformă şi cu multe straturi de foi uscate la suprafaţă. Acestea trebuie să fie foarte uscate şi să se fărâmiţeze uşor. Evită cepele cu pete sau care prezintă semne de încolţire ori de putrezire. (Petele negre sunt astfel de semne.)

Ceapa verde trebuie să aibă frunze bogate, foarte verzi, care par proaspete, şi să fie mai degrabă crocante decât veştede.

Ceapa pentru iarnă se păstrează cel mai bine în pivniţă, la temperaturi răcoroase. Pe locul doi vin containerele deschise şi bine ventilate, cum ar fi coşurile de răchită. Păstrează ceapa departe de cartofi, căci tinde să absoarbă umezeala şi gazele emanate de aceştia, stricându-se.

Ceapa proaspătă nu trebuie ţinută la frigider decât dacă ai apucat să tai din ea. Ţine la frigider aproximativ o săptămână. Nu tăia niciodată ceapa cu mai mult timp înainte de folosire, căci începe să îşi piardă proprietăţile nutriţionale.

Dat fiind că este perisabilă, ceapa verde trebuie păstrată la frigider într-o pungă de plastic. În acest fel, rezistă circa o săptămână.

Ceapa pentru iarnă (uscată) poate ţine de la câteva săptămâni până la câteva luni, în funcţie de tip şi de perioada de depozitare în magazin (înainte de a o cumpăra). În general, cu cât ceapa este mai iute, cu atât mai mult rezistă ea.

Ceapa uscată ţine aproximativ un an, dacă este păstrată într-un container ermetic închis, într-un loc întunecat şi răcoros.

Ceapa în bucătărie

Ceapa este sinonimă cu gătitul în bucătărie, fiind la fel de indispensabilă ca şi sarea şi piperul. Ceapa dă mâncărurilor gust, culoare şi textură.

Ceapa galbenă este cea mai bună pentru tocane, supe şi sosuri cu timp îndelungat de gătire. Ceapa dulce, cum este varietatea Vidalia, este ideală pentru a prepara ceapă coaptă sau inele de ceapă în aluat. Ceapa roşie merge foarte bine crudă în sandviciuri şi salate, dar şi în murături. Ceapa perlată este folosită la prepararea cepei caramelizate sau a cepei murate.

Alte reţete care conţin ceapă:

Chili con carne, reţeta americană (pag. 110)

Porc alsacian cu varză acră (pag. 148)

Berbere (pag. 267)

Orez cu piper negru şi migdale (pag. 57)

Supă Bloody Mary cu crabi Jumbo Lump (pag. 70)

Boeuf Bourguignon (pag. 240)

Varză de Bruxelles Kulambu (pag. 123)

Ciorba de peşte a Pescarului din Golf (pag. 46)

Pastă de curry caraibian (pag. 287)

Năut cu ciuperci şi migdale prăjite (pag. 29)

Supă de morcovi şi dovleac cu ghimbir (pag. 140)

Sos verde cu seminţe de dovleac (pag. 200)

Chiftele de miel la grătar în lipie libaneză cu sos de mentă şi castraveţi (pag. 165)

Gulaş unguresc (pag. 61)

Marinată jamaicană pentru fripturi (pag. 269)

Curry cu vită Madras (pag. 106)

Pastă de curry malaysian (pag. 287)

Sos chutney cu ceapă şi roşii (pag. 113)

Guacamole cu rodii (pag. 197)

Curry cu cartofi şi conopidă (pag. 252)

Umplutură cu cârnaţi, salvie şi caise (pag. 215)

Ton cu susan, ghimbir marinat şi salată de varză cu vanilie (pag. 220)

Fructe de mare în supă de şofran (pag. 211)

Spaghete cu sos de roşii şi busuioc (pag. 42)

Sos de tamarin (pag. 236)

Paste thailandeze cu curry roşu (pag. 286)

Pui cu portocale şi wasabi, cu migdale prăjite (pag. 260)

Ceapă roşie murată Yucatan (pag. 21)

Pentru a reduce lăcrimarea atunci când tai ceapă, ţine-o la frigider cel puţin o oră înainte de a o prelucra. Temperatura scăzută va reduce volatilitatea alicinei în atmosferă. O altă metodă constă în tăierea cepei sub un jet de apă rece, dar apa spală inclusiv alicina, lucru care nu este de dorit.

Supă de ceapă franţuzească

Aceasta este o reţetă clasică de soupe a l’oignon, preluată de la Le Pied de Cochon (Piciorul de Porc) – bistroul franţuzesc la care se opresc parizienii în drum spre casă după o noapte de petrecere, pentru a mânca o supă de ceapă, vestită pentru alungarea mahmurelii. Dacă nu ai o astfel de supă preparată acasă, un substitut excelent este marca Kitchen Basics, care se găseşte în majoritatea supermarketurilor. Supa devine mai bună după o zi sau două de la preparare. De asemenea, ţine foarte bine la congelator.

2 linguri unt

2 linguri ulei vegetal

1 kg ceapă galbenă, feliată subţire

0,5 linguriţă zahăr

3 linguri făină

8 căni supă de vită

0,5 cană vermut sec

Bouquet garni (pag. 271)

0,5 linguriţă sare

0,25 cană coniac sau whisky (opţional)

1 baghetă franţuzească mică

1 căţel de usturoi, tăiat în jumătate

0,5 linguriţă ulei de măsline

1 cană brânză Gruyère sfărâmată

1. Amestecă untul şi uleiul într-o oală mare, la foc mediu. Redu focul la mic, adaugă ceapa şi amestecă bine, pentru a se impregna cu grăsime. Acoperă cu un capac şi lasă ceapa să se călească la foc mic timp de 15 minute, amestecând rar.

2. Dă focul la moderat şi adaugă zahărul. Lasă pe foc 30 de minute, amestecând frecvent, pentru ca ceapa să se înmoaie. Aceasta trebuie să capete o culoare aurie. Nu o lăsa să se ardă. Presară făina deasupra ei şi amestecă continuu timp de cinci minute.

3. Adaugă supa de vită şi vermutul, precum şi bouquet garni şi sarea. Adu lichidul la fierbere, acoperă parţial oala cu un capac şi lasă pe foc timp de 40 de minute. Adaugă coniacul sau whisky-ul (dacă doreşti să pui). Lasă supa să se răcească cel puţin o jumătate de oră.

Până aici, supa poate fi preparată în avans, după care procesul culinar poate fi reluat înainte de servire.

4. Taie patru felii groase de pâine din baghetă şi pune-le pe o tavă tapetată cu hârtie de copt. Pune deasupra fiecăruia câte o jumătate de căţel de usturoi şi unge-le cu puţin ulei de măsline. Coace-le la cuptor, la 200°C, timp de şapte minute.

5. Redu focul la 175°C. Toarnă supa în vase individuale care rezistă la temperaturi înalte, aproape până sus. Plasează o felie de pâine deasupra şi acoperă totul cu brânză, inclusiv marginile vaselor. Pune vasele la cuptor timp de 15 minute sau până când încep să fiarbă. Trece-le pe sub arzător timp de 30 de secunde pentru ca brânza să se rumenească. Serveşte supa cu restul baghetei alături.

Rezultă 4 porţii, ca antreu.

Pentru a scăpa de mirosul de ceapă de pe mâini după ce le-ai curăţat şi le-ai tocat, spală-ţi mâinile sub un jet de apă rece. Alternativ, freacă-le cu puţină sare, iar apoi spală-le cu săpun şi cu apă caldă.

Iată şi alte modalităţi de a integra ceapa în dieta ta:

· Serveşte carnea cu ceapă sotată. Ceapa furnizează lichidul care lipseşte din carne, îndeosebi din cea foarte slabă.

· Ceapa reprezintă o marinată ideală pentru carnea tare, care trebuie frăgezită. Toacă ceapă şi pune-o deasupra cărnii. Toarnă marinata peste ceapă şi în jurul cărnii. Întoarce carnea la fiecare câteva ore, mutând cu lingura ceapa de deasupra pe partea opusă.

· Dacă nu îţi place să consumi ceapa crudă din cauza gustului ei intens, las-o la înmuiat peste noapte în apă rece. În acest fel, gustul ei va deveni mai moderat.

· Adaugă ceapă roşie sau Vidalia tocată la salatele verzi, la cele cu pui şi la cele cu ton.

· Adaugă ceapă verde sau roşie (tocată) la salate şi în sandviciuri.

· Adaugă ceapă verde la dressing-urile pentru salate.

· Sotează ceapă şi pune-o deasupra unui burger la grătar. Un studiu a arătat că hamburgerii la grătar serviţi cu ceapă sotată neutralizează HCA, o substanţă cancerigenă care se formează în carnea friptă la grătar, îndeosebi de vită.

· Nu decoji ceapa atunci când o combini cu alte plante aromate pentru a prepara o supă. Cojile adaugă culoare supei, fără a-i da un gust amar.

· Atunci când sotezi ceapa, nu o prăji în unt, ci în puţin ulei de rapiţă sau de măsline. Pentru ca ceapa să nu absoarbă prea mult ulei, adăugând astfel calorii nedorite, redu focul la mic şi acoperă vasul cu un capac. În final, ceapa va deveni sticloasă, dar nu foarte grasă.

· Dacă nu îţi place ceapa cu un gust prea intens, taie-o şi toac-o chiar înainte de a o adăuga la reţetă. Gustul de ceapă devine mai puternic atunci când aceasta stă mai mult timp în contact cu aerul.

· Dacă doreşti, poţi avea la dispoziţie tot timpul anului ceapă verde. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să o cultivi în ghivece la fereastră. Taie din ea numai atât cât intenţionezi să foloseşti, iar restul va continua să crească.

Prepară ceapă murată după o reţetă nicaraguană numită cebollita. În acest scop, combină 1 cană de oţet alb distilat cu 2 linguriţe de sare şi 1 linguriţă de zahăr, şi toarnă acest amestec peste 1 ceapă şi 3 ardei chili roşii. Legumele trebuie feliate subţire. Lasă legumele să stea astfel o oră sau două la temperatura camerei, iar apoi lasă-le la frigider cel puţin o zi înainte de a le consuma.

Seminţele de dovleac: un scut protector pentru prostată

Atunci când sculptezi pulpa unui dovleac pentru o lanternă de Halloween, nu arunca seminţele, căci acestea reprezintă un veritabil regal pentru sănătatea ta.

Seminţele de dovleac sunt bogate în antioxidanţi care protejează celulele, în magneziu care calmează nervii, în fier care hrăneşte sângele, în proteine pentru muşchi, în zinc, care întăreşte sistemul imunitar, şi în acizi graşi polinesaturaţi, care ajută inima. În plus, sunt bogate în fitosteroli, nişte compuşi vegetali foarte buni pentru prostată.

Prostata adoră seminţele de dovleac

Mărimea glandei prostate este comparată adeseori cu cea a unei nuci, poate şi pentru că prostata îi înnebuneşte pe mulţi bărbaţi de vârstă mijlocie[3].

În jurul vârstei de 50 de ani, patru din cinci bărbaţi suferă deja de o hipertrofie prostatică benignă (BPH), adică de o prostată „umflată” sau mărită. Din păcate, glanda este înfăşurată în jurul uretrei, tubul care transportă urina de la vezică spre orificiul de eliminare. Aşa se face că până la vârsta de 60 de ani, jumătate dintre bărbaţi prezintă simptome urinare cauzate de mărirea glandei prostate. Acestea sunt extrem de supărătoare, interferând cu ceea ce studiile ştiinţifice numesc „calitatea vieţii”: bărbaţii trebuie să meargă mai frecvent la toaletă, adeseori trezindu-se de mai multe ori de-a lungul nopţii. Fluxul urinar iese mai greu, este mai slab, continuă să picure la sfârşit şi pare incomplet atunci când se opreşte, lăsând senzaţia că golirea vezicii a fost incompletă.

