La masă
A
fost odată o familie tânăra. El avea 38 de ani, soția sa, 36 și copilașul lor, 6
ani. În casă locuia și o bătrână de 80 de ani, mama bărbatului.
Totul
decurgea normal, mai puțin la ora prânzului și a cinei, când bătrâna, fără să
vrea, se împiedica de lucruri, dărâmând câteodată paharele sau murdărind fața
de masă.
După
un timp, soția i-a cerut soțului ei să cumpere o masă unde să o așeze pe mama lui,
într-un alt loc decât cel unde mâncau ei. Și așa s-a întâmplat. Din ziua
următoare, „bunica” a început să mănânce singură, fără să-i deranjeze.
Timpul
a trecut. Într-o zi, fiul bătrânei se pregătea să mănânce la prânz când a
observat că propriul lui fiu avea întinse pe podeaua sufrageriei niște bucăți
de lemne, cuie și un ciocan. S-a apropiat de el și l-a întrebat: „Ce faci cu
lucrurile acestea, fiule?”. Și copilul i-a răspuns: „Fac o masă pentru tine și
pentru mama, pentru atunci când veți fi bătrâni ca bunica”.
Mulțumiri
lui Hectar Ricardo Gonzalez
Singurul lucru pe care mi-l amintesc
De
fiecare dată când tatăl meu îmi vorbea, începea conversația spunând: „Ți-am
spus deja că te ador?”. Iubirea îi era împărtășită și, în ultimii ani, când
viața lui a început să se șubrezească, ne-am apropiat și mai mult...
La 82
de ani, el era dispus să moară, iar eu eram dispus să îl las să se ducă, pentru
ca suferința lui să se termine. Am râs, am plâns, ne-am luat de mâini, ne-am mărturisit
dragostea și am fost de acord că era momentul. Am zis: „Tată, o dată plecat,
vreau să îmi dai un semn ca să știu că ești bine”.
Tatăl
meu și cu mine eram legați atât de profund, încât în momentul morții lui, am simțit
și eu infarctul. În fiecare zi, mă rugam să aflu ceva de el, dar nu se întâmpla
nimic. Au trecut 4 luni și singurul lucru pe care îl simțeam era durerea
pierderii lui. Mama murise cu 5 ani înainte, de Alzheimer.
Într-o
zi, când stăteam întins liniștit pe masa de masaj într-o cameră întunecată, așteptându-mi
rândul, un val de nostalgie după tatăl meu m-a cuprins. Am remarcat că mintea
mea se afla într-un stadiu de hiperagilitate/hiperclaritate. Am simțit o claritate
necunoscută. Fiecare gând era ca o picătură de apă ce cădea într-un izvor liniștit și m-a minunat pacea
fiecărui moment ce trecea.
Dintr-o
dată mi-a apărut chipul mamei mele, așa cum era înainte ca boala Alzheimer să o
priveze de judecată, de umanitate și de 25 de kilograme. Părea atât de reală și
era așa de aproape, încât aveam impresia că o pot atinge, dacă vreau. Arăta ca
acum 12 ani, când nu începuse să fie slăbită de puteri. Simțeam până și mirosul
parfumului ei preferat. M-am întrebat cum e posibil să mă gândesc la tatăl meu
și să îmi apară mama, simțindu-mă vinovat că nu îi cerusem ȘI ei un semn.
Am spus:
„O, mamă, îmi pare atât de rău că ai suferit de această boală oribilă”. Și-a înclinat
ușor capul, ca și cum ar fi confirmat ce am spus despre suferința ei. Apoi a zâmbit
și a zis clar: „Singurul lucru pe care îl țin minte este iubirea”. Și a dispărut.
Am
început să tremur într-o cameră care dintr-o dată devenise rece. Am știut în
sinea mea că dragostea pe care o dăm și o primim este singurul lucru care
contează și singurul de care ne aducem aminte. Suferința se uită; iubirea rămâne.
Cuvintele ei sunt cele mai importante pe care le-am auzit în toată viața mea și
acel moment mi-a rămas întipărit în inimă pentru totdeauna. Încă nu l-am văzut
și nici nu l-am auzit pe tatăl meu, dar nu am nici o îndoială că într-o bună zi,
când mă aștept mai puțin, îmi va apărea și-mi va zice: „Ți-am spus azi că te iubesc?”
(Bobbie
Probstein)
Mulțumiri lui Roberto Azuero Valbuena
Regele
lama,
regele Akbar s-a dus la un lac din apropierea palatului ca să-și scalde mâinile
și picioarele. Când a intrat în lac, și-a dat seama cât de rece era apa și a spus
că oferă o recompensă aceluia care riscă să petreacă o noapte întreagă în lac.
O persoană
foarte săracă s-a oferit să o facă. Toată noaptea și-a petrecut-o în apă, păzit
de soldații regelui. A doua zi, s-a dus să-și ia recompensa și soldații au confirmat
întâmplarea. Cineva care voia să provoace probleme a întrebat:
— Dar
povestește-mi, om bun, ce ai făcut toată noaptea?
— Bine,
cât timp am stat în apă, am privit tot timpul castelul.
— Adică,
prin privirea ta ai fost capabil să obții căldură de la lumina palatului. Adică,
nu ți-ai ținut cuvântul pentru că nu ai stat cu totul în apa înghețată, cum era
de așteptat.
Pag. 7
– 71 |