Hudson
a explicat că fierul poate fi o clorură roșu-maronie, dar dioxidul de siliciu,
aluminiul și calciul nu formează deloc săruri colorate. „Și totuși, dacă luăm
materialul despre care ei consideră că este dioxid de siliciu și calciu și se
dizolvă din nou prin topire și tratare cu acid clorhidric, se obține din nou
clorura roșu-maronie. Dar de unde a apărut?” a întrebat Hudson.
Chimistul i-a spus lui Hudson: „Dave, aceasta nu are absolut niciun sens. E
ceva ce sfidează tot ceea ce am învățat în facultate, tot ce am învățat în
timpul studiilor postuniversitare. Voi trimite aceste substanțe la profesorii
mei din Statul Iowa.” Și a trimis sărurile de clorură roșu-maronie la
Universitatea de Stat din Iowa, întrebându-i pe chimiștii de acolo: „Ce metal
este prezent în această sare?” Experții din Statul Iowa au concluzionat că
în eșantioane era prezent clorul. „Clorul este un gaz”, a menționat
Hudson. „Bine, așa este, eșantioanele conțin clor; dar cu ce anume reacționează
clorul pentru a duce la formarea unui material cristalin? Iar ei au spus din
nou că tot clorul este prezent în acea sare. Noi am întrebat din nou ce metal
ține clorul sub formă de sare, însă ei nu ne-au putut spune.
Și atunci ne-am decis să abordăm metode cu adevărat sofisticate... Când am
făcut analiza spectroscopică, v-am spus că, după 70 de secunde, aceste elemente
încep să ardă, și atunci am oprit procesul la 68 de secunde. Da? Acum nu ar
trebui să existe altceva decât aceste elemente, plus carbonul și electrodul. Am
răzuit depunerile metalice cu un cuțit mic și am trimis proba la Harwell
Laboratories - laboratoarele guvernului, aflate în Londra -, unde s-a făcut activarea
cu neutroni a probei. În cazul de față, activarea neutronilor nu ține cont de
starea orbitalilor electronilor, întrucât analizează nucleul elementului.
Atunci când am primit rezultatele, acestea spuneau că nu fuseseră detectate
elemente prețioase. A fost detectată prezența carbonului, dar nu și a
elementelor prețioase. În acel moment, lucrurile au luat o întorsătură
serioasă. Și probabil că am obținut mai mult decât mă așteptasem. Am lucrat
vreme de nouă ani și jumătate împreună cu un specialist, doctor în chimie
analitică; acesta putea separa și cuantifica fizic tot ceea ce era cunoscut
omului. Și el mi-a spus: «Dave, nu pot să-ți dau nicio explicație. Acest lucru
este inexplicabil.» Așadar, în cele din urmă, am comandat de la Johnson Matthey
substanțe standard pure de rodiu, iridiu, platină, paladiu, ruteniu și osmiu,
și am învățat cum să le facem să dispară. Am luat clorură de rodiu pură și am
analizat-o, ca să ne asigurăm că avem rodiu pur, iar apoi, printr-un proces de
evaporare repetată cu sare, am reușit să facem rodiul să dispară pentru orice
analize instrumentale. Aveam în continuare clorura de culoare roșu-sângeriu,
puteam în continuare să facem toate operațiile chimice, rodiul era în
continuare în soluție, dar analizele nu indicau faptul că soluția conținea
rodiu. Și acesta era rodiu pur standard. Modul în care a dispărut a fost un
proces de dezagregare.”
Prin urmare, savanții din Statul Iowa nu au putut identifica materialul din
eșantion, iar analiza prin activarea neutronilor, realizată în Anglia, nu a
reușit să identifice elementele.
Într-un final, Hudson a găsit o sursă de informații în cadrul Academiei
Sovietice de Științe din Rusia. Prin intermediul unui echipament specializat,
oamenii de știință ruși au stabilit că misterioasa sa substanță albă era
compusă în întregime din metale din grupul platinei, sub formă monoatomică, o
formă care nu fusese cunoscută până atunci științei moderne.
Ceva nou și neobișnuit începea să își facă apariția.
într-o colaborare cu United Technologies, materialul lui Hudson a fost plasat
în pilele de combustie dezvoltate de această firmă. Deși analiza indica faptul
că materialul nu conține rodiu, atunci când acesta a fost așezat pe cărbune și
a fost plasat într-o pilă de combustie, materialul a funcționat așa cum numai
rodiul o făcea.
Lui Hudson i s-a spus că, dacă ar putea explica modul în care pulberea sa albă
și ciudată putea fi obținută dintr-un material disponibil în comerț, atunci ar
avea posibilitatea să-și breveteze procesul. În anul 1988 a reușit să facă
aceasta, obținând atât brevete pentru SUA, cât și pentru toate țările, pentru
unsprezece elemente monoatomice.
|
Adevăr Divin
