Adevăr Divin
Sfântul Efrem cel Nou. Minuni în România
| …oare cum ar fi dacă am putea simți suspinul tuturor oamenilor de pe pământ? Dacă le-am ști toate gândurile, toate durerile și întreaga viață mai bine decât și-o cunosc ei înșiși? |
20.00 18.00 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Cum ar fi dacă nu am putea să răbdăm suferința vreunui semen fără să ne doară pe noi înșine însutit? |
Cuprins:
Surâsul împărătesc Acatistul Sfântului Efrem cel Nou |
Fragment:
SFÂNTUL EFREM CEL NOU În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Mă bucur că v-ați adunat la prăznuirea Sfântului Efrem cel Nou, mai cunoscut bisericuței noastre decât, poate, în alte biserici, din pricini neștiute decât numai de Dumnezeu. În primul rând, ce prăznuim astăzi? Prăznuim aflarea moaștelor Sfântului Efrem într-o zi de 3 ianuarie a anului 1950. După multe descoperiri și minuni făcute de Sfântul Efrem, vedenii, arătări mai multor oameni, i s-a dat acest mare dar poporului creștin ortodox, prin a fi descoperite moaștele Sfântului Efrem. Dar descoperirea aceasta deschide multe întrebări în mintea noastră. Ce s-a întâmplat cu moaștele Sfântului Efrem atâta timp? Întotdeauna poate că sunt țesute și anumite păreri în mințile noastre despre moaște, despre proslăvirea Sfinților, despre Sfinți în general, care sunt foarte bine fixate în mintea noastră, și poate că a venit vremea să le descoasem, să vedem dacă aceste fixații și gânduri pe care le-am pus noi acolo, în mintea noastră, sunt bune sau nu sunt bune. În primul rând, să vă spun despre o mirare pe care am avut-o studiind și citind hagiografia, adică viețile Sfinților, citind în Dogmatică despre cultul Sfinților, și în scrierile multor Sfinți și Părinți, iar după aceea, văzând gândirea practică ortodoxă, vie, în țări creștin-ortodoxe, dar mai cu seamă în Muntele Athos. Noi avem o impresie foarte bine cusută în mintea noastră, un gând foarte clar despre moaște și de aceea mulți se smintesc. Și vorbesc despre aceasta pentru că, dacă nu descoasem lucrurile acestea în mintea noastră, ne smintim ușor, mai devreme sau mai târziu. Așadar, avem gândul că, dacă cineva este Sfânt, imediat după moarte lucrul acesta trebuie să se vădească și în trup și că imediat după moarte trupul lui trebuie să rămână nestricăcios; în felul în care a murit, întocmai să și rămână – cel mult să se smochinească oarecum –, și atunci este Sfânt. Or, să știți că nu este în tradiția și în gândire a ortodoxă această părere. Aceasta nu este o dogmă, nu-i o hotărâre, nu-i un canon, nu-i ceva de care trebuie să se fixeze mintea noastră, nu-i o învățătură de credință ortodoxă, ci dimpotrivă. De pildă, în Muntele Athos și în toată lumea ortodoxă greacă și la Patriarhia de la Constantinopol și la aceea din Alexandria, am găsit o idee foarte limpede. Ei, când găseau un monah sau pe altcineva neputrezit, în primul și în primul rând se gândeau că e vreun blestem sau vreo călcare de poruncă a acelui om față de Dumnezeu și socoteau aceasta mai mult un necaz decât să le zboare gândul imediat că e Sfânt și pentru aceea a rămas nestricăcios; Ei privesc lucrurile acestea ca fiind rarisime cazurile în care Sfinții rămân nestricăcioși desăvârșit, adică trupul lor rămâne întreg sau cel mult se usucă în timp, devine așa, mai smochinit, și se face foarte ușor. Acest lucru îl socotesc a fi excepțional, ca pe unele cazuri excepționale