Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale
creștinismului. Creștinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei
ce își ascund darurile dumnezeiești sub chipul nebuniei. Și, deși lumea
râde de ei și-i batjocorește, nebunul pentru Hristos se roagă pentru
lume și mijlocește la Dumnezeu pentru bolile și suferințele ei. Astfel
de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creștinismului, ci au
continuat să existe până în zilele noastre. Neștiuți de nimeni,
nebăgați în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei
întru care harul lucrează cu prisosință, dar care au parte în lumea
aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât
de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ține Dumnezeu
lumea aceasta…
Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a
lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câștigat
smerenia lui Hristos prin nebunia în fața lumii –, precum și un moment
din minunata sa viață. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepții
lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârșitul veacurilor. Numai
să avem ochi să-i vedem și mintea ca să le urmăm…
Fragment din cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos”:
„Bunul meu Anastasios,
Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe.
Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult
decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă
învrednicească de un colțișor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de
știre că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.
Nu-ți ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de
clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească
înaintea atâtor Sfinți cartea vieții mele. Mă roșesc numai la gândul că
din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii și al păcatului.
Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învățat
să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbești cu Hristos
trebuie să ai inimă curată. Să o rogi așadar pe preadulcea noastră
Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului,
să șteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să
alunge și demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura
noastră cu Hristos». Era neînvățată, ca și mine, însă primise mare
binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puțin. A fost ucis în Epirul de
nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca
să-și salveze plutonul. Mă punea să citesc și să recitesc, cu puțina mea
știință de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te
asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalți și a
câștigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă și în
suferință. Să te faci ostaș al lui Hristos. Atunci o să devii erou».
Așa am fost crescut în credința lui Hristos. Mama a fost cea care
m-a învățat să-i iubesc pe Sfinți și pe Maica Domnului, și să-i
mulțumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe
Hristos și pe Sfinți, viața devine frumoasă. Trăiești în Rai», spunea
ea.
Știu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam
ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ți spun. La
vârsta de douăzeci și doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am
mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală
incurabilă și nu mai avea nădejde de viață. Îl chema Dimitris și era din
Ioannina. Absorbit de rugăciune și plâns, nu am auzit când s-a făcut
otpustul. Cum eram scund și îngenuncheat, preotul nu m-a văzut și m-a
închis în biserică.
Într-un mod neobișnuit, am continuat să aud psalmodii până
dimineața. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de
culoare albastră și căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă și
mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde
vine acea lumină albastră și atunci L-am văzut pentru prima dată pe
Domnul nostru. S-a apropiat de mine și Și-a pus mâna pe capul meu. M-a
binecuvântat și a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat.
Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în
continuare acea lumină.
Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii
Domnului, ca să-i mulțumesc pentru că mi-a curățat inima și m-am
învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineața a
venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe
grumazul său stătea un drac înfricoșător, care îl trăgea de cap ca și
cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut și s-a
apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am
însemnat cu semnul Sfintei Cruci și l-am uns cu untdelemn de la candela
lui Hristos. În acel ceas a intrat și preotul. Dracul a început să
strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă lovește și mă arde». Sărmanul
preot nu înțelegea ce se întâmplă și m-a luat drept hoț. A luat un lemn
și a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam
și cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese
paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume.
Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit
fețele oamenilor și singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i
însemnez cu semnul Sfintei Cruci și să mă rog.
«A înnebunit sărmanul copil. Cine știe ce i s-a întâmplat?»,
spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase.
Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu,
părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a
întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har și binecuvântarea
lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ți-a dat-o Domnul,
copilul meu, ca să te învrednicești într-o zi să ajungi lângă El. Maica
Domnului mi-a auzit rugăciunile și te-a chemat în oastea Fiului și
Dumnezeului ei. Mare este harul ei».
Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam
pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiță, Arethi, s-a
îmbolnăvit grav și mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o
vedem. Părinții ei emigraseră în Germania. Avea febră mare și bătrâna nu
știa ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe
când șopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă
și atingând fața copilei. Apoi a binecuvântat-o și și-a întors privirea
spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus și a
plecat.
Îndată Arethi s-a sculat și a alergat în brațele bunicii sale.
Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu
puțin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu
Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a
povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat și niște glume
neghioabe. «Să-l țineți pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de
îndată ce a pășit în casa noastră, nepoțica mea s-a făcut bine».
M-am simțit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare și să citesc
Psaltirea ore în șir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să
înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este
vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.
Așa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la
începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu
ajutorul Domnului, am reușit să cumpărăm această garsonieră, vânzând
terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăția de daruri de la Domnul.
Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac
fericiți pe toți oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana
și mă rugam Sfinților și lui Hristos să o vindece, pentru că, așa cum
trupul suferă de răni, întocmai așa se întâmplă și cu sufletul nostru.
Sufletul omului se rănește și se îmbolnăvește când trăiește departe de
legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos își
găsește fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeași
«materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără
Hristos, omul trăiește într-o lume iluzorie, din care nu poate ieși.
* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a
neliniștit. Niciodată nu lipsise, așa că a trimis pe cineva acasă la el.
Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată,
curățând canalizarea de pământ și necurății.
- Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te
așteaptă la brutărie și tu cureți canalizarea? Crezi că o să te angajeze
la primărie?
- De dimineață caut două sute de drahme, pe care le-am
pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de
canalizare au căzut, așa că le curăț pe toate. Și de vreme ce le-am
deschis m-am gândit să scot și gunoaiele, a spus el zâmbind. Așa că
mergi și spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să
completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.
Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a
întâmplat, a amenințat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis și-a
terminat lucrarea și s-a întors mulțumit la casa sa.
- Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care
trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ți le dea, pentru că i-ai
curățat canalizarea, a continuat acela râzând.
În după-amiaza aceleiași zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori
negri, amenințători. Tuna și fulgera, și a început o ploaie torențială.
Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor,
chiar și mașini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost
inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii
nu reușeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la fața
locului, ca să vadă el însuși care sunt pagubele. Toți locuitorii au
protestat pentru înfundarea canalizării. A mers și în cartierul lui
Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:
- Domnule primar, să mergi să-i mulțumești lui Iannis, care
ieri dimineață a curățat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a
căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.
Brutarul a spus și el același lucru primarului:
- Din fericire, domnule primar, nebunul a curățat canalele, pentru
că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de
mari distrugeri.
- Iată că este nevoie și de nebuni, a spus primarul zâmbind.
Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12. |