Despre îngeri

Iubiților! Știți voi, simțiți voi toată nemărginirea milei lui Dumnezeu în faptul că nouă, fiilor țărânei, ni s-a deschis cerul, nouă, celor întunecați de păcat, ni se dăruiesc prin Tainele Bisericii Ortodoxe ochi duhovnicești luminați, cu care îi putem vedea pe locuitorii cerului, pe îngerii lui Dumnezeu?

De acum, ni s-a făgăduit, veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului (In 1, 51).

Să ne ridicăm la această cale cerească nu prin puterile noastre, ci luând ca aripi cuvintele lui Dumnezeu, scrierile și mărturiile Părinților și Învățătorilor de Dumnezeu înțelepțiți ai Bisericii, să le desfășurăm în toată lărgimea și puterea lor, și fără îndoială că aceste aripi vor înălta duhul nostru, care se clatină și cade mereu.

Sus – la îngeri – să avem inimile!

 Multe frumuseți minunate a răspândit înaintea ochilor noștri darnica dreaptă a Celui Preaînalt. Câmpii, lunci, lanuri aurii, împodobite cu flori ca niște pietre scumpe, îmbrăcate cum nu s-a îmbrăcat nici Solomon în toată slava lui, codrii deși cu trilurile necurmate ale înaripatelor, munții sălbatici cu trecători și stânci ce par a fi încremenit într-o îngândurare măreață, marea cea mare, albastră, cu valuri ce fierb și spumegă, pârâul lin ce susură pașnic și gingaș undeva, într-o vale verde, cântarea răsunătoare a ciocârliei ce se înalță în zbor, cerul cu miile de ochi ai stelelor, fiece fir de iarbă al câmpului, fiece astru de pe cer: toată zidirea este plină de asemenea frumuseți negrăite încât, cu adevărat, după cum spune unul dintre învățătorii Bisericii, mintea n-ar putea îndura, inima n-ar putea încăpea dacă ne-am naște maturi și conștienți și am vedea deodată toate aceste frumuseți. În această lumină devine limpede și imnul extaziat pe care Împăratul-Psalmist l-a scris în cinstea Făcătorului acestei splendori: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate cu înțelepciune le-ai făcut. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălțat slava Ta mai presus de ceruri (Ps. 103,25; 8, 1).

Dar... ce sunt toate aceste frumuseți văzute față de cele nevăzute! Ce sunt aceste frumuseți văzute, dacă nu o răsfrângere, dacă nu o umbră a celor nevăzute cu ochii trupului? Dincolo de acest cer înstelat pe care îl vedem noi există, iubiții mei, un alt cer – cerul cerurilor, unde a fost răpit cândva marele Apostol al neamurilor, unde el a auzit și a văzut ceea ce ochiul n-a văzut, și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-a suit. Și acest cer e presărat cu stele, Însă cu niște stele cum noi nici nu putem să ne închipuim acum, cu stele ce nu cad niciodată, ce strălucesc pururea, stele de dimineață, potrivit Scripturii, care zice că temeliile pământului au fost întărite și piatra lui cea din capul unghiului a fost pusă atunci când stelele dimineții cântau laolaltă (v. Iov 38,6-7). Aceste stele de dimineață sunt îngerii Domnului.

Iubiților! Știți voi, simțiți voi toată nemărginirea milei lui Dumnezeu în faptul că nouă, fiilor țărânei, ni s-a deschis cerul, nouă, celor întunecați de păcat, ni se dăruiesc prin Tainele Bisericii

Ortodoxe ochi duhovnicești luminați, cu care îi putem vedea pe locuitorii cerului, pe îngerii lui Dumnezeu? De acum, ni s-a făgăduit, veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului (In 1, 51). „Cerul”, strigă cu acest prilej un propovăduitor, „fericita locuință a duhurilor nevăzute și veșnica noastră locuință din viitor, era foarte puțin cunoscut înainte vreme. Cât de chinuitoare, cât de ucigătoare era pentru noi această neștiință! În clipele de necaz, în ceasurile de tânguire, unde puteam să zburăm cu sufletul? În clipele de moarte, în ceasurile de despărțire, unde puteam găsi mângâiere? Și ce viață ar fi fost cea care trebuia să se încheie fără putință de întoarcere? Mai bine ar fi fost să nu trăim deloc. Și ce bucurii ar fi fost cele care trebuiau să piară pentru totdeauna? Mai bine ar fi fost să nu ne bucurăm deloc. Acum, odată cu venirea pe pământ a Mântuitorului Hristos, aceste gânduri nu pot și nu trebuie să ne tulbure. Acum avem cerul – tărâmul bucuriei și mângâierii, unde zburăm atât de des, lăsând deșertăciuni le lumii pentru a ne odihni sufletul, pentru a ne împăca inima; acum avem viața veșnică, unde vom trăi cândva o viață nouă, nedespărțită de toate cele ce sunt atât de scumpe și de dragi inimii noastre.”!

Sus să avem inimile!