pe care le-a îngăduit Dumnezeu în acest fel, dar, în general, privesc această rămânere neputrezită a trupurilor ca pe un blestem, ca pe o problemă, ca pe un păcat. După cum și Sfântul Calinic de la Cernica, atunci când au descoperit într-un sat trupul unui boier care trăise viață necurată, neputrezit după mulți ani, nici nu și-a pus problema socotirii în rândul Sfinților a acestuia. Aici nu trebuie neapărat să luăm în seamă sau să socotim că sunt tot felul de semne exterioare și să facem o listă zicând: „Ia să vedem noi, dacă trupul acesta a rămas neputrezit, ce semne de sfințenie are?”. Nu, ci în primul rând, ei se gândeau că e o problemă acolo și făceau rugăciuni de dezlegare. Țin minte și acum, în povestirea aceea, cum se spunea că pe acel boier l-au pus – fiind întreg în sicriu – rezemat de zidul bisericii și a început Sfântul Calinic de la Cemica să-i citească rugăciunile de dezlegare celui care murise și, în timp ce citea, el s-a transformat în cenușă de sus până jos. Așadar, e o problemă atunci când cineva rămâne așa Se întâmplă, și sunt cazuri excepționale, când Dumnezeu socotește astfel, cum ați văzut și la Sfântul Nectarie, cei care ați citit viața lui, că ani mulți după ce a murit, el a rămas întreg; tot așa de ușor s-a transformat, în foarte scurt timp, astfel încât numai oasele au rămas din el și acelea au început să fie împărțite bisericilor. La fel și cei ce vă duceți la Bari, la moaște le Sfântului Nicolae, o să vedeți oasele lui. Așa și cei care au așteptat ca în mormântul de la Prislop să găsească moaște întregi, s-au minunat că s-au găsit numai oase. Iar acest lucru este firesc în Ortodoxie. Acesta e lucrul firesc. Moaștele nu sunt socotite moaște neapărat după niște anumite criterii și nu este o anumită lege în care să se spună că niște rămășițe ale unui om sunt socotite moaște numai pentru că există un manual special cu criterii după care poți socoti niște oase moaște: că sunt albe, că sunt galbene, că sunt ușoare, că sunt mirositoare... Nu întotdeauna sunt așa. Sunt moaște care, poate, izvorăsc după mult timp mireasmă, sau niciodată nu izvorăsc mireasmă. Nu e neapărat lucrul acesta Deci, nu sunt niște criterii absolute și de aceea foarte mulți se smintesc, tocmai pentru că nu sunt criterii de felul acesta în Ortodoxie. Moaștele devin moaște după alte criterii, după voia și îngăduința lui Dumnezeu, Care poate să le lase sute de ani, ca și cum ar fi uitate, cum au rămas moaștele Sfântului Efrem cel Nou. Și câte păcate nu s-or fi făcut acolo, și pe colina aceea, de către turcii care au stăpânit atâtea sute de ani Colina Neprihăniților, câte lucruri nu s-or fi întâmplat? Așa cum în peștera Sfântului Andrei! au stat atâtea sute de ani oile și vitele și ciobanii și-au făcut focul și au trăit cum au trăit fiecare. Nu s-a supărat Sfântul Andrei și a putut îngădui lucrul acesta fără să fie jignit că au stat ciobanii acolo, căci, după cum Mântuitorul nu S-a simțit jignit că s-a născut într-o iesle și că a stat înconjurat de animale, nici Sfântul Andrei nu s-a simțit jignit de faptul acesta. Tot astfel și Sfântul Efrem, oasele lui neștiute, nebăgate în seamă, moaștele lui, au rămas îngropate acolo atâtea sute de ani în pridvorul bisericii, care nu se mai vedea, din care rămăseseră doar pietre, despre care nu se mai știa ce-a fost pe-acolo, căci și pietrele acelea erau acoperite de pământ. Și s-or fi