În astfel de cazuri, este timpul să îţi hrăneşti prostata cu câteva seminţe de dovleac.

Cercetătorii coreeni au dat unor bărbaţi care sufereau de BPH câte 320 mg de ulei din seminţe de dovleac pe zi. După un an, simptomele lor s-au îmbunătăţit cu 58%, „rata fluxului urinar maximal” a crescut cu 13%, iar scorul pe care l-au dat aceştia într-un chestionar referitor la „calitatea vieţii” s-a îmbunătăţit cu 41%.

„Uleiul din seminţe de dovleac, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Nutrition Research and Practice, se poate dovedi un supliment şi un remediu alternativ sigur şi eficient din punct de vedere clinic pentru BPH”.

Într-un alt studiu realizat de suedezi, cercetătorii au dat unui număr de 53 de bărbaţi cu BPH câte un supliment cu extracte din seminţe de dovleac şi o altă plantă bogată în fitosteroli. După trei luni, toate simptomele lor s-au îmbunătăţit: urinările au devenit mai puţin frecvente, fluxul urinar mai puternic şi mai rapid, fără să picure lent la sfârşit, iar bărbaţii s-au simţit în general mult mai bine.

Cum operează seminţele de dovleac? La fel ca medicamentele cu prescripţie medicală pentru BPH, ne explică cercetătorii coreeni. Fitosterolii din seminţe blochează acţiunea 5-alfa-reductazei, o enzimă care converteşte testosteronul (hormonul masculin) în dihidrotestosteron (DHT), substanţă care alimentează umflarea prostatei la bărbaţii de vârstă mijlocie.

Alte beneficii terapeutice ale seminţelor de dovleac

Studiile pe animale (şi câteva pe oameni) au arătat că seminţe de dovleac pot contribui la prevenirea sau tratarea multor altor probleme de sănătate:

Boala cardiovasculară. Cercetătorii au constatat că animalele hrănite cu un amestec de seminţe de dovleac şi de in au prezentat o scădere a colesterolului, în pofida dietei bogate în colesterol care le-a fost administrată. De fapt, seminţele de dovleac au redus colesterolul total (care pune în pericol inima), colesterolul LDL şi trigliceridele, crescând în schimb colesterolul HDL, care ajută inima. Ei au emis ipoteza că acest efect pozitiv s-a datorat fibrelor şi acizilor graşi polinesaturaţi.

În urma unui alt studiu, cercetătorii au constatat că seminţele de dovleac date unor animale de laborator au amplificat efectele medicamentului anti-colesterol simvastatin (Zocor).

În sfârşit, când cercetătorii au hrănit cu ulei din seminţe de dovleac nişte animale cărora le-a fost indusă chimic starea de menopauză, ei au constatat că acestora le-a scăzut hipertensiunea, colesterolul total, cel LDL şi trigliceridele, crescându-le în schimb colesterolul HDL – prin comparaţie cu animalele care nu au fost hrănite cu ulei. „Este posibil ca prin adăugarea uleiului din seminţe de dovleac sau a seminţelor la dieta femeilor aflate la menopauză, acestea să reducă riscul de complicaţii cardiovasculare asociate cu lipsa estrogenului”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Phytotherapy Research.

Anemie datorată deficitului de fier. Hrănirea mai multor femei care sufereau de anemie cu cereale pentru micul dejun îmbogăţite cu fier plus 30 g de seminţe de dovleac pe zi a condus la dispariţia problemei, potrivit unui studiu publicat în revista de specialitate BioFactors.

Artrită. Când cercetătorii au hrănit mai multe animale de laborator cărora le-a fost indusă chimic o artrită reumatoidă cu ulei din seminţe de dovleac, ei au constatat o reducere „remarcabilă” a umflăturilor. Studiul a fost publicat în revista de specialitate Pharmacological Research.

Familiarizarea cu seminţele de dovleac

Seminţele de dovleac sunt originare din America de Nord şi Centrală, fiind unul din puţinele condimente pe care Lumea Nouă le-a oferit Lumii Vechi.

Ilustraţie

Seminţele de dovleac sunt originare din America de Nord şi Centrală.

Nativii din America foloseau pulpa seminţelor în alimentaţie, dar le preţuiau inclusiv ca remedii medicinale. Ei consumau seminţele pentru a scăpa de viermii plaţi, inelaţi, şi de alte infecţii intestinale, dar şi pentru a-şi trata vezica şi problemele tractului urinar. În plus, nativii preparau cataplasme cu seminţe de dovleac pe care le puneau pe piele pentru a alina arsurile, durerile de cap şi artrita.

Seminţele de dovleac sunt consumate ca gustare pretutindeni în lume unde sunt cultivaţi dovleci, dar ca şi condiment sunt cu adevărat populare doar în bucătăriile din Africa de Vest, Spania, America Centrală şi Mexic.

Seminţele de dovleac – pepitas – sunt o gustare populară în Mexic, dar şi un condiment important. Ele sunt adăugate la salate sau sunt măcinate şi adăugate în supe şi sosuri. Sunt un ingredient popular în faimoasele mole mexicane – sosuri picante cu gust de nucă servite lângă pui sau fructe de mare. O mole autentică este foarte laborioasă, fiind considerată un sos de referinţă în bucătăria regională mexicană. Cele mai bune mole provin din Oaxaca, regiune supranumită „ţinutul celor şapte mole”. Între acestea se numără şi mole verde de pepitas, un sos din seminţe de dovleac servit în mod tradiţional lângă carnea de pui.

În Africa de vest, unde dovlecii cresc din abundenţă, seminţele sunt gătite, măcinate sau fermentate, fiind folosite ca şi condiment pentru a aroma gustul sosurilor şi supelor.

Uleiul din seminţe de dovleac este foarte popular în India, Germania şi Austria, unde este folosit la condimentarea sosurilor, pastelor, dressing-urilor pentru salate şi legumelor.

Cum trebuie cumpărate seminţele de dovleac

Seminţele de dovleac pot fi cumpărate ca gustare – crude sau prăjite, sărate sau nu, decorticate sau nu. Dacă doreşti să le foloseşti ca şi condiment, cel mai bine este să le cumperi crude. Se găsesc în mai toate supermarketurile bine aprovizionate şi în magazinele naturiste.

Caută seminţe intacte şi inspectează-le când ajungi acasă. Aruncă-le pe cele crăpate sau deteriorate.

În cazul în care cumperi seminţe vărsate, asigură-te că sunt pline, uscate şi fără urme de insecte. Miroase-le pentru a te asigura că nu sunt râncede.

Seminţele de dovleac pot fi păstrate la frigider, într-un container ermetic închis, timp de aproximativ două luni.

Uleiul din seminţe de dovleac se găseşte în magazinele de specialitate sau online. Citeşte cu atenţie eticheta produsului pentru a te asigura că este sută la sută ulei din seminţe de dovleac (fiind foarte scump, este diluat uneori cu ulei din seminţe de floarea soarelui, pentru a-i mai scădea preţul).

Uleiul din seminţe de dovleac are o culoare verde închis, care capătă reflexe roşiatice atunci când îl priveşti prin sticlă în bătaia soarelui. Printre cele mai bune uleiuri se numără cele din Austria. Păstrează uleiul într-un loc întunecat şi răcoros.

Seminţele de dovleac pot preveni şi/sau trata următoarele boli şi afecţiuni:

Anemie (deficit de fier)

Artrită reumatoidă

Hipertrofie prostatică benignă (BPH)

Probleme ale colesterolului (colesterol total ridicat, colesterol „rău LDL ridicat, colesterol „bun” HDL scăzut)

Boala cardiovasculară

Nivel ridicat al trigliceridelor

Incontinenţă urinară

Seminţele de dovleac se combină foarte bine cu următoarele condimente:

Seminţe de chimion negru

Cardamom

Chili

Cacao

Coriandru (boabe)

Chimion

Usturoi

Ceapă

Oregano

Seminţe de susan

Roşii uscate la soare

Cimbru

Seminţele de dovleac sunt folosite frecvent în reţete care includ:

Prăjituri

Pui

Fursecuri

Brioşe

Porc

Salate

Sosuri

Supe

Sos verde cu seminţe de dovleac

Aceasta este o variantă uşoară a faimoasei reţete Mole Verde de Pepitas din Oaxaca, Mexic. Se serveşte cu carne de pui la grătar, prăjită sau la cuptor.

1 cană seminţe de dovleac, decojite

6 chili roşii

1 cană ceapă tocată

2 căţei de usturoi, tocaţi

2 frunze de salată romană (verde)

0,5 cană frunze de coriandru, tocate

1 linguriţă chimion măcinat

1 linguriţă oregano uscat, de preferinţă mexican

0,25 linguriţă cimbru uscat

0,5 linguriţă sare

2 căni supă de pui

2 linguri ulei de măsline

0,5 cană smântână slabă

1. Prăjeşte uscat (fără ulei) seminţele de dovleac într-o tigaie, la foc mare, până când încep să sară. Scutură tigaia şi continuă să le prăjeşti până când devin aurii, circa 3-5 minute. Transferă-le apoi pe o farfurie şi lasă-le să se răcească. În final, pune-le în râşniţă şi macină-le fin.

2. Pune chili, ceapa, usturoiul, salata verde, coriandrul, chimionul, oregano, cimbrul, sarea şi seminţele de dovleac măcinate într-un robot de bucătărie şi procesează-le până când devin cremoase. Adaugă 1,5 căni de supă de pui prin tubul de alimentare şi procesează-le în continuare.

3. Încinge uleiul într-o tigaie şi adaugă sosul şi smântâna. Fierbe-le la foc mediu timp de cinci minute, amestecând constant, până când sosul se îngroaşă. Redu focul la mic şi adaugă şi restul de supă, dacă este necesar. Acoperă parţial cu un capac şi lasă pe foc încă 10 minute. Sosul poate fi preparat din timp şi păstrat într-un container ermetic închis până la folosire. Înainte de a-l consuma, încălzeşte-l pe aragaz, şi dacă este necesar, mai procesează-l odată în robotul de bucătărie, ca să îi dai o consistenţă mai cremoasă.

Rezultă circa 3 căni.

Seminţele de dovleac în bucătărie

Dacă sculptezi un bostan pentru Halloween, îţi poţi usca singur seminţele. Iată cum trebuie să procedezi:

Scoate seminţele cu o lingură de metal şi şterge-le de pulpă cu un prosop de hârtie. Pune seminţele pe un prosop de bucătărie curat, într-un singur strat, şi lasă-le să se usuce peste noapte. Un dovleac poate conţine în jur de 600 de seminţe.

Pentru a coace seminţele de dovleac, pune-le într-o tavă tapetată cu ulei şi cu sare, într-un singur rând, şi lasă-le la cuptor la temperatura de 150°C, 20-30 de minute sau până când devin aurii.

Poţi folosi seminţele de dovleac întregi sau măcinate, la reţete de dulciuri sau de mâncăruri.

Iată şi alte modalităţi de a integra seminţele de dovleac în dieta ta:

· Amestecă-le cu diferite mixuri de condimente uscate descrise în această carte, stropeşte-le cu puţin sos Worchestershire şi coace-le conform instrucţiunilor de mai sus. Adaugă-le apoi la salatele cu pui sau cu ton, ori presară-le peste salata verde.