Dar... cum să se înalțe acolo omul căzut, de vreme ce păcatul îl trage mereu în jos?

„Avându-mi eu trupul mamă, iar tina tată și țărâna strămoș, prin înrudirea cu acestea, la pământ neîncetat caut; ci dă-mi, ajutătorul meu, ca fără frică să mă uit vreodată și în sus la frumusețea cerului”

(Canonul Îngerului Păzitor, cântarea a 7-a).

Să ne ridicăm la această cale cerească nu prin puterile noastre, ci luând ca aripi cuvintele lui Dumnezeu, scrierile și mărturiile Părinților și Învățătorilor de Dumnezeu înțelepți ți ai Bisericii, să le desfășurăm în toată lărgimea și puterea lor, și fără îndoială că aceste aripi vor ridica sus duhul nostru, care se clatină și cade mereu în jos. Sus – la îngeri – să avem inimile!

Îngerii... Ce să fie aceștia? Ce fel de ființe?

Oare sunt mulți la număr? Ce fac, cum trăiesc ei în cer? Vin vreodată pe pământ, la noi?

Ce sunt îngerii? La toate popoarele, în toate timpurile, odată cu ideea înnăscută de Dumnezeu a trăit întotdeauna ideea de lume îngerească, însoțită de anumite concepții despre aceasta. Și noi, deși n-am văzut cu ochii trupești îngeri, putem să le schițăm chipul, putem să spunem ce fel de ființe sunt: în sufletul nostru este adânc înrădăcinat gândul la ei, în gând fiecare și-i închipuie într-un fel.

„Înger”... Când rostim acest cuvânt, sau îl auzim rostit de gurile altora, sau când ne gândim la îngeri, de fiecare dată acest nume stârnește în noi gândul la ceva neobișnuit de luminos, curat, desăvârșit, sfânt, minunat de gingaș, la ceva spre care sufletul năzuiește fără să vrea, ceva ce el iubește, ceva în fața căruia se închină. Și tot ce vedem sfânt, luminos, curat, preafrumos și desăvârșit pe acest pământ suntem înclinați să numim „îngeresc”. De pildă, vedem niște copii drăgălași, suntem încântați de privirea lor încrezătoare, de zâmbetul lor naiv, și spunem: „ca niște îngeri”, „ochi îngerești”, „zâmbet îngeresc” . Auzim o cântare armonioasă, mișcătoare, voci delicate, ascultăm cu luare-aminte toate modulațiile și trilurile lor, ba triste și îngândurate, ba mărețe și triumfale, și zicem: „Cântă ca îngerii în cer.” Suntem la o familie care trăiește în bună înțelegere, în dragoste, în rugăciune, unde toți poartă pecetea liniștii și blândeții unei păci neobișnuite, unde sufletul se odihnește fără să vrea, și zicem: „Trăiesc ca îngerii.” Ne uimește ochii o frumusețe neobișnuită, iarăși zicem: „Frumusețe îngerească.” Și dacă vom fi rugați, dacă vom fi însărcinați să desenăm un înger și dacă ne pricepem să desenăm, cum îl vom desena? Neapărat ca pe un tânăr preafrumos, în haine albe ca zăpada, cu față luminoasă și limpede, cu privire curată, cu aripi albe – pe scurt, ne vom strădui să zugrăvim ceva atrăgător, delicat, străin de cele pământești și de orice patimă grosolană a simțurilor; și cu cât vom reda mai bine caracterul acesta nepământesc, eteric, ușor, duhovnicesc, netrupesc, ceresc, cu atât va fi mai duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii? (Evr. 1, 14). „Dorești să știi”, zice Fericitul Augustin, „numele firii

îngerești? Numele ei este cel de duh. Vrei să știi rostul ei? Este cel de înger. Prin firea sa este duh, iar prin lucrarea sa – înger’.” Îngerii sunt însă duhuri care nu sunt legate, ca duhul nostru, de trup, care se luptă împotriva duhului, care îl robește cu legea păcatului, care îl strâmtorează și-i curmă zborul către cer, care îl trage tot timpul către pământ. Îngerii sunt liberi de orice materialitate grosolană și sunt străini de legile acesteia. Nu îi roade foamea, nu îi chinuie setea. Ca atare, le este necunoscută și toată osteneala noastră stăruitoare de dobândire a pâinii de zi cu zi. Blestemat va fi pământul pentru tine... spini și pălămidă îți va rodi el... Întru sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta (Fac. 3, 17-19). Această osândă groaznică a dreptei judecăți dumnezeiești a fost rostită numai asupra omului căzut, pe când îngerii au rămas credincioși până la capăt Făcătorului lor. Spini și pălămidă nu cresc în cer, sudoarea nu acoperă fața îngerilor. Aceștia nu seamănă, nu seceră, nu adună în hambare, nu îi usucă grija zilei de mâine; lupta noastră pentru pâine, pentru existență, certurile, dezbinările, războaiele, mânia, ura, invidia care au loc între noi din această pricină sunt necunoscute

Pag. 9 – 15