întâmplat atâtea și atâtea lucruri, începând de la ucideri, poate, a unor creștini, sau săvârșite între ei, frații creștini ucigându-se la poalele acelei coline și pe acea colină, pentru că nu doar lucruri minunate s-au întâmplat acolo. S-au întâmplat sigur și din cele rele. Acea colină întotdeauna a fost în apropierea Atenei, întotdeauna a fost circulată de oameni. Acolo se vor fi făcut hoții și crime. Câte nu se vor fi întâmplat acolo în cinci sute de ani? Si asta n-a însemnat că Sfântul Efrem s-a supărat. Cu siguranță, el a fost ca acel avvă din Pateric, care a ajuns în marginea unui sat și acolo, în niște stufărișuri, a auzit doi tineri care păcătuiau și el a stat în genunchi și s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ca să-i ierte Dumnezeu, și nu-i judeca deloc. Și pentru această nejudecare, i s-a arătat Îngerul și i-a zis: „Mare ești, Părinte! Pentru că nu i-ai judecat pe acești tineri și te-ai rugat pentru ei. De acum, orice vei cere, ți se va da ție”. Atunci, cu siguranță, la toate nedreptățile și urâciunile care probabil că au trecut pe lângă acea colină, probabil că s-au întâmplat în Atena, Sfântul s-a rugat cu siguranță și nu s-a simțit neapărat jignit sau atins cumva de necurăția oamenilor, când el, ca și Hristos, își ia asupra sa și își asumă el toate păcatele. Acești Sfinți cară și ei din greutatea păcatelor oamenilor. Nu-i judecă atât de mult, ci mai degrabă le poartă oamenilor greutățile și păcatele lor și îi doare uciderea și crima și răutatea și se roagă și-i dezleagă și opresc – dacă e voia lui Dumnezeu să oprească această răutate – direct, clar, opunându-se răului. Iar dacă nu, acest rău se întâmplă, dar până la urmă, tot prin rugăciunile Sfântului și prin lucrarea lui Dumnezeu, tot binele va fi cel care va triumfa și va ieși la liman, chiar dacă el este nevăzut acum. Așa și aici, moaștele acestea ale Sfântului Efrem au rămas atâta timp ascunse! Moaștele Sfintei Parascheva au rămas atâta timp neștiute! Moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov au rămas, parcă, nebăgate în seamă și uitate pe malul unui râu, și plouate, și a ieșit din albie de-atâtea ori râul și le-a spălat cu mâlul acela Și iată că nu s-au supărat Sfinții. Sunt rarisime situațiile când trupul rămâne întreg. De cele mai multe ori, trupul nu rămâne întreg. Dar nu acesta este chipul prin care noi înțelegem că sunt moaște, ci felul în care ne dăm seama că rămășițele unui om sunt moaște e, în primul rând, bunăvoința aceasta a lui Dumnezeu de a începe lucrarea acestui Sfânt și altfel pe pământ, prin trupul său rămas aici. E bunăvoința lui Dumnezeu ca, la vremea cuvenită, când El va socoti, când El va crede, să dezlege și să înceapă această lucrare și prin trupul Sfântului, dar și prin lucrarea duhului Sfântului, pentru că nu lucrează trupul Sfântului, ci tot duhul și sufletul Sfântului unit cu Dumnezeu lucrează și prin trup, mai târziu. Dar aceasta e o taină, săvârșită când o va socoti El, când va socoti El și va crede El că e de cuviință aceasta Poate la nenumărați Sfinți nu va socoti niciodată Dumnezeu. De aceea, pământul multor țări e presărat cu moaștele multor Sfinți și pământul nostru este presărat cu moaștele multor Sfinți și în cimitirele noastre stau mulți care au ajuns mari înaintea lui Dumnezeu, dar nu va binevoi Dumnezeu poate niciodată să lucreze prin ei. Acestea sunt știința și Pag. 28 – 33 |