· Macină seminţele şi adaugă-le la o vinegretă sau la un dressing cremos pentru salate.

· Amestecă seminţele întregi sau măcinate cu fulgii de ovăz şi cu alte cereale şi prepară-ţi un terci cald.

· Înlocuieşte nucile date prin zahăr caramelizat cu seminţele de dovleac.

· Macină seminţele şi foloseşte-le ca agent de îngroşare a sosurilor.

· Adaugă seminţe măcinate la brioşe şi la prăjituri.

· Adaugă seminţe integrale la pâinea de casă.

· Adaugă seminţe integrale la granola preparată acasă.

Scorţişoara: echilibrarea glicemiei

Pare o ironie faptul că scorţişoara, acest condiment preferat de bucătari pentru aromarea dulciurilor, contribuie la reglarea glicemiei. Cine ştie? Dacă ţinem seama că 24 de milioane de americani suferă de diabet de tip 2, iar 54 de milioane de prediabet, poate că aceasta este modalitatea Mamei Natura de a ne oferi o şansă de vindecare.

Combaterea diabetului

Rata diabetului de tip 2 în Statele Unite s-a dublat în ultimele două decenii, ajungând de la 5% la 10% din totalul populaţiei adulte. În fiecare an se adaugă 1,3 milioane de cazuri. Această boală a glicemiei (zahărului din sânge) cronic ridicate, care ridică nivelul zahărului din sânge la peste 125 mg/dl, atacă arterele şi venele, crescând riscul de atac de cord de şase ori. De fapt, directivele medicale îi instruiesc pe medici să trateze un pacient bolnav de diabet ca şi cum ar avea deja un atac de cord! Această distrugere pe scară largă a sistemului circulator poate conduce la multe alte probleme de sănătate, nu doar la boala cardiovasculară şi la atacul cerebral. Printre acestea se numără deteriorarea extrem de dureroasă a nervilor, ulceraţii ale pielii foarte greu de vindecat, pierderea vederii şi orbirea, insuficienţa renală şi chiar amputarea degetelor şi picioarelor cangrenate din cauza gâtuirii fluxului de sânge.

Gestionarea diabetului de tip 2 necesită o abordare complexă, care include scăderea în greutate, consumul mai multor alimente integrale, exerciţiile fizice regulate şi luarea sau injectarea unor medicamente care controlează glucoza, cum ar fi insulina (hormonul produs de pancreas care controlează nivelul zahărului din sânge). Prevenirea sau inversarea prediabetului (condiţie în care nivelul zahărului din sânge este situat între 100-125 mg/dl) sunt posibile prin simpla schimbare a stilului de viaţă. De altfel, această abordare este mai eficientă decât medicamentele preventive, aşa cum a arătat studiul „Programul de Prevenire a Diabetului”, care a durat 10 ani. Dincolo de toate acestea, nenumărate studii arată că scorţişoara poate juca un rol important în gestionarea de zi cu zi a nivelului zahărului din sânge (glicemiei) şi a altor factori de risc cardiovascular.

Care este adevărata scorţişoară?

Pulberea pe care o presari dimineaţa în cerealele pentru micul dejun nu este scorţişoară adevărată, ci cassia.

Scorţişoara cassia (Cinnamomum cassia) aparţine aceleiaşi familii botanice ca şi scorţişoara autentică (Cinnamomum verum). În plus, ele arată la fel. Numai un expert le poate deosebi. Cu toate acestea, aroma lor este diferită. Cassia este varianta mai dulce şi mai puternică, fiind preferată de marea majoritate a oamenilor (inclusiv a americanilor) ca şi condiment culinar. Nu întâmplător, ea a fost varietatea folosită în toate studiile despre care vom vorbi în continuare.

Scorţişoara cassia este folosită pe scară largă în Statele Unite, Europa, China şi Asia de Sud-Est. Scorţişoara autentică este folosită în general de mexicani, latino-americani, indieni şi alte naţiuni din Asia de Sud.

În unele ţări este chiar ilegal să numeşti cassia scorţişoară. Spre exemplu, în Marea Britanie şi Australia, Cinnamomum cassia nu poate fi comercializată decât sub numele de cassia, iar Cinnamomum verum numai sub numele de scorţişoară. În Statele Unite, ambele varietăţi sunt comercializate legal sub numele de scorţişoară.

Franţa a tranşat elegant chestiunea, numind ambele condimente cannelle, nume care se aplică atât cassiei cât şi scorţişoarei.

Scorţişoara cassia mai este numită şi scorţişoară chinezească. Cea autentică este numită Ceylon sau sri-lankeză. Scorţişoara cassia se găseşte… pretutindeni. În Statele Unite, scorţişoara autentică poate fi găsită numai în magazinele indiene şi pe site-urile de Internet.

Controlul glicemiei pe termen lung. Într-un studiu recent realizat în Statele Unite, 109 oameni cu diabet de tip 2 au fost împărţiţi în două grupe. Una a primit 1 g de scorţişoară pe zi, iar cealaltă un placebo. După trei luni, cei care au luat scorţişoara au prezentat o scădere cu 0,83% a A1C (hemoglobina glicolizată), care arată procentul celulelor roşii din sânge îngheţate (glicate) de zahăr, aceasta fiind considerată cea mai corectă măsurătoare a controlului glicemiei pe termen lung. (O diferenţă de 7 procente arată ţinerea sub control a diabetului, iar o scădere cu 0,5-1% este considerată o îmbunătăţire semnificativă.) Participanţii care au primit un placebo au prezentat o scădere de doar 0,37% a A1C. „Consumul de scorţişoară ar putea fi util… alături de celelalte măsuri de gestionare a diabetului”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Journal of the American Board of Family Medicine.

Pe de altă parte, scorţişoara nu poate controla glicemia în cazul diabetului de tip 1, o boală autoimună care atacă pancreasul ce produce insulina. Într-un studiu realizat de cercetătorii de la Colegiul Dartmouth din New Hampshire, aceştia au cerut unui număr de 72 de adolescenţi bolnavi de diabet de tip 1 să ia fie scorţişoară, fie un placebo. După trei luni, nivelul A1C sau cantitatea de insulină necesară pentru a-şi controla boala nu s-au schimbat la nici una din grupe.

Putere de protecţie a inimii. Într-un alt studiu, 30 de oameni cu diabet de tip 2 au luat câte 1-6 g de scorţişoară pe zi (între 0,25-0,5 linguriţe). După 40 de zile, glicemia lor a scăzut cu până la 29%, colesterolul „rău” LDL, care blochează arterele, cu până la 27%, colesterolul total cu până la 26%, iar trigliceridele (alte grăsimi din sânge considerate un factor de risc pentru inimă) cu până la 30%. „Cei care suferă de diabet de tip 2 sau care au o glicemie, trigliceride şi colesterolul total ridicate, pot beneficia în cazul în care consumă regulat scorţişoară în dieta lor zilnică”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Diabetes Care.

Cercetătorii au remarcat de asemenea că participanţii la studiu au continuat să aibă o glicemie şi un nivel al grăsimilor din sânge scăzute după încă 20 de zile de la renunţarea la scorţişoară, „fapt care arată că scorţişoara nu trebuie consumată zi de zi” pentru a produce beneficii asupra stării de sănătate.

Ei au indicat de asemenea că scorţişoara a avut efecte indiferent de cantitatea ingerată (1-6 g) şi că „un consum chiar mai mic de 1 g pe zi este suficient pentru a produce efecte benefice asupra glicemiei şi nivelului grăsimilor din sânge”.

În sfârşit, cercetătorii au ajuns la concluzia că integrarea scorţişoarei în dietă este o idee bună nu doar pentru diabetici, ci pentru toată lumea: „Scorţişoara ar putea fi benefică pentru prevenirea… creşterii glicemiei şi grăsimilor din sânge”. Există foarte multe dovezi care confirmă acest punct de vedere.

Reducerea factorilor de risc ai prediabetului. Cercetătorii din Franţa au studiat 22 de oameni supraponderali care aveau prediabet, împărţindu-i în două grupe. Una din grupe a luat un supliment care conţine 250 mg de extract de scorţişoară dizolvat în apă (Cinnulin PF), iar cealaltă un placebo. După trei luni, cei care au luat suplimentul cu scorţişoară au prezentat un nivel mult mai scăzut al mai multor biomarcatori ai oxidării – procesul care distruge celulele şi care contribuie la dezvoltarea diabetului şi a bolii cardiovasculare. Cu cât nivelul oxidării este mai redus, cu atât mai stabil este nivelul glicemiei. „Includerea extractului solubil de scorţişoară în dietă ar putea reduce factorii de risc asociaţi cu diabetul şi cu boala cardiovasculară”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Journal of the American College of Nutrition.

Ţinerea sub control a sindromului metabolic. Această condiţie medicală, cunoscută inclusiv sub numele de rezistenţă la insulină sau sindromul X, este caracterizată prin probleme ale glicemiei, greutate excesivă (îndeosebi în jurul abdomenului), hipertensiune şi un nivel ridicat al trigliceridelor (nu neapărat şi al colesterolului LDL). Este una din formele de prediabet, fiind implicit un factor de risc pentru diabetul de tip 2 şi pentru boala cardiovasculară. Din fericire, scorţişoara poate ajuta la controlarea ei.

Într-unul din studii, 22 de oameni care sufereau de sindromul metabolic au fost împărţiţi în două grupe: unii au luat 500 mg pe zi de Cinnulin PF, iar ceilalţi un placebo. După trei luni, cei care au luat scorţişoara au prezentat o scădere semnificativă a glicemiei (cu 8,4%, până la 106), a presiunii sistolice (prima citire a tensiunii, cea mai înaltă; aceasta a scăzut în cazul participanţilor cu 4 puncte, până la 128), o creştere a masei musculare (aceasta este întotdeauna o veste bună, întrucât masa musculară suplimentară înseamnă o capacitate mai mare de a arde excesul de zahăr din sânge), ba chiar şi o scădere minoră a cantităţii de grăsime corporală. „Acest condiment natural poate reduce factorii de risc asociaţi cu diabetul şi cu boala cardiovasculară”, au conchis cercetătorii.

Oprirea creşterii bruşte a glicemiei imediat după masă. Cercetătorii suedezi au studiat 14 oameni, care au primit de două ori pe zi aceeaşi masă: budincă de orez, cu şi fără scorţişoară presărată deasupra. Cei care au consumat scorţişoară au avut o creştere mult mai moderată a glicemiei imediat după masă.

Scorţişoara este bună inclusiv pentru oamenii sănătoşi. Cercetătorii britanici au studiat mai mulţi tineri sănătoşi, pe care i-au împărţit în două grupe. Timp de două săptămâni, unii au primit 3 g de scorţişoară pe zi, iar ceilalţi un placebo. La sfârşitul intervalului, cei care au luat suplimentul cu scorţişoară au obţinut rezultate mult mai bune la un „test de toleranţă la glucoză” care arată capacitatea organismului de a procesa şi de a depozita glucoza. În plus, ei au dat dovadă de o „sensibilitate mult mai bună la insulină” – capacitatea de a scoate glucoza din sânge şi de a o introduce în celule.

Dr. Richard Anderson, un om de ştiinţă de la Centrul de Cercetare a Nutriţiei Umane Beltsville din cadrul Departamentului American al Agriculturii, care a realizat mai multe studii referitoare la asociaţia dintre scorţişoară şi diabet, a emis ipoteza că acest condiment imită acţiunea insulinei, hormonul care reglează glicemia. Este posibil ca el să stimuleze receptorii insulinei din celulele grase şi musculare, la fel cum procedează insulina, permiţând excesului de zahăr să iasă din sânge şi să intre în celule.

În sfârşit, o echipă de cercetători indieni vorbeşte în termeni elogioşi despre cinamaldehidă, ingredientul activ al scorţişoarei, afirmând că studiile lor pe animale bolnave de diabet au arătat că aceasta poate reduce glicemia, A1C, colesterolul total şi trigliceridele, crescând în schimb nivelul insulinei şi al colesterolului „bun” HDL. Aceste descoperiri au fost publicate în revista ştiinţifică Phytomedicine.

Ilustraţie

Scorţişoara este obţinută din scoarţa unui copac tropical veşnic verde.

Controlul sindromului polichistic ovarian (PCOS)

O altă boală în care nivelul insulinei şi al glicemiei din sânge o ia razna, existând riscul ridicat ca suferindele să se îmbolnăvească de diabet de tip 2, boala cardiovasculară, să facă un atac de cord sau un atac cerebral, este sindromul polichistic ovarian (PCOS). Acest dezechilibru hormonal care afectează 5-10% din totalul femeilor la vârsta reproducerii din Statele Unite, produce mici chisturi în jurul ovarelor. Simptomele produse includ diferite dereglări menstruale, creşterea părului facial şi corporal, acnee şi supraponderabilitate. În plus, este principala cauză a infertilităţii la femei.

Într-un studiu realizat de o echipă de cercetători americani de la Universitatea Columbia, Universitatea din Hawaii şi Departamentul American al Agriculturii, 13 femei cu PCOS au fost puse să ia fie un supliment zilnic cu scorţişoară (333 mg, de trei ori pe zi), fie un placebo. După opt săptămâni, cele care au luat scorţişoara au prezentat o scădere cu 17% a glicemiei (măsurată aşa cum se procedează, dimineaţa pe stomacul gol), o reducere semnificativă a rezistenţei la insulină şi o scădere cu 21% a glicemiei la testul de toleranţă la glucoză. Cercetătorii şi-au descris descoperirea ca fiind „interesantă” şi au încurajat alţi oameni de ştiinţă să realizeze studii suplimentare care să le valideze rezultatele, ce au fost publicate în revista de specialitate Fertility and Sterility.

Controlul microbilor

Scorţişoara are puterea de a combate microbii care provoacă boli, cum ar fi bacteriile şi ciupercile.

Prezervarea alimentelor. Oamenii de ştiinţă au dovedit capacitatea scorţişoarei de a prezerva alimentele şi de a preveni intoxicaţiile alimentare printr-un experiment realizat în bucătărie cu două oale de supă de legume. Ei au adăugat ulei de scorţişoară la una din oale, după care le-au lăsat pe amândouă să stea la frigider timp de două luni! Când au scos capacele, oala fără scorţişoară deborda de bacterii. Cealaltă era încă bună de mâncat. De fapt, au declarat oamenii de ştiinţă, scorţişoara chiar i-a îmbunătăţit savoarea! (Nu recomand totuşi acest experiment acasă.)

Combaterea ciupercilor. Scorţişoara combate eficient inclusiv Candida albicans, ciuperca ce cauzează cele mai multe cazuri de infecţii micotice vaginale. Testele de laborator au arătat că extractul de scorţişoară poate opri înmulţirea tulpinilor de C. albicans rezistente la fluconazol (Diflucan), medicamentul folosit de regulă pentru a trata infecţiile micotice.

Combaterea bacteriilor. Cercetătorii din Italia au constatat că scorţişoara este eficientă în eradicarea infecţiei cu Heliobacter pylori, principala cauză bacteriană a ulcerelor la stomac şi a cancerului la stomac. De fapt, cercetările lor au arătat că scorţişoara este mai eficientă decât antibioticul amoxicilină (Amoxil) în uciderea H. pylori. Iar cel mai important lucru: bacteria nu a opus nici o rezistenţă la scorţişoară, deşi devine din ce în ce mai rezistentă la tratamentul standard cu antibiotice.

Alte beneficii ale scorţişoarei

Există şi alte concluzii interesante la care au condus cercetările referitoare la scorţişoară:

Cancer. Cercetătorii americani au constatat că scorţişoara poate încetini angiogeneza, dezvoltarea noilor vase de sânge care alimentează tumorile. Ei au conchis că un extract de scorţişoară „ar putea fi util la modul potenţial în prevenirea şi/sau tratarea cancerului”. Descoperirea a fost publicată în publicaţia ştiinţifică Carcinogenesis.

Protecţia post-atac cerebral. Cercetătorii din Coreea au constatat că scorţişoara protejează în laborator celulele creierului de daunele provocate de un atac cerebral.

Deteriorarea creierului în urma insuficienţei renale. Aceiaşi cercetători au dovedit că scorţişoara protejează celulele creierului de daunele produse de encefalopatia hepatică, un tip de legiuni cerebrale cauzate de boala gravă a ficatului.

Vindecarea rănilor. Un studiu realizat de cercetătorii indieni a arătat că extractul de scorţişoară îmbunătăţeşte procesul de vindecare a rănilor la animalele de laborator.

Familiarizarea cu scorţişoara

Gustul dulce-aromat al scorţişoarei este similar cu cel al scoarţei copacului din care este produsă ea, un arbore tropical veşnic verde.

Această savoare delicioasă a fost apreciată de oameni încă de la începuturile istoriei cunoscute. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să includă scorţişoara într-o reţetă de preparare a uleiului sacru. Regele Solomon i-a lăudat savoarea. Grecii şi romanii o dăruiau ca ofrandă zeilor lor.

Culturile antice din India şi din China foloseau la rândul lor scorţişoara, dar ca remediu medicinal. Medicii ayurvedici din India o foloseau (şi continuă să o folosească inclusiv astăzi) pentru a trata bolile respiratorii, stomacul deranjat, spasmele musculare, şi desigur diabetul.

Practicanţii medicinii chineze tradiţionale o foloseau (şi continuă să o folosească inclusiv în zilele noastre) pentru calităţile ei „de încălzire”, îndeosebi pentru problemele respiratorii şi pentru durerile musculare. (Scorţişoara este inclusiv un ingredient principal în Balsamul Tigrului, populara alifie chinezească pentru alinarea durerilor.)

De bună seamă, scorţişoara este mai mult decât un simplu remediu. Ea este inclusiv un ingredient foarte apreciat în bucătăriile din întreaga lume. În Statele Unite şi în Europa, ea este foarte populară în dulciuri: în plăcinta cu mere, prăjiturile cu fructe, compoturi, cornuri, brioşe, gogoşi, fursecuri şi alte dulciuri. Este unul din ingredientele principale ale amestecului de condimente pentru plăcinta cu şi ale amestecului pentru condimentarea băuturilor alcoolice. Poate fi presărată pe pâinea prăjită şi pe frişcă. Batoanele de scorţişoară sunt introduse în băuturile fierbinţi, inclusiv în cidrul şi vinul condimentate.

Englezii adoră condimentul pe care îl numesc cassia (pentru mai multe informaţii referitoare la diferenţa dintre „scorţişoara autentică” şi cassia, consultă caseta de la pagina 80). Multe gospodării britanice au pe masă un recipient din inox pentru presărarea de cassia pe dulciuri şi în băuturi. Condimentul este de asemenea un ingredient principal în multe reţete englezeşti de prăjituri cu fructe, compoturi şi produse de patiserie.

În Spania, scorţişoara este foarte populară la condimentarea deserturilor cu ciocolată şi a dulciurilor. În Germania, este folosită la prepararea ştrudelului cu mere, la felurile de mâncare dulci-acrişoare şi la toate dulciurile cu stafide. În Olanda, scorţişoara este principalul condiment al fursecurilor numite speculaas, gătite în mod special de Crăciun.

Te poate face mestecatul gumei mai deştept?

Poate… dacă mesteci gumă cu scorţişoară. De fapt, nici măcar nu trebuie să o mesteci. Simpla mirosire a scorţişoarei îţi poate dinamiza facultatea gândirii.

Cel puţin la concluzia aceasta a ajuns echipa de cercetători a dr. Phillip R. Zoladz, un profesor asistent de psihologie de la Universitatea din Nordul Statului Ohio, care a descoperit că studenţii săi obţin rezultate mai bune la diferite teste de performanţă mentală după ce miros sau gustă scorţişoară.

În prima parte a studiului, dr. Zoladz a dat unui grup de studenţi gumă de mestecat cu una din următoarele ingrediente: scorţişoară, mentă, cireşe sau fără gust. În partea a doua, el le-a cerut studenţilor să miroasă scorţişoară, mentă, iasomie sau un produs fără nici un miros.

În ambele părţi ale studiului, studenţii care au mestecat guma cu scorţişoară sau care au mirosit scorţişoara au obţinut cele mai bune rezultate la testele de memorie, de atenţie concentrată şi de reflexe rapide în a conecta ceea ce vedeau cu ceea ce aveau de făcut.

Dr. Zoladz şi colegii săi au tras concluzia că scorţişoara are potenţialul de a reduce anxietatea asociată cu testele, şi chiar de a preveni pierderea de memorie asociată cu procesul de îmbătrânire!

Cum trebuie cumpărată scorţişoara

Aproape toată scorţişoara importată în Statele Unite este cinnamon cassia (pentru mai multe informaţii referitoare la diferenţa dintre „scorţişoara autentică” şi cassia, consultă caseta de la pagina 80). Dacă doreşti să cumperi „scorţişoară autentică”, du-te la un magazin indian sau caută produsul pe Internet. Cassia este comercializată sub acest nume, dar şi sub cel de scorţişoară sau scorţişoară chinezească. Scorţişoara adevărată mai este numită şi scorţişoară Ceylon sau sri-lankeză.

Scorţişoara poate preveni şi/sau trata următoarele boli şi afecţiuni:

Cancer

Probleme legate de colesterol (colesterol total şi „rău” LDL ridicat, colesterol „bun” HDL scăzut)

Diabet de tip 2

Intoxicaţie alimentară

Boala cardiovasculară

Hipertensiune

Rezistenţă la insulină (prediabet)

Sindromul metabolic

Sindromul polichistic ovarian (PCOS)

Atac cerebral

Nivel ridicat al trigliceridelor

Ulcer

Infecţie micotică vaginală

Răni

Scorţişoara se combină foarte bine cu următoarele condimente:

Ienibahar

Chimen

Cardamom

Cuişoare

Cacao

Coriandru

Chimion

Ghimbir

Mentă

Nucşoară

Anason stelat

Roşii uscate la soare

Tamarin

Turmeric

Scorţişoara este folosită frecvent în reţete care includ:

Mere

Fructe la cuptor sau fierte

Banane

Cantalup

Conopidă

Pui

Ciocolată

Porumb

Curry

Struguri

Punci cald

Produse de patiserie

Portocale

Porc

Dovleac

Italienii pun batoanele de scorţişoară în mostarda, un condiment clasic asemănător sosurilor chutney.

Francezii preferă canelle (scorţişoară în limba franceză) în diferite mâncăruri, cum ar fi cele din carne de vânat (de pildă „raţa à la Montmorency”, o mâncare clasică asezonată cu scorţişoară şi stropită cu sos de cireşe. Scorţişoara este unul din cele patru condimente din amestecul franţuzesc quatre épices, folosit cel mai adesea pentru a condimenta mâncărurile cu carne de vânat.

În Asia, scorţişoara este folosită aproape exclusiv la mâncăruri. În China, ea este folosită la mâncarea gătită pe jar sau fiartă în oale din lut, ori în aşa-numitul „gătit la roşu”. Este vorba de fierberea unui amestec de scorţişoară, anason stelat şi pulpă de portocale cu apă, vin din orez şi sos de soia, urmată de fierberea unui piept de pui în acest lichid până când se pătrunde şi devine roşu. Scorţişoara este inclusiv unul din cele cinci ingrediente ale amestecului chinezesc de condimente.

Bucătarii din Orientul Mijlociu folosesc scorţişoara pentru a asezona tocanele cu carne. Condimentul este foarte popular în multe amestecuri marocane, inclusiv în faimosul ras-el-hanout. De asemenea, dă gust tocanelor marocane numite tagine. În Siria este unul din cele două condimente aflate în orice bucătărie (celălalt este ienibaharul). În Iran este un ingredient cheie al khoresht, o tocană groasă preparată cu suc de rodii.

În India, scorţişoara este un condiment folosit frecvent la prepararea curry-urilor, dar şi a mâncărurilor numite biryanis. Bucătarii indieni prăjesc un baton întreg de scorţişoară în ulei încins pentru a-i elibera aroma, după care adaugă uleiul la curry sau la orez în timpul procesului de fierbere. Scorţişoara este folosită de asemenea în multe amestecuri indiene de condimente şi este un ingredient principal în omniprezenta garam masala.

Vietnamezii o folosesc la prepararea pho bos, supe de vită care fierb foarte mult, servite cu macaroane.

Mexicanii adoră ceaiul de scorţişoară (té de canela), pe care îl prepară din fragmente rupte de batoane. Condimentul este folosit inclusiv la amestecurile pentru băuturi alcoolice.

În sfârşit, scorţişoara este folosită într-o gamă largă de produse nealimentare. Ea este pusă în pasta de dinţi pentru a masca gustul pirofosfatului, o substanţă neplăcută la gust, dar care inhibă formarea plăcii. De asemenea, este folosită la diferite produse pentru toaletă, farmaceutice şi chiar la parfumarea tutunului.

Atât cassia cât şi scorţişoara autentică sunt produse din scoarţa uscată a copacului care stă la originea lor, fiind rulate ca un pergament în nişte batoane micuţe.

Batoanele de scorţişoară sunt tăiate de regulă în bucăţi de 10-12 cm, care intră uşor în borcanele pentru condimente. Ele sunt groase, au o nuanţă roşcat-maronie şi o aromă dulce şi puternică. Arborele de origine creşte în China, Vietnam şi Indonezia.

Scorţişoara autentică este tăiată la fel, dar batoanele sunt mai lungi şi amintesc de hârtie, având o culoare maroniu deschis. Gustul ei este dulce, dar mai delicat. Deşi scorţişoara autentică creşte sălbatică în India, cea mai bună varietate provine din Sri Lanka, dincolo de coasta Indiei de Sud.

Scorţişoara de cea mai bună calitate este recoltată din trunchi şi este gradată în funcţie de lungime, lăţime şi grosime.

Batoanele de cea mai bună calitate sunt rulate strâns, au o culoare uniformă şi nu au defecte. În timpul transportului, ele se rup adeseori, fiind vândute ca batoane de gradul doi. Gradul următor este numit „franjuri”. Este vorba de scoarţa adunată de pe crenguţe, care nu este suficient de mare pentru a fi rulată în batoane. Acestea sunt similare scorţişoarei obişnuite, dar le lipseşte impactul vizual al batoanelor de bună calitate. Gradul cel mai inferior sunt chips-urile de scorţişoară, alcătuite din resturi de coajă. Franjurile şi chips-urile de calitate inferioară provin de regulă din Insulele Seychelles sau din Madagascar, cei mai mari furnizori din lume de scorţişoară de calitate inferioară.

Odată măcinată, scorţişoara începe să îşi piardă aroma dată de uleiurile sale volatile. De aceea, cel mai bine este să o cumperi sub formă de batoane şi să o macini după necesităţi. Batoanele sunt destul de dure, aşa că vei avea nevoie de o râşniţă pentru condimente puternică.

Dacă nu ai decât opţiunea de a cumpăra scorţişoară măcinată, alege-o întotdeauna pe cea de cea mai bună calitate, care are şi aroma cea mai plăcută. Este vorba de scorţişoara măcinată din batoane, deşi pulberea poate fi obţinută inclusiv din franjuri şi din chips-uri. Cassia măcinată, cunoscută inclusiv sub numele de „scorţişoara brutarului”, are de regulă un preţ inferior scorţişoarei autentice măcinate din batoane.

Batoanele integrale ţin circa trei ani, atât timp cât nu sunt expuse unei călduri prea mari. Scorţişoara măcinată începe să îşi piardă vizibil aroma după câteva luni.

Alte reţete care conţin scorţişoară

Amestec de condimente pentru plăcinta cu mere (pag. 271)

Baharat (pag. 268)

Berbere (pag. 267)

Ciorba de peşte a Pescarului din Golf (pag. 46)

Amestec de condimente pentru fructe de mare Chesapeake Bay (pag. 273)

Amestec chinezesc din cinci condimente (pag. 268)

Garam Masala (pag. 264)

Chiftele de miel la grătar în lipie libaneză cu sos de mentă şi castraveţi (pag. 165)

Adobo de porc la grătar cu chili (pag. 78)

Marinată jamaicană pentru fripturi (pag. 269)

La Kama (pag. 266)

Pastă de curry Madras (pag. 286)

Pastă de curry caraibian (pag. 287)

Amestec de condimente pentru băuturi alcoolice (pag. 273)

Pere în vin de porto cu anason stelat (pag. 223)

Amestec de condimente pentru murături (pag. 272)

Quatre Epices (pag. 271)

Ras-el-hanout (pag. 266)

Sambaar Masala (pag. 265)

Ceai cu lapte condimentat (pag. 66)

Nuci condimentate (pag. 90)

Budincă de orez cu vanilie şi condimente (pag. 256)

Pâine prăjită franţuzească cu banană şi scorţişoară

Scorţişoara este un ingredient clasic pentru pâinea prăjită, cu atât mai mult dacă este reţeta franţuzească.

2 banane mari, foarte coapte

1 cană lapte

1 linguriţă scorţişoară

0,25 linguriţă nucşoară

4 ouă

8 felii pâine integrală

3 linguri unt

Sirop de arţar

1. Pasează bananele cu laptele, scorţişoara şi nucşoara într-un blender sau într-un robot de bucătărie. Adaugă ouăle şi procesează amestecul până când devine cremos. Transferă-l într-un vas mare. Lasă la înmuiat feliile de pâine în el, până când acestea absorb în întregime amestecul, circa 30 de minute.

2. Topeşte untul într-o tigaie mare, la foc mediu. Adaugă pe rând feliile de pâine şi lasă-le să se prăjească până când se rumenesc uşor, circa 3 minute pe fiecare parte. Se servesc cu sirop de arţar.

Rezultă 4 porţii.

Scorţişoara în bucătărie

Toate studiile referitoare la beneficiile pentru sănătate ale scorţişoarei au fost realizate cu… scorţişoară (cassia sau scorţişoară chinezească), condimentul care îţi este familiar şi care este vândut în supermarketuri. Experţii culinari sunt în general de acord (cu mici excepţii) că scorţişoara cassia are cel mai bun gust şi savoarea cea mai parfumată şi cea mai puternică. Cassia se combină foarte bine cu alte gusturi intense, cum ar fi cele ale fructelor uscate. Scorţişoara autentică este mai delicată, mergând mai bine cu fructele proaspete. Nu există însă nici o regulă care să interzică amestecarea celor două sortimente, pentru a obţine beneficiile amândurora!

Scorţişoara măcinată este folosită mai frecvent în Statele Unite deoarece aceasta este forma în care este utilizată ea pentru produsele coapte. Batoanele sunt preferate pentru mâncărurile lichide şi aromate. După ce îşi lasă aroma, batoanele sunt aruncate.

Indiferent ce tip de scorţişoară foloseşti, ai grijă să nu o laşi prea mult pe foc, căci tinde să devină amară.

Iată şi alte idei pentru a integra scorţişoara în dieta ta:

· Pune un baton de scorţişoară într-o ciorbă de vită sau de legume, ori de linte.

· Prepară-ţi un vin fiert condimentat. În acest scop, varsă o sticlă de vin într-o oală mare şi las-o la fiert, la foc mic, cu o jumătate de cană de zahăr, un baton de scorţişoară şi o lămâie împănată cu cuişoare, timp de 15 minute.

· Prepară-ţi un ceai condimentat. Pune un litru de apă la fiert într-un ceainic, adaugă două căni de suc de mere şi lasă amestecul la fiert cu o lămâie feliată şi două batoane de scorţişoară timp de 10 minute.

· Presară nişte scorţişoară în aluatul pentru plăcinte şi quiche-uri.

· Presară scorţişoară peste mere, banane, pepene şi portocale.

· Amestecă scorţişoară, mentă şi pătrunjel cu carnea de vită tocată pentru burgeri sau chiftele.

· Combină în părţi egale scorţişoară, cardamom şi piper negru, şi unge cu ele carnea de porc sau de miel înainte de a o pune la copt.

· Amestecă scorţişoară cu un pilaf de orez.

· Adaugă scorţişoară la o cacao fierbinte pentru a o parfuma şi mai tare.

Usturoiul: suficient de puternic pentru a vindeca boala cardiovasculară

Când oamenii de ştiinţă din Anglia au introdus cuvintele „dietă” şi „anti-îmbătrânire” în motorul de căutare al unei baze de date medicale, calculatorul le-a afişat nenumărate studii despre usturoi.

„Cunoaşterea acumulată în anii din urmă sugerează că consumul de usturoi de către oameni ar putea fie preveni, fie reduce incidenţa marilor boli cronice asociate cu bătrâneţea, cum ar fi ateroscleroza, atacul cerebral, cancerul, bolile imune, îmbătrânirea cerebrală, artrita şi formarea cataractei”, au conchis cercetătorii.

Sună formidabil, când ne gândim că acest condiment este numit popular „trandafirul urât mirositor”. În realitate, usturoiul dă rezultate atât de bune tocmai pentru că miroase „urât”, aroma sa explozivă având la bază ingredientul său cel mai activ, alicina, care se transformă în organosulfaţi. Aceste substanţe chimice sunt exact cele care reduc procesul oxidării, inflamaţiile şi alte procese care distrug celulele şi care stau la baza tuturor „bolilor cronice majore” citate de cercetători. În plus, usturoiul este plin de vitamine, minerale şi alţi antioxidanţi puternici care protejează împotriva bolii cardiovasculare şi a cancerului.

Pe scurt, usturoiul este unul din cele mai puternice remedii naturale din lume. Baza de date medicale ale Institutelor Naţionale ale Sănătăţii din Statele Unite conţine peste 3200 de studii referitoare la puterile terapeutice ale usturoiului. Multe din aceste studii se referă la prevenirea, încetinirea şi inversarea bolii cardiovasculare – a atacurilor de cord şi cerebrale care ucid mai mulţi americani decât orice alt factor.

Un remediu pentru inimă

Cu 3000 de ani înainte de Christos, Charak, părintele medicinii ayurvedice, afirma deja că usturoiul „întăreşte inima şi menţine sângele fluid”. În anul 2010, o echipă de cercetători medicali a recenzat ceea ce ei au numit „vasta literatură ştiinţifică” referitoare la usturoi şi la boala cardiovasculară. În urma studiului lor, ei au declarat: „Consumul de usturoi are un efect protector semnificativ împotriva aterosclerozei”.

Când o echipă de cercetători a analizat dieta mediteraneană bogată în usturoi şi recomandată de mulţi pentru sănătatea inimii, membrii ei au ajuns la concluzia că dacă toată lumea ar mânca un căţel sau doi de usturoi pe zi, riscul de boală cardiovasculară la nivel mondial ar scădea cu 25%. (Nu trebuie să consumi usturoiul proaspăt pentru a obţine acest efect. Numeroase studii arată că usturoiul uscat sau măcinat este chiar mai terapeutic decât cel proaspăt.) Să vedem aşadar în ce fel poate ajuta usturoiul inima.

Mascarea mirosului de usturoi din respiraţie

Reputaţia usturoiului de condiment foarte puternic este binemeritată. Deşi îşi pierde din tărie atunci când este gătit, mirosul de usturoi poate dura zile întregi, mai ales dacă îl mănânci crud.

Dacă te simţi ofensat (tu sau altcineva din compania ta) de mirosul de usturoi, iată câteva remedii populare dovedite care reduc acest miros:

· Bea vin roşu atunci când mănânci usturoi.

· Adaugă pătrunjel la mâncarea cu usturoi.

· Mestecă câteva frunze de pătrunjel la sfârşitul mesei.

· Mestecă câteva seminţe de fenicul, anason sau cardamom.

Pentru a scăpa de mirosul de usturoi de pe mâini după ce l-ai folosit:

· Spală-ţi mâinile cu apă şi suc de lămâie.

· Freacă-ţi mâinile cu o lingură din oţel inoxidabil, apoi spală-le (spală şi lingura).

· Umezeşte-ţi mâinile şi freacă-le cu nişte bicarbonat de sodiu.

Reduce hipertensiunea. Hipertensiunea este un factor de risc pentru atacul de cord şi pentru cel cerebral. O „meta-analiză” recentă a 11 studii referitoare la suplimentele cu usturoi şi la hipertensiune a arătat că usturoiul reduce presiunea sistolică (valoarea superioară a tensiunii) cu o medie de 8,4 mm Hg şi cea diastolică (valoarea inferioară) cu o medie de 7,3 mm Hg. Avem aşadar de-a face cu o reducere foarte semnificativă. „Preparatele cu usturoi sunt superioare placebo-urilor în reducerea presiunii arteriale la oamenii care suferă de hipertensiune”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică BMC Cardiovascular Disorders.

În urma unui studiu realizat în Polonia, cercetătorii au constatat că suplimentele cu usturoi nu numai că reduc presiunea arterială, dar împiedică inclusiv oxidarea şi distrugerea ADN-ului. „Aceste descoperiri arată că suplimentele cu usturoi au efecte benefice asupra reducerii presiunii arteriale şi contracarării stresului oxidativ, oferind astfel o cardioprotecţie persoanelor hipertensive”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Molecular and Cellular Biochemistry.

Subţiază sângele. Mulţi oameni iau aspirină pentru copii pentru prevenirea atacurilor de cord deoarece aceasta „subţiază” sângele, reducând astfel riscul de formare a cheagurilor care înfundă arterele. Mai exact, aspirina reduce procesul de lipire a trombocitelor, nişte compuşi din sânge care se pot grupa, formând cheaguri, proces cunoscut sub numele de agregare a trombocitelor. Ei bine, usturoiul face acelaşi lucru: subţiază sângele.

Cercetătorii din Anglia au oferit mai multor participanţi la un studiu suplimente cu un extract de usturoi timp de 13 săptămâni. Ei le-au măsurat participanţilor nivelul de agregare a trombocitelor la începutul şi la sfârşitul studiului. Suplimentele cu usturoi „au inhibat semnificativ” trombocitele care s-au agregat şi viteza lor de agregare. Extractul de usturoi „ar putea fi benefic în protejarea împotriva bolii cardiovasculare datorate inhibării procesului de agregare a trombocitelor”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Journal of Nutrition.

Reduce colesterolul total. Ce-i drept, usturoiul nu reduce colesterolul „rău” LDL. Cel puţin acesta a fost rezultatul unui studiu recent care a durat şase luni şi căruia i s-a făcut foarte multă publicitate, realizat de cercetătorii de la Centrul de Cercetare şi Prevenire Stanford, care au dat unui număr de 200 de oameni cu colesterolul LDL ridicat fie o doză zilnică de usturoi crud, fie praf de usturoi, un extract de usturoi sau un placebo. „Nici unul din tipurile de usturoi folosite în studiu nu a avut efecte clinice semnificative asupra colesterolului LDL”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Archives of Internal Medicine.

În schimb, când cercetătorii de la Universitatea din Connecticut au realizat o meta-analiză a acestui studiu şi a altor 28 de studii referitoare la usturoi şi colesterol, ei au tras o concluzie mai pozitivă: s-a dovedit că usturoiul reduce semnificativ colesterolul total şi trigliceridele (alte grăsimi din sânge care fac rău inimii), chiar dacă nu influenţează direct colesterolul „rău” LDL sau pe cel „bun” HDL.

Reduce placa ce înfundă arterele. Placa se poate acumula an după an în interiorul arterelor, îngustând canalul prin care trece sângele. Bucăţi din această placă se pot rupe, înfundând artera şi declanşând un atac de cord sau cerebral. Acest proces de acumulare a plăcii este numit ateroscleroză. Ei bine, usturoiul îl poate opri, încetini sau inversa.

Cercetătorii din cadrul Diviziei de Cardiologie din cadrul UCLA au dat unui număr de 23 de persoane care sufereau de boala cardiovasculară un supliment zilnic ce conţinea un extract de usturoi. După un an, aceştia au avut o rată de formare a plăcii de trei ori mai mică decât persoanele din grupul placebo. Într-un alt studiu realizat pe durata unui an de aceiaşi cercetători, în care participanţii au primit un supliment cu un extract de usturoi, vitamine B şi un aminoacid care hrăneşte arterele, progresia plăcii s-a dovedit a fi „semnificativ mai mică” decât la persoanele din grupul placebo. Terapia cu extract de usturoi şi ale substanţe nutritive special alese „a redus progresul aterosclerozei”, au conchis cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Preventive Medicine.

Ilustraţie

În Evul Mediu, usturoiul era atârnat deasupra uşii de la intrare pentru a alunga spiritele necurate.

În sfârşit, într-un studiu german, 142 de pacienţi au primit zilnic tablete cu pulbere de usturoi. După patru ani, placa din arterele lor era mai mică cu 5-18%. „Usturoiul pare să aibă nu doar un rol preventiv, ci chiar unul curativ în terapia aterosclerozei”, au declarat cercetătorii în revista de specialitate Atherosclerosis.

Usturoiul-elefant – o mare greşeală

Dacă întâlneşti la piaţă usturoi-elefant, nu trebuie să crezi că ai dat peste ceva cu totul special. Dacă ceea ce te interesează este într-adevăr usturoiul, respectiva plantă nu este pentru tine. Usturoiul-elefant doar arată la fel ca un usturoi uriaş, cântărind până 450 g, dar nu are gust de usturoi, iar bucătarii îl consideră inferior. De fapt, usturoiul-elefant este înrudit din punct de vedere botanic cu prazul. De aceea, trebuie gătit la fel ca acesta, fiert în mâncăruri sau pus crud în salate.

Artere mai flexibile. Mucoasa arterei este numită endoteliu. Ea generează un compus (oxidul nitric) care relaxează şi dilată vasul de sânge. Cercetătorii din Noua Zeelandă au dat unui număr de 15 persoane care sufereau de boala cardiovasculară fie un supliment cu usturoi, fie un placebo. După două săptămâni, „dilatarea dependentă de endoteliu” a arterelor celor care au consumat usturoi a crescut cu 44%, şi asta în condiţiile în care aceşti oameni luau deja aspirină şi un medicament statin.

Reduce riscul de atac de cord. Cercetătorii ruşi au dat fie un supliment cu usturoi, fie un placebo unui număr de 51 de oameni care sufereau de boala cardiovasculară. Un an mai târziu, ei au calculat că suplimentul a redus riscul de atac de cord cu o medie de 40 de procente.

Cancerul la colon nu face faţă usturoiului

Există peste 600 de studii ştiinţifice – pe culturi de celule, pe animale şi pe oameni – referitoare la puterea usturoiului de a preveni şi de a trata cancerul. Iată câteva concluzii ale acestora.

Previne cancerul la colon. O meta-analiză a 18 studii realizată de cercetătorii de la Şcoala de Medicină din St. Louis, Washington, a arătat că participanţii care au consumat cea mai mare cantitate de usturoi au avut un risc cu 41% mai mic de cancer la colon prin comparaţie cu cei care au consumat cantitatea cea mai mică.

Opreşte progresul cancerului la colon depistat timpuriu. Cercetătorii japonezi au studiat 51 de persoane cu adenom colo-rectal (leziuni pre-canceroase ale colonului), pe care i-au împărţit în două grupe. Unora li s-a dat un extract de usturoi, iar celorlalţi un placebo. După un an, cei care au luat un placebo aveau mai multe adenoame, în timp ce usturoiul „a redus semnificativ mărimea şi numărul adenoamelor la colon”, au declarat cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Journal of Nutrition.

Previne cancerul la stomac. Cercetătorii din China au studiat peste 5000 de oameni, cărora le-au dat fie un extract de usturoi, fie un placebo. După cinci ani, cei care au consumat extractul au avut o rată a cancerului la stomac cu 47% mai mică.

Previne cancerul endometrial. Cercetătorii din Italia au analizat dieta şi datele legate de sănătate ale 454 de femei care sufereau de cancer endometrial şi ale altor 908 femei sănătoase. Ei au constatat că cele care au consumat cantităţile cele mai mari de usturoi au fost cu 38% mai puţin predispuse să dezvolte un cancer endometrial decât cele care au consumat cantităţile cele mai mici.

Previne alte tipuri de cancer. Alte studii au arătat existenţa unei asocieri între consumul de usturoi şi scăderea riscului de a face cancer la plămâni (cu 22%), la prostată (cu 36%) şi la creier (cu 34%).

Cum reuşeşte usturoiul să blocheze cancerul? Medicii de la Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului susţin că usturoiul poate:

· Opri deteriorarea ADN-ului sub influenţa carcinogenilor.

· Dinamiza activitatea enzimelor care elimină carcinogenii din organism.

· Elimina radicalii liberi (molecule care distrug celulele şi cauzează cancer).

Combaterea infecţiilor

Usturoiul este vestit încă din cele mai vechi timpuri pentru combaterea infecţiilor. Louis Pasteur a fost primul savant care i-a descoperit în laborator activitatea antibacteriană. În timpul Primului Război Mondial, usturoiul a fost folosit pentru a preveni cangrenele şi intoxicarea sângelui. Ruşii l-au folosit atât de mult în timpul celui de-al Doilea Război Mondial încât usturoiul a ajuns să fie numit „penicilina rusească”. În sfârşit, mai multe studii ştiinţifice recente îi confirmă puterea de a combate bacteriile şi viruşii.

Previne infecţiile transmise pe calea aerului. Cercetătorii finlandezi au studiat 52 de călători cu avionul, dându-le unora un spray nazal cu usturoi şi celorlalţi un placebo. Cei care au luat placeboul au suferit de trei ori mai mult de diferite infecţii contractate după zbor.

Previne răceala. Cercetătorii din Anglia au studiat 146 de persoane într-un interval de timp cuprins între lunile noiembrie şi februarie, cărora le-au dat fie un supliment cu usturoi, fie un placebo. În total, cei care au luat placeboul au suferit de 65 de răceli, prin comparaţie cu numai 24 în grupul care a consumat usturoi.

În sfârşit, cercetătorii ruşi au studiat 600 de copii cu vârste cuprinse între 7-16 ani, cărora le-au dat fie un supliment cu usturoi, fie un placebo. Cei care au luat placeboul au răcit de patru ori mai mult decât ceilalţi.

Personal, recomand consumul unui căţel de usturoi pe zi pentru a te feri de răceală şi de gripă, dar şi pentru o stare de sănătate generală optimă.

Alte beneficii ale usturoiului

Există multe alte beneficii posibile ale unei diete bogate în usturoi:

Diabet. Cercetătorii din Rusia au studiat 60 de persoane care sufereau de diabet de tip 2, pe care le-au împărţit în două grupe. Unii au primit un supliment cu usturoi măcinat, iar celălalt un placebo. După o lună, celor care au consumat usturoi le-a scăzut glicemia pe stomacul gol de la 138 mg/dl la 113 mg/dl.

Ilustraţie

Există varietăţi de usturoi alb, roz şi violet, cu tijă centrală sau fără tijă (numai cu frunze).

Usturoiul poate preveni şi/sau trata următoarele boli şi afecţiuni:

Îmbătrânire

Alopecia aerata (pierderea generalizată a părului)

Hipertrofie prostatică benignă

Cheaguri de sânge

Cancer

Probleme ale colesterolului (colesterol total ridicat)

Răceală

Diabet de tip 2

Gripă

Hipertensiune

Boala (anemia) celulelor falciforme

Atac cerebral

Afte bucale (infecţii orale cu candida)

Nivel ridicat al trigliceridelor

Riduri şi piele îmbătrânită

Usturoiul se combină practic cu toate condimentele, dar cel mai bine cu:

Ajowan

Busuioc

Chimen

Chili

Chimion

Frunze de curry

Kokam

Măghiran

Mentă

Seminţe de muştar

Oregano

Pătrunjel

Rozmarin

Roşii uscate la soare

Cimbru

Usturoiul poate fi folosit în toate tipurile de mâncăruri, dar merge cel mai bine în:

Marinate

Mâncăruri cu carne de miel

Supe

Amestecuri de condimente

Preparate rapide la tigaie

Probleme ale prostatei. Cercetătorii din Italia au studiat peste 1800 de persoane şi au constatat că cele care au consumat cele mai mari cantităţi de usturoi au fost cele mai puţin predispuse să dezvolte o hipertrofie prostatică benignă (mărirea prostatei care cauzează dificultăţi de urinare la bărbaţii în vârstă).

Îmbătrânirea pielii. Cercetătorii germani au constatat că cei care consumă pulbere de usturoi au o irigare mai bună cu sânge a pielii, condiţie sine qua non a unei pieli tinere şi strălucitoare.

Candidoze orale. Cercetătorii din India au constatat că pasta de usturoi este la fel de eficientă ca şi un medicament convenţional pentru curăţarea candidozelor orale (aftelor bucale – infecţii micotice ale membranelor mucoase din interiorul gurii).

Anemie falciformă. Cercetătorii de la Facultatea de Medicină din cadrul UCLA au constatat că patru săptămâni de ingerare a unui supliment cu extract de usturoi reduc cu 30% numărul celulelor roşii deteriorate specifice acestei boli.

Alopecia areata. Adăugarea usturoiului la tratamentul standard specific acestei boli care constă în pierderea părului pe anumite porţiuni ale scalpului a condus la obţinerea unor rezultate mai bune.

Familiarizarea cu usturoiul

Usturoiul a fost folosit din cele mai vechi timpuri, atât în bucătărie cât şi ca remediu medicinal. El este amintit în manualele de medicină din antichitate, din Egipt, India, China, Grecia şi Roma. Vechii egipteni şi-au hrănit cu el sclavii care au construit piramidele, iar în Grecia antică făcea parte integrantă din dieta sportivilor olimpici. În Evul Mediu, oamenii îl puneau deasupra uşii de la intrare pentru a alunga spiritele necurate.

La ora actuală, usturoiul este folosit practic în toate bucătăriile lumii, fiind însă definitoriu pentru bucătăria mexicană, indiană, asiatică, greacă şi italiană.

Usturoiul este practic sinonim cu bucătăria italiană, unde este pus practic în orice mâncare. Binecunoscutele sosuri italieneşti cu usturoi includ pesto-ul, care mai conţine busuioc şi ulei de măsline, şi gremolata, care mai include pătrunjel, fiind servită în mod tradiţional cu faimoasele pulpe de viţel gătite la foc mic şi numite osso bucco.

Francezii nu sunt renumiţi pentru mâncărurile cu usturoi, dar au totuşi trei sosuri renumite în care pun acest ingredient: aioli, un sos de maioneză cu usturoi cu care sunt asezonate supele de peşte şi legumele; pistou, care este versiunea franţuzească pesto-ului, fiind pus în supa de legume cu acelaşi nume; şi rouille, o maioneză cu usturoi, piper roşu şi şofran, cu care sunt asezonate mâncărurile bouillabesse, bourride şi alte supe şi tocane de peşte. Persillade este un sos de usturoi inspirat de francezi şi folosit în bucătăria din Louisiana.

Grecii preferă skordalia, un sos de usturoi preparat din migdale, ulei de măsline şi pâine înmuiată, care se serveşte cu batog sărat sau cu pâine. În Serbia, oamenii consumă usturoi ca gustare împreună cu şliboviţă, o ţuică tare de prune.

Usturoiul este un ingredient principal în humusul din Orientul Mijlociu, o garnitură care mai include năut, ulei de măsline şi seminţe de pin. Este de asemenea unul din ingredientele vestitului condiment ulta-picant tunisian harissa, dar şi al marinatei marocane pentru carne chermoula. Cacik este un sos cu usturoi turcesc preparat din iaurt şi ulei de măsline, şi servit lângă diferite mâncăruri.

Bucătăria thailandeză foloseşte la greu usturoiul. Practic nici un fel de mâncare nu este preparat fără acest ingredient.

Cum trebuie cumpărat usturoiul

Gustul usturoiului proaspăt oscilează între dulce-moderat şi puternic-înţepător, în funcţie de varietatea plantei şi locul său de origine. Există varietăţi albe, roz şi violet, cu sau fără tijă (unele fac doar frunze). Usturoiul cu tijă este cel mai picant.

90% din usturoiul comercializat în Statele Unite este alb, fără tijă, şi provine din California. Are un gust intens şi iute. Toate varietăţile de usturoi îşi pierd însă din intensitatea gustului atunci când sunt gătite, căpătând un gust dulce-moderat.

Potrivit marilor bucătari, cel mai bun usturoi este cel care provine din Franţa, a cărui aromă este foarte diferită de cea a usturoiului din California. Dacă întâlneşti undeva usturoi franţuzesc, merită să faci o încercare. Îl poţi recunoaşte după culoarea sa albă pătată cu roz. Alte varietăţi remarcabile sunt usturoiul alb prusac şi cel roşu spaniol (roja).

Pentru a obţine cea mai bună savoare, cumpără întotdeauna bulbi proaspeţi. Mărimea acestora variază de regulă, putând conţine de la câţiva căţei la două duzini. Mărimea bulbului nu îi influenţează însă gustul, care depinde exclusiv de prospeţimea lui. Pentru o prospeţime maximă, caută întotdeauna bulbi dolofani, uscaţi, fără coji rupte sau pătate. Bulbii cu căţei mai mari sunt mai uşor de curăţat în bucătărie.

Alte reţete care conţin usturoi:

Adobo (pag. 270)

Chili con carne, reţeta americană (pag. 110)

Amestec de condimente pentru sos barbecue (pag. 272)

Berbere (pag. 267)

Boeuf Bourguignon (pag. 240)

Ciorba de peşte a Pescarului din Golf (pag. 46)

Pastă de curry caraibian (pag. 287)

Pui Oreganata (pag. 186)

Chaat Masala (pag. 256)

Sos Chimichurri (pag. 190)

Supă franţuzească de ceapă (pag. 181)

Năut cu ciuperci şi migdale prăjite (pag. 29)

Sos verde cu seminţe de dovleac (pag. 200)

Chiftele de miel la grătar în lipie libaneză cu sos de mentă şi castraveţi (pag. 165)

Adobo cu chili şi porc la grătar (pag. 78)

Gulaş unguresc (pag. 61)

Praf de curry picant (pag. 284)

Marinată jamaicană pentru fripturi (pag. 269)

Curry cu vită Madras (pag. 106)

Pastă de curry Madras (pag. 286)

Pastă de curry malaysian (pag. 287)

Vinegretă mediteraneană (pag. 160)

Condimente pentru curry Madras (pag. 284)

Midii cu sos roşu de chili thailandez (pag. 156)

Sos chutney cu ceapă şi roşii (pag. 272)

Penne cu cârnaţi, roşii şi fenicul (pag. 117)

Amestec de condimente pentru pizza (pag. 272)

Guacamole cu rodii (pag. 197)

Curry cu cartofi şi conopidă (pag. 252)

Creveţi cu sos picant de migdale şi piper (pag. 26)

Crustacee în supă cu şofran (pag. 211)

Sol Kadhi (pag. 152)

Spaghete cu sos de tomate şi busuioc (pag. 42)

Cartofi la cuptor cu condimente (pag. 151)

Tabil (pag. 267)

Sos de tamarin (pag. 236)

Paste thailandeze cu curry roşu (pag. 286)

Ceapă roşie murată Yucatan (pag. 21)

Poţi cumpăra de asemenea usturoi proaspăt conservat într-un lichid, zdrobit, feliat, mărunţit, tocat sau la tub.

Usturoiul uscat este comercializat sub formă de pulbere măcinată, granulată, de fulgi, tocat sau zdrobit. Există de asemenea sare cu usturoi şi suc de usturoi.

Majoritatea supermarketurilor comercializează usturoi mai mult sau mai puţin în toate variantele de mai sus.

Depozitează usturoiul proaspăt fără capac, într-un loc răcoros, ferit de căldură şi de lumina directă a soarelui. Nu îl ţine la frigider, căci va încolţi. Îl poţi păstra la congelator, dar acest lucru îi va modifica într-o oarecare măsură gustul şi textura.

Bulbii proaspeţi de usturoi ţin aproximativ două săptămâni. Dacă desfaci un bulb, îi reduci durata de viaţă pe raft la aproximativ o săptămână. Dacă a început să încolţească, aruncă-l, întrucât usturoiul încolţit devine amar când este gătit.

Înainte de a încolţi, căţeii de usturoi tind să înverzească. Taie întotdeauna partea verde (sau care şi-a schimbat culoarea). Pentru a obţine cel mai bun gust, foloseşte numai căţeii albi de usturoi.

Usturoiul uscat, măcinat şi sarea de usturoi trebuie păstrate într-un container ermetic închis, într-un loc întunecat şi răcoros. Usturoiul uscat ţine aproximativ un an, iar sarea cu usturoi ţine câţiva ani. Dacă pulberea sau sarea cu usturoi tinde să formeze cocoloaşe, înseamnă că au absorbit umezeală şi trebuie aruncate.

Dacă nu consumi în mod regulat usturoiul, poţi apela la suplimentele cu usturoi, îndeosebi dacă ai unul sau mai mulţi factori de risc cardiac, cum ar fi: hipertensiune, colesterol ridicat, greutate excesivă, diabet, sau dacă ai trecut de vârsta de 65 de ani. Forma cea mai studiată ştiinţific este extractul de usturoi. Respectă întotdeauna dozele recomandate pe ambalaj sau indicaţiile doctorului tău.

Usturoiul în bucătărie

Usturoiul este foarte versatil şi se combină foarte bine cu aproape orice ingrediente. Poate fi folosit crud, caz în care va avea o aromă puternică şi persistentă. Usturoiul nu miroase foarte puternic atunci când este integral, dar generează o aromă foarte intensă (şi binecunoscută) atunci când este zdrobit. Dacă este gătit, gustul şi aroma sa devin mai delicate şi uşor dulci.

Usturoiul copt: un condiment rupt din rai

Dacă nu îţi poţi imagina cum ar fi să consumi un bulb de usturoi la o singură masă, înseamnă că nu ai gustat încă usturoiul copt – dovada supremă că usturoiul poate avea un gust delicat şi dulce. Iubitorii de usturoi vorbesc într-una de usturoiul copt şi nu se mai pot sătura de el. Ei consumă căţel după căţel, făcându-i să alunece din coaja lor direct în gură. Uneori, ei întind această pastă pe pâine. (Iată o idee grozavă pentru următoarea masă pe care o dai: serveşte usturoi copt pe pâine prăjită ca antreu şi lasă-i pe oaspeţi să se bucure de savoarea sa delicioasă.)

Prepararea usturoiului copt este foarte simplă. Păstrează bulbul intact, dar elimină cojile care se desprind uşor. Înveleşte-l în folie de aluminiu, stropit cu ulei de măsline, şi lasă-l la cuptorul încins la 220°C timp de 30 de minute.

Pentru a lucra cu usturoiul, scoate căţeii din bulb. Dacă nu prepari o reţetă care necesită căţeii întregi, va trebui să îi decojeşti mai întâi. Această sarcină poate fi destul de obositoare, dar numai dacă încerci să decojeşti usturoiul cum ai proceda cu un măr sau cu o ceapă. Cel mai bine este să procedezi la fel ca bucătarii de restaurant: pune un căţel pe blatul mesei şi plasează deasupra lui un cuţit de bucătar, cu partea lată în jos şi cu muchia ascuţită în direcţia opusă (nu către tine). Ţine mânerul cuţitului cu o mână şi apasă cu putere lama cu cealaltă. Cojile se vor desprinde astfel de la sine, putând fi scoase cu uşurinţă şi aruncate. Taie părţile verzi sau decolorate ale miezului, căci acestea dau un gust amar. Nu folosi un tocător de lemn atunci când lucrezi cu usturoiul, căci lemnul se va impregna cu uleiul volatil al acestuia, care va persista multă vreme.

Pentru a-l toca mărunt, taie căţelul de usturoi în felii subţiri, apoi toacă-l transversal.

Fii precaut atunci când căleşti usturoiul, căci acesta devine amar dacă este ars. Dacă o reţetă presupune călirea cepei sau a altor legume împreună cu usturoiul, cel mai bine este să începi cu ceapa şi să adaugi usturoiul atunci când celelalte ingrediente sunt deja înmuiate. Nu ţine usturoiul pe foc mai mult de un minut.

Pui la cuptor cu 40 de căţei de usturoi

Aceasta este o mâncare clasică franţuzească, suficient de specială pentru a putea fi servită la o masă festivă. Încurajează-ţi oaspeţii să consume usturoiul, care este ingredientul cel mai interesant al mesei. Se serveşte cu o salată verde mare şi cu pâine prăjită. Poţi înlocui bucăţile de carne de pui cu un pui întreg. Dacă foloseşti bucăţi, acestea trebuie rumenite înainte de a fi puse la cuptor.

1 pui întreg (circa 1,5 kg)

1 linguriţă rozmarin uscat

1 linguriţă salvie uscată

1 linguriţă cimbru uscat

1 linguriţă pătrunjel uscat

1 linguriţă seminţe de fenicul prăjite şi măcinate

0,5 linguriţă sare

0,5 linguriţă piper negru, proaspăt măcinat

1 lingură ulei de măsline

1 lămâie, tăiată în sferturi

2-3 căpăţâni de usturoi, cu căţei mari şi cărnoşi (circa 40)

1,5 căni supă de pui

1 cană vin alb

1. Spală şi usucă puiul. Combină rozmarinul, salvia, cimbrul, pătrunjelul, feniculul, sarea şi piperul într-un vas mic şi adaugă uleiul. Marinează carnea cu acest amestec. Plasează sferturile de lămâie în cavitatea păsării. Leagă puiul (dacă doreşti), şi plasează-l într-un vas. Acoperă-l şi lasă-l la frigider patru ore.

2. Scoate puiul de la frigider şi adu-l la temperatura camerei. Separă căţeii de usturoi, dar nu îi scoate din coajă. Presară usturoiul în jurul puiului. Adaugă supa şi vinul. Pune vasul în cuptorul încins la 220°C şi lasă-l, acoperit, timp de 15 minute. Redu focul la 190°C, scoate capacul şi lasă puiul la copt timp de 40 de minute, verificându-l din când în când. Lasă puiul să se răcească timp de 30 de minute înainte de a-l tăia, pentru ca sucurile să se asezoneze. Se serveşte cu mai mulţi căţei de usturoi pe fiecare farfurie.

Rezultă 4 porţii.

Iată şi alte modalităţi (din nenumăratele care există) de a integra usturoiul în dieta ta:

· Prepară o pâine cu usturoi. În acest scop, opăreşte mai mulţi căţei de usturoi timp de 5 minute, pentru a-i înmuia. Răceşte-i şi scoate-i din coajă. Taie pe lungime o pâine italienească şi unde cele două bucăţi cu ulei de măsline, presară deasupra căţeii de usturoi, nişte rozmarin şi nişte cimbru uscat, iar apoi lasă-le la copt pe o foaie de hârtie cerată, la 200°C, timp de 10 minute.

· Crestează în câteva locuri carnea roşie pe care te pregăteşti să o pui la cuptor cu un cuţit ascuţit. Taie felii câţiva căţei de usturoi şi introdu aceste „aşchii” în crestăturile făcute.

· Amestecă nişte usturoi tăiat felii sau zdrobit cu ulei de măsline pentru a prepara astfel o marinată, un dressing pentru salată sau un sos.

· Opăreşte câţiva căţei de usturoi la fel ca în reţeta de pâine cu usturoi şi amestecă-i cu piureul de cartofi.

· Încearcă această specialitate din Trinidad: taie o vânătă în felii groase, împănează-le cu căţei de usturoi, presară deasupra nişte coriandru şi nişte ghimbir măcinat, iar apoi pune-le pe grătar până când se înmoaie.

· Dă un gust uşor picant salatelor tale prin frecarea vasului (fundul şi pereţii laterali) în care le pregăteşti cu un căţel de usturoi înainte de a introduce verdeţurile şi dressing-ul în ele.

Wasabi: un aliat picant împotriva cancerului

Wasabi este un condiment japonez foarte cunoscut pe platourile cu sushi, dar şi pentru gustul său iute. Chiar foarte iute. Este suficient să înmoi puţin beţişorul de sushi în el pentru a-i simţi din plin gustul picant unic, care aminteşte întrucâtva de muştarul iute chinezesc. La fel ca în cazul oricărui alt condiment iute, acest gust este indiciul că wasabi are efecte vindecătoare.

Wasabi mai este numit şi hreanul japonez, făcând într-adevăr parte din aceeaşi familie botanică cu hreanul, numită brassica, ce include toate legumele crucifere precum varza, broccoli, varza de Bruxelles şi kale. Cruciferele conţin din abundenţă nişte substanţe numite izotiocianaţi (ITC). Toate studiile ştiinţifice arată că acestea au o acţiune anti-cancer. ITC-urile din wasabi sunt cele responsabile pentru iuţeala condimentului (care eliberează spontan sinusurile), având capacitatea de a te proteja împotriva cancerului.

Prea picant pentru cancer

Testele pe animale şi cele în eprubetă au arătat că wasabi are efecte anti-cancer la fel de puternice ca şi orice altă plantă cruciferă, îndeosebi broccoli.

Cancer la sân. Cercetătorii japonezi au descoperit că un ITC din wasabi poate opri proliferarea celulelor cancerului la sân în eprubetă, omorându-le. ITC-ul din wasabi, au conchis cercetătorii, „este un candidat potenţial nou pentru controlul celulelor canceroase”. Studiul a fost publicat în revista de specialitate Cancer Detection and Prevention.

Oprirea metastazei. Metastaza este răspândirea cancerului din locul său de origine în alte locuri din organism. Când cercetătorii japonezi au injectat plămânii unor animale de laborator cu celule ale unui cancer de piele, ei au descoperit că injectarea ITC-ului din wasabi opreşte proliferarea celulelor cu 82%. „Wasabi pare să inhibe nu doar proliferarea celulelor canceroase, ci şi metastaza tumorii, au notat cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Cancer Detection and Prevention. Wasabi pare să fie un candidat dietetic util pentru controlul progresiei tumorilor”.

Cancer la stomac. Într-un alt studiu japonez, cercetătorii au indus un cancer la stomac unor animale experimentale, pe care le-au împărţit apoi în două grupe. Una din grupe a primit wasabi şi cealaltă nu. Animalele din grupa care nu a primit condimentul au făcut de patru ori mai multe tumori. Cancerul la stomac „a fost suprimat de administrarea wasabi-ului”, au notat cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Nutrition and Cancer.

Cancer la colon. În urma unor teste de laborator, oamenii de ştiinţă de la Universitatea de Stat din Michigan au descoperit că substanţele din wasabi inhibă creşterea celulelor cancerului la colon cu până la 68%, cele ale cancerului la plămâni cu până la 71%, iar cele ale cancerului la stomac cu până la 44%.

Prea mult wasabi?

Muşcarea unui ardei chili foarte iute poate fi o experienţă care îţi arde limba, dar nu se compară nici pe departe cu ingerarea unei cantităţi prea mari de wasabi.

Nu există totuşi foarte multe rapoarte ale unor reacţii foarte grave la oamenii care au consumat în mod naiv wasabi ca şi cum ar fi fost o legumă, nu un condiment. Deşi se spune că poate cauza paloare, o transpiraţie profundă, tuse sufocantă şi uneori confuzie şi chiar leşin, nu se cunoaşte nici un caz de moarte în urma ingerării condimentului (deşi există totuşi un film cu acest nume).

O supradoză de wasabi reprezintă totuşi un risc pentru oamenii care au vasele de sânge slăbite, de pildă cei care au suferit de un atac de cord sau cerebral, precum şi pentru cei care suferă de diabet de tip 2.

Dacă ai luat o gură prea mare de wasabi, încearcă să îţi păstrezi calmul şi respiră pe gură, ca să eviţi inhalarea în plămâni a substanţelor iritante. Iuţeala dispare destul de repede, spre deosebire de chili. De asemenea, nu reapare dacă încerci să o speli cu apă sau cu bere.

Leucemie. Cercetătorii japonezi au descoperit că wasabi poate opri proliferarea celulelor de leucemie şi au tras concluzia că el „ar putea fi util ca agent anti-cance